Povestea incredibilă a unui programator nevăzător. Cum reușește Alex Cucu, să schimbe viețile oamenilor cu deficienţe de vedere: „Părinții noștri s-au trezit la începutul anilor '90, în plină perioadă a dezvoltării și venirii democrației, cu 2 copii nevăzători”

Alex Cucu are 29 de ani şi este unul dintre puţinii programatori nevăzători din România. A pornit să desluşească tainele IT-ului pe cont propriu, într-o vreme când puţini ştiau cum ar fi, tehnic, posibil acest lucru. Acum are propria companie şi, în paralel, este tech manager la AMAIS, Asociaţia Metodelor Alternative de Integrare Socială, unde persoane nevăzătoare şi-au unit forţele ca să poată facilita construirea unor medii prietenoase şi incluzive pentru cât mai mulţi oameni cu deficienţe de vedere. Printre proiectele lor se numără cursurile de programare pentru nevăzători, precum şi o platformă care îi pune în legătură cu voluntarii dornici să îi însoţească la diverse activităţi.

Alex, încep cu o întrebare de profan, care nu înțelege cum funcționează nimic din spatele calculatorului. Cum ai descoperit tu programarea și faptul că ești bun la asta?

E o poveste mai lungă, inclusiv despre cum am descoperit calculatorul. De acolo pornește totul. Eram la mine, în Dâmbovița, când prietenii începeau să aibă calculatoare, GPS, începea să ajungă internetul, pe la începutul anilor 2000. Aveam 10 ani deja şi începeam să îmi doresc și eu calculator.

Părinții voiau şi ei să ne cumpere, mie și fratelui meu, însă nu știau cum am putea noi să folosim calculatorul, ca nevăzători. Am început să întrebăm, să aflăm, dar încă nu existau prea multe informații despre ceea ce se numește cititor de ecran sau instrumente prin care o persoană, un tânăr, un copil nevăzător poate să folosească calculatorul. Am descoperit după aceea, în momentul în care fratele meu a mers la școala specială pentru nevăzători din București.

Atunci am avut acces pentru prima dată la un calculator, unul cumpărat second hand, dar care avea o sinteză vocală instalată, un așa numit cititor de ecran.

Cum ai învăţat să îl foloseşti?

Independent, tot încercând diverse lucruri și datorită curiozităţii de la 12-13 ani. Aveam timp și multă curiozitate. Apoi, cu programarea am început când am dat din întâmplare peste niște cursuri de html. Html este limbajul care stă la baza website-urilor de azi. HyperText Markup Language este denumirea lungă. Și atunci am descoperit că începe să-mi placă. Eram deja cred clasa a 8-a și descoperisem că îmi place ce se întâmplă în zona calculatorului, dar nu înțelegeam suficient de mult, pentru că nu aveam acces să folosesc calculatoarele din laboratorul de informatică.

Am experimentat diverse lucruri acasă, găsind acel curs de programare. Practic, erau câteva documente word, să spunem niște tutoriale, pe care le-am parcurs cu aviditate. În câteva zile au fost gata. După aceea am început să încep să învăț mai mult despre informatică, despre ce stă la baza calculatorului, am început să aflu mai multe despre domeniu și prin clasa a X-a m-am hotărât că vreau să merg la facultate, la Informatică.

Cam pe acolo au fost începuturile mele cu programarea. Deja începusem să învăț să-mi fac singur lucruri, începând de la câteva configurări, la instalarea unui Windows, să zic sau diverse modificări legate de software.

Îți dai seama că mie mi se pare SF ce îmi spui tu acum. Cum fost să faci facultatea de matematică?

Provocator, însă provocator pentru că, fără voie, profesorii mei nu erau pregătiți, nu întâlniseră posibilitatea de a avea un student nevăzător. Eu am fost admis ca olimpic la facultate, iar profesorii nu știau nimic despre ce înseamnă să lucrezi cu un student nevăzător. Însă au avut deschiderea de a-mi pune la dispoziție poate un suport de curs într-un format un pic diferit sau de a fi deschiși să înțeleagă că eu trebuie să mă duc cu laptopul la școală.

Colegii mei aveau voie cu laptopurile doar uneori, dar înțelegeau că pentru mine așa funcționează, că eu lucrez cu materialele prin prisma tehnologiei. Așa îmi iau notițe, la fel pot să susțin examenele sau să-mi fac temele. Totul se întâmpla prin intermediul unui laptop personal.

Ce ți s-a părut cel mai provocator în toată perioada asta a facultății?

Să învăț ceea ce aveam nevoie pentru mai târziu în industria asta era o oarecare dificultate. Din perioada în care eu eram student au început să se schimbe lucrurile şi uşor, uşor să aibă legătură din ce în ce mai mult cu industria.

Însă la început asta mi se parea destul de greu, dar și să folosesc anumite cunoștințe și să mă pot ridica într-un fel la nivelul colegilor mei, care veneau cu foarte, foarte multe cunoștințe, fiind și la una dintre facultățile, specializările cele mai dorite și una dintre cele mai bune facultăți din țară în acest domeniu, Facultatea de Matematică-Informatică din cadrul Universității București.

Cum a fost când ai terminat? Aveai deja un plan legat de ce vrei să faci?

Da, aveam un plan care cumva a ajuns să se concretizeze. Voiam să încep un start-up în IT. Am început şi facultatea cu acest gând, pentru că Silicon Valley suna bine. (n.r.: râde) Și am tot avut câteva tentative, după care am realizat o chestie către care îi direcționez pe toți studenții sau elevii, tinerii cu care iau contact, că trebuie să muncești un pic înainte să începi să faci ceva independent, dacă nu ești geniu.

Să ai un pic de experiență în spate, nu?

Trebuie să ai și experiență tehnică, dar tehnologia se schimbă de la un an la altul. Prin prisma muncii mele, noi învățăm încontinuu. În informatică se schimbă mereu tehnologiile, viteza de care avem nevoie este din ce în ce mai mare, volumul de date pe care trebuie să le procesăm este din ce în ce mai mare și automat, pe volumul de date trebuie să scoatem timpi cât mai buni.

Pentru că utilizatorul nu trebuie să aștepte sau are nevoie să proceseze mai rapid lucrurile alea și noi trebuie să-i oferim cea mai bună soluție, chiar dacă el nu vede tot ce se întâmplă în spate. Lucrurile devin din ce în ce mai complexe în această perspectivă.

Dar cred că ce trebuie, înainte de toate, este să-ți dezvolți o cultură a muncii. Mai ales că, OK, avem unele perspective, ştim că tragem tare în sesiune sau ne facem temele constant, dar acțiunea de a lucra zi de zi în a crește complexitatea unei platforme, a unei aplicații, a unui sistem software vine dintr-o cultură de a te reapuca, inclusiv știind că e ceva complex, că pentru ce trebuie să faci când te bagi în topicul acela ai nevoie de timp. Părerile mele sunt subiective, sunt legate de mine și de cum funcționez eu, dar trebuie să ajungi într-o situaţie de a te adânci în subiect ca să poți avea soluții cât mai bune.

Revenind la ceea ce spuneam mai înainte, de schimbările rapide de tehnologii, din prisma acestor modificări constante, domeniul IT este unul foarte deschis. Eu, ca persoană nevăzătoare, în ceea ce priveşte angajarea, am găsit multă deschidere. Dificultățile apăreau uneori în zona nontehnică, începând de la discuțiile cu HR-ul, resursele umane. De multe ori, când am ajuns la interviurile tehnice, oamenii înțelegeau cum ar putea să funcționeze acest cititor de ecran. Îmi spuneau că ar trebui să meargă cititorul de ecran, să-mi spună ce apare atunci când procesez un anumit tip de interfață. Oamenii făceau şi ei acelaşi lucru și puteau să înțeleagă cum ar putea să funcționeze un astfel de software.

Nu se întâmpla acelaşi lucru cu cei ca mine, care nu pricep nimic din spate. Corect?

Da. Fiecare om are abilități în diverse zone și așa e normal să fie, adică cu toții ne specializăm în ceva. De asta, la interviurile tehnice lucrurile funcționau și n-am simțit o diferență atât de mare în evaluare față de alți oameni. E normal, am avut și interviuri luate și interviuri picate. Așa trebuie să fie, cu toții ne dezvoltăm și suntem în diverse stadii de dezvoltare. Așa se construiește o carieră, așa funcționează şi la mine.

Iar la cele picate am încercat constant să cer feedback, să ştiu ce nu a funcţionat. La acest capitol contează mult și multitudinea de tehnologii care sunt folosite, e un univers foarte mare.

În paralel, pornind de la aceste lucruri de care eu m-am lovit, dar pentru care am găsit totuşi soluții, pentru mine începeau să funcționeze, a pornit și implicarea mea în a ajuta alți oameni.

Aici voiam să ajung.

Am pornit inițial independent prin a-i ajuta pe oameni, după ce mi-am dat seama că știu suficient de multe. După aceea m-am alăturat echipei faine de la Amais, pentru că împreună putem rezolva mai multe lucruri și mai bine. Încercăm să aducem ceea ce se numeşte accesibilitate și design incluziv în România și să dezvoltăm aici diverse soluții.

Este vorba inclusiv de un proiect drag mie, cu care în perioada asta suntem înscriși inclusiv la strângere de fonduri în Swimathon, Independent în București, prin care oferim un serviciu persoanelor nevăzătoare care vor să înceapă să folosească tehnologia asistivă sau să devină independente, adică să folosească bastonul alb.

Povestește-mi un pic despre asta.

Aş porni cu faptul că nu există acest serviciu, atât de necesar, în țara noastră și m-am bucurat că am putut să-l lansăm. Cum se desfășoară! O persoană nevăzătoare sau un membru al familiei sau un prieten îl înscrie, printr-un formular. După aceea colegii mei fac o formă de evaluare prin care să-și dea seama de unde pornește și ce nevoi are acea persoană şi ajung să primească şedinţe individuale de asistență, prin care pot să învețe de la lucruri de bază, cum ar fi să citească un document sau să creeze un folder pe calculator până la pregătirea cu cititorul de ecran. În acest fel pot merge mai departe, pot primi un start pentru cum să învețe independent, ca să poată să vină către cursul de programare. Dar pentru asta au nevoie să folosească tehnologia la nivel de bază.

Pe partea de mobilitate, ajung să se întâlnească, își propun niște lucruri, ajung persoane nevăzătoare să facă trasee în spațiul public, cu bastonul alb și cu colega mea. Nu e nimeni ținut de mână, ideea e să încercăm să-i formăm pe oameni să facă diverse lucruri în mod independent. Nu poate nimeni să fie constant lângă ei și atunci trebuie să înceapă fiecare individual să facă diverse lucruri și inițial, trebuie să primească asistență pentru asta.

Cum a fost primit acest proiect al vostru?

În primul rând, în rândul comunității nevăzătorilor a fost primit foarte bine. Noi l-am pornit dintr-o nevoie, pentru că avem un proiect prin care lucrăm în grup. Este un proiect numit Şcoală pentru viață independentă, o școală nonformală și neautorizată încă drept școală. Lucrând la el am observat o nevoie de a aduce pe oameni la același nivel. Din întâlnirile cu grupurile am observat că unii au poate nevoie de un pic mai multe informații sau au poate o timiditate în a exprima ceea ce nu ştiu atunci când sunt într-un grup.

În alte momente nevoile poate sunt punctuale, adică cineva vrea să învețe doar cum încarcă un document în Google Drive și nu înțelege cum poate să facă asta, aşa că se întâlnește și lucrează cu colegul meu, Ștefan, fix pe acest subiect.

Dar știu că aţi reuşit să faceţi mult mai mult decât atât pentru unii dintre cei care ajung la voi.

Adevărat! Avem şi un curs de programare pentru nevăzători prin care oamenii pot ajunge să se îndrepte către un job, către facultăți de IT sau să-și îmbunătățească viața, jobul pe care îl au. A venit, de exemplu, o doamnă profesoară care a vrut să învețe programare ca să-i poată direcţiona pe copiii din Şcoala pentru deficienți de vedere la care predă, către a avea o carieră inclusiv în IT și să poată să le dea un start.

Ce fain!

Da. Pentru componenta de mobilitate, ne-am dat seama că în acest moment e destul de greu să ajungem să schimbăm spațiul public complet și să ajungem să avem orașe accesibile, să poată fi prietenoase pentru oameni, așa că în 2020 am lansat platforma SeeYou, prin care persoanele nevăzătoare pot să găsească voluntari alături de care să meargă. Ne-am dat seama că noi avem resurse destul de puține să ajungem să dezvoltăm abilitățile de viață independentă pentru foarte mulți oameni și, de asemenea, pentru schimbarea spațiului public, și mai puțin. Ştim cu toții că spațiul public din București și din România nu e întotdeauna prietenos nici dacă ai toate simțurile în parametri, să zicem, normali.

Cum funcţionează platforma?

Persoanele își fac cont, indiferent că sunt voluntari sau beneficiari. După aceea persoanele nevăzătoare lansează o invitație de însoțire, numită așa pentru că e o experiență pentru ambele persoane. Persoanele nevăzătoare își rezolvă o nevoie și cunosc un alt om, iar voluntarii ajung să cunoască diversitatea și să înțeleagă mai multe despre cum funcționează lumea pentru alți oameni, oameni poate mai puțin vizibili în spațiul public.

Se mai întâmplă uneori să ne spună oamenii că în Vest sunt mai multe persoane cu dizabilități decât la noi, dar, de fapt, la noi ies mai puțin din casă.

Apoi voluntarul acceptă din platformă o cerere pentru care are timp. Depinde de fiecare! Ai 2 ore libere și ai văzut o invitație pe SeeYou, poți accepta și îți oferi acel timp ca să conduci o persoană până la Gara de Nord sau până la un autocar sau până la o instituție a statului sau chiar la activități mai faine, cum ar fi mersul la Ateneu, la un concert sau la medic.

Sunt suficienţi voluntari?

Sunt, dar așa cum funcționează. în general, o platformă care îi pune pe oameni împreună, constant avem nevoie de voluntari. Deşi am pornit cu o oarecare reticență din partea beneficiarilor, căci îşi puneau problema cine ar putea să-i ajute și de ce, pe măsură ce au început să aibă validări, a început informația să circule și cererile încep să fie din ce în ce mai multe, așa că avem nevoie și de voluntari din ce în ce mai mulți care să poată răspunde.

Avem răspuns la peste 90% dintre cereri și ne dorim să rămânem în această zonă. Avem însă cereri diverse. De exemplu, cineva ar vrea să meargă la sală și caută pe cineva care e disponibil să îl ajute, cel puțin în primele dăți, ca să înțeleagă cum sunt așezate aparatele, unde găsește banda de alergat sau bicicleta.

Mie mi se pare extrem de important ce-mi spui tu acum pentru că am impresia că persistă ideea că dacă eşti nevăzător nu eşti interesat sau nu poţi face lucruri fireşti pentru cei mai mulţi oameni.

Da. Şi să ajuți o persoană nevăzătoare, poate chiar să fie un avantaj. Că îți găsești, de exemplu, un partener alături de care să mergi la sală, dar e un pic diferit pentru că poate are nevoie de puțin ajutor să găsească aparatele și, nu știu, să nu se lovească dacă e pusă o ganteră pe undeva și s-ar putea să cadă sau sau, pur și simplu să găsească un aparat mai ușor, fără să deranjeze pe altcineva.

Vorbeşti atât de natural despre toate astea.

Aşa trebuie să fie lucrurile.

Eşti foarte sigur pe tine, pe ce spui şi ce faci. Ce te-a ajutat să te dezvolţi în felul ăsta?

Ce m-a ajutat? Atitudinea părinților. Părinții noștri s-au trezit la începutul anilor ’90, în plină perioadă a dezvoltării și venirii democrației, cu 2 copii nevăzători. Nu știau de unde să o apuce, dar au știut că ei trebuie să ne considere 2 copii normali, pe mine și pe fratele meu. Poate uneori ne zgâriam mai des, dar tot ne lăsau să alergăm prin curte sau să mă urc în copac. Se mai luau ei de mine, dar ca orice părinte, adică nu insistau foarte mult să stau în casă sau să-mi spună că nu pot face anumite lucruri.

Şi din perspectiva sportului, pentru mine lucrurile funcționau destul de natural. Aveam câțiva prieteni cu care mergeam și la fotbal și lucrurile veneau firesc. Găseam soluții ca să ne putem juca împreună. Eu poate aveam un rol un pic mai static, adică trăgeam la poartă sau dacă stăteam în poartă stăteau mai mulți, eu aveam de acoperit o porțiune mai mică și înțelegeau ceilalți, totul venea foarte natural.

Mi se pare absolut fascinant că părinții tăi pare că au știut exact ce să facă ca să vă ajute pe termen lung.

Au știut ce să facă neştiind nimic, de fapt. Pentru că asta e realitatea, nu au ştiut. Au înțeles mai târziu, dar ei au rămas la fel pentru că aveau deja un stil dezvoltat. Inițial le-a fost foarte greu să accepte că au 2 copii nevăzători, aveau multe temeri pentru că nu știau ce am putea face. Există, nu există meserii pe care le putem face.

Exista și o teamă socială, pentru că uneori dizabilitatea e folosită, reală sau ireală, în scopuri mai puțin oneste. Adică, am fost surprins neplăcut, inclusiv în Vest, să întâlnesc persoane cu dizabilități sau persoane cu aparente dizabilități la cerșit. Și atunci ne strică imaginea și nu pot să creadă oamenii că avem și abilități.

Cum spuneam, au pornit cu niște temeri. Ce știau părinții a fost că trebuie să ne ținem de școală, dar asta o făceam oricum și noi, instinctiv. Adică învățam și lucrurile funcționau și ne-au susținut în ceea ce vrem să facem atâta timp cât nu ieșim din niște limite. Am ieșit din ele, dar părinții au înţeles că suntem adolescenți şi e normal.

Cumva, această neștiință de care vorbești, v-a dat, de fapt, libertatea de a fi voi înșivă.

Da, dar eram totuşi monitorizaţi. Adică seara, când stăteam afară, stăteam într-un mod poate un pic mai controlat, stăteam la unul dintre prieteni în fața porții, de exemplu.

Bine, asta trebuie făcut cu orice copil.

Sunt complet de acord. Şi să nu exagerăm cu supraprotecția.

Ceea ce pare din ce în ce mai dificil în zilele noastre.

Este, în special în orașe, unde și pericolele sunt mai mari. Există această dilemă. Știu că și eu cu fratele meu dezbatem pe tema asta. El are un băiețel și lucrurile sunt un pic diferite atunci când ești în oraș.

Cum a fost pentru voi în copilărie? Aţi simțit că sunteți diferiți?

Da, am simțit destul de constant că suntem diferiți și că societatea uneori ne primește, alteori nu. Clar au existat și dificultăți. Mai aveam situații în care poate inițial ceilalți copii nu ne băgau în seamă inițial, că nu înțelegeau cum am putea noi să ne jucăm același joc pe care ei îl joacă sau dacă există variante, până când porneau cumva din grupul de prieteni, din vecini. O componentă care m-a ajutat pe mine și ne ajuta pe noi a fost atitudinea sociabilă. Am fost deschiși la a înțelege opinii diferite și a încerca să nu ne ancorăm în anumite standarde, cu așa sunt. așa trebuie să fiu.

Au aflat vreodată părinții voștri de ce s-a întâmplat așa, de ce sunteţi amândoi nevăzători?

Nu. Aici chiar mai facem o glumă, uneori, că ei au făcut un copil, și-au dat seama că e nevăzător și au mai făcut unul, că poate are grijă și de celălalt și am ieșit eu. (n.r.: râde)

E posibil să fi fost radiați de norul de la Cernobîl, de norul radioactiv, pentru că erau amândoi la vârsta de 16, 18 ani în momentul ăla și erau pe afară. Fiind la ţară, având diverse lucruri la munca câmpului, niciun membru al familiei nu lipsea. Așa că, da, e posibil să fie asta, dar nu a existat nicio certitudine, având în vedere că niciunul dintre ei nu are deficiență de vedere.

Posibil şi să fie niște gene recesive la contactul dintre ei, dar noi ne bucurăm că asta a fost singura dificultate, pe care am depășit-o și cu care mergem mai departe.

Fratele tău cu ce se ocupă? E tot în zona asta, de IT?

Nu, e în zona medicală, e asistent medical. Este una dintre cele mai întâlnite meserii în rândul nevăzătorilor, masajul medical, și lui îi place. A avut o pasiune în această zonă, să-i vindece pe oameni şi să vadă că are niște soluţii clare.

Citeşte şi: Alex Benchea, alpinistul nevăzător ce sfidează înălțimile cucerind Kilimanjaro – LIFE.ro

Mi se pare foarte frumos felul în care ați fost voi crescuţi și ajutați să ajungeți independenți. Ce le-ai spune tu părinților care trec prin asta?

Aș porni cu un disclaimer aici, pentru că sunt sfaturi de la mine, care nu-s părinte. (n.r.: râde)

Pot veni cu sfaturi despre cum am fost eu crescut. Cred că trebuie să aibă deschidere în a le dezvolta abilitățile copiilor așa cum ar face pentru orice copil, chiar dacă este nevăzător.

Dar cred că asta e valabil pentru toți părinții, să aibă o deschidere și să înceapă să aibă încredere în copii și în a le da poate abilități neperisabile, abilități pe care le pot folosi în orice domeniu. Cum e contextul social sau abilitatea de a-și găsi soluții în diverse dificultăți pe care pot să le aibă, să-i lase să-și găsească soluții și doar să mențină anumiți parametri de siguranță.

Exact cum s-a întâmplat cu tine.

Da. Şi chiar dacă au tendința să depășească anumite momente, să încerce să aibă discuții oneste, bazate pe argumente, că așa poți dezvolta un adult de mâine mai întreprinzător, să zic sau cu spirit de inițiativă și de a încerca să schimbe ceva. Şi o altă zonă. Cred că e destul de important, dacă pot, să facă sport că prin asta se vor disciplina de mici.

Cred că, în general, trebuie să rezolvăm cât mai multe lucruri și fiecare dintre noi, să mai poată să dea, atunci când poate, pe lângă viața profesională pe care ne-o formăm.