Povestea izolării în locul în care timpul se măsoară în apusuri, răsărituri și furtuni de zăpadă: Sergiu Olteanu, meteorolog pe cel mai înalt vârf locuit din România

Sergiu Olteanu și povestea izolării în locul în care timpul se măsoară în apusuri, răsărituri și furtuni de zăpadă

Am înțeles. Și vă cred pe cuvânt, doar că mi se pare greu de conceput.

Sergiu Olteanu: Nu, nu e chiar deloc greu. Muntele… Oamenii muntelui sunt deosebiți.

Totuși, doar o dată pe zi mâncați?

Da, o dată pe zi. Dar atunci avem o masă completă – o ciorbă, un felul întâi, un felul doi, un desert… Și, sincer, nu mai simți că îți trebuie mai mult.

Au fost perioade în care am mâncat și de două ori pe zi, dar corpul consumă multă energie, te simți mai obosit. Aici, în condițiile astea, poți chiar să faci mici experimente în cele două săptămâni și să vezi cum îți influențează energia.

De exemplu, dacă mănânci foarte mult sau de mai multe ori pe zi, corpul consumă mai mult pentru digestie și te simți mai obosit. Nu pot să spun că am studiat asta științific, dar am observat din experiență.

Înainte, acum vreo 10 ani, dacă știam că urmează un traseu de 3-4 ore, cu plecare de la Vârful Omu, mâncam bine înainte, ca să am energie. Și, da, aveam energie, dar mă simțeam greoi, nu mă simțeam bine.

Acum îmi iau doar un baton sau ceva mic, dar, pentru o tură de 4-5 ore, nu mai am nevoie de nimic. Așa, am mult mai multă energie.

Haideți să ne mai întoarcem puțin în copilărie. Ați spus că tatăl dumneavoastră a fost vânător de munte. Mama ce meserie avea?

Mama a lucrat în fabrică. A fost în producție, la Brașov.

Și pasiunea pentru munte a apărut de mic? Tata v-a inițiat?

Da, tata… Noi mergeam mereu în drumeții. Plecam sâmbăta și duminica, știu că mă duceau pe munte.

Fiind din Brașov, mergeam pe Tâmpa, pe Postăvaru, în Piatra Mare, la Bunloc. Nu erau trasee tehnice sau foarte grele, dar erau lungi. Făceam ture de jumătate de zi sau chiar de o zi.

Îmi aduc aminte că mergeam weekend de weekend. Dacă nu plecam la țară, mergeam în drumeție.

Când ați acceptat să mergeți la liceu militar, cum vedeați viitorul?

Am ales liceul militar de marină. Îmi plăcea foarte mult apa.

De mic am făcut înot de performanță, dar parcă nu mă vedeam trăind pe mare mult timp.

Acum, stând două săptămâni izolat la Vârful Omu, îmi dau seama că ar fi fost cam la fel dacă aș fi stat două săptămâni pe mare. Sigur, și marea e frumoasă…

Liceul era la Constanța?

Sergiu Olteanu: Da, la Constanța, cu internat. Am plecat de acasă la 14 ani.

Nu pot să spun că nu am vrut. A fost ceva nou pentru mine. Dar…

Am făcut doi ani acolo. Era prin 1996 și, din cauza situației din țară, s-au desființat mai multe licee militare. Din cinci, au mai rămas doar trei.

Aș fi putut alege să merg la Câmpulung sau în alt oraș, dar, cum liceul de la Constanța se desființa, am ales să termin liceul la Brașov, unul normal.

Teoretic?

Teoretic, da. Am terminat liceul „Nicolae Titulescu”.

Și după aceea?

După liceu, am ales un colegiu de trei ani. Tot ceva legat de natură, de mediul înconjurător. Am ales Colegiul Tehnic de Silvicultură.

Ce a spus tatăl dumneavoastră despre faptul că ați renunțat la cariera militară?

Nu pot să spun că s-a bucurat prea tare. Dar nici nu a depins doar de mine.

Au fost și schimbările din perioada aceea, cu desființarea unor instituții. Până la urmă, am zis că nimic nu e întâmplător. Nu îmi bat capul prea mult cu asta. Ce e scris, aia se întâmplă.

Am citit undeva că ați lucrat o bună perioadă și în vânzări.

Da, așa e. După liceu, după colegiu, am lucrat și în vânzări.

Mă înscrisesem și la facultate, la Brașov, la Sport. Dar trebuia să combin facultatea cu colegiul și, în același timp, să și lucrez.

Prin anul trei de colegiu mi-am dat seama că trebuie să mă concentrez întâi pe terminarea studiilor. Așa că, după primul an, am renunțat la facultate.

Trebuia să mă și întrețin cumva, să am și eu banii mei, nu să depind doar de părinți. Așa că am lucrat o perioadă în imobiliare, în vânzări și achiziții.

Și v-a plăcut domeniul?

Da, chiar mi-a plăcut. Am lucrat câțiva ani în achiziții, mi s-a părut interesant.

Aveți familie la Brașov?

Doar mama mai este acolo. Am avut o prietenă, dar acum un an și jumătate ne-am despărțit.

Mergea și ea mult pe munte, ne înțelegeam bine din punctul ăsta de vedere. Avea și un job care îi permitea să fie destul de flexibilă. Dar, la un moment dat, și-a schimbat locul de muncă și a ajuns să lucreze mai mult la birou.

Din experiența colegilor, majoritatea au familii? Cum se împacă izolarea de două săptămâni pe vârful muntelui cu viața de familie?

Unii s-au obișnuit. De exemplu, un coleg a lucrat aici împreună cu soția lui timp de vreo 10 ani.

Alt coleg are familie, soție… Și-au găsit echilibrul. Partea bună e că, după cele două săptămâni pe munte, ai alte două săptămâni libere, uneori chiar trei, dacă ai concediu. Și atunci ești permanent acasă, alături de familie.

Vara, prietenele sau soțiile urcă și ele pe munte în weekend sau când au concediu. Stau pe aici o zi, două, mai petrec timp împreună.

Muntele ăsta pare că a devenit ca un viciu pentru dumneavoastră.

Nu e chiar un viciu… Dar odată ce te obișnuiești cu muntele, te simți bine aici.

După două săptămâni sus, sigur, îți dorești să cobori. Aștept și eu să cobor, să merg la un film, să ies la o bere cu prietenii, să văd oameni.

Iarna, sunt două săptămâni în care nu vezi țipenie de om. Vara, e plin de turiști, dar iarna, dacă vezi pe cineva, parcă-l vezi pe Dumnezeu.

Dar jos cum trece timpul? Dacă sus zboară, când sunteți acasă două săptămâni, zboară și acolo?

Depinde cum privești lucrurile. Am pățit și așa, să zboare și jos.

Dacă te gândești că ai două săptămâni de timp liber și apoi trebuie să urci din nou la stație, timpul trece repede. Dar dacă stai jos și numeri zilele până când trebuie să urci iar la Vârful Omu, uneori pare o eternitate.

Important e să-ți placă ceea ce faci. Să nu privești locul de muncă ca pe o povară. Am cunoscut pe cineva care a lucrat mult timp aici, dar pentru el era mai mult o alegere financiară, nu o pasiune.

Noi, cei care suntem acum aici, o facem mai mult din pasiune. Ne place meseria noastră ca meteorologi, dar ne place și muntele.

Dacă muntele e o povară pentru tine, atunci devine foarte greu. Vara, de exemplu, faci trei ore de la Babele la Omu. Iarna, când stratul de zăpadă e mare și viscolul puternic, același traseu poate dura șase, opt, chiar zece ore.

Adică, atunci când intrați în tură… Nu m-am gândit la asta, dar pare logic… Urcați cu telecabina până la Babele și apoi mergeți pe jos?

Da, altfel nu avem cum.

Pe traseele turistice e riscant, iar noi avem și rucsaci grei. Nu are rost să urcăm pe văi abrupte cu greutăți în spate.

Chiar și de la Babele la Omu, traseul care vara durează două ore și jumătate – trei, iarna poate deveni foarte dificil. Dacă e viscol, temperaturi scăzute sau ceață densă, te poți dezorienta și rătăci.

Dar aici experiența își spune cuvântul. Și eu, și colegii mei cunoșteam deja muntele înainte să lucrăm aici. Unul dintre colegii mei e din Bușteni și mergea de mic prin Bucegi, făcea trasee, la fel și alt coleg.

Noi ne mai văităm că facem jumătate de oră până la serviciu cu metroul, dar dumneavoastră mergeți trei-patru ore pe jos până la muncă!

Da, trei ore vara, patru-cinci-șase ore iarna.

Și nu doar distanța contează, ci și condițiile. Dacă e senin și frumos, e una. Dar dacă ai vânt de 80-100 km/h și o temperatură de -8°C, senzația reală (real feel) poate fi de -20°C.

Dacă mai scade și umiditatea la 10%, corpul poate resimți chiar și -30°C.

Nu prea poți să te oprești pe drum ca să te odihnești. Trebuie să mergi constant, încet, dar să mergi.

Mai există și riscul de rătăcire, iar în anumite zone sunt și pericole de avalanșă. În Munții Țarcu, de exemplu, acum câțiva ani, a fost un caz cu cineva care s-a rătăcit acolo…

Haideți să vorbim un pic despre pasiunea voastră pentru fotografie. Știu că incendiați rețelele de socializare cu pozele pe care le postați. Noi, muritorii de rând, stăm în griul ăsta al orașului. De unde vine această pasiune? Din natură, din munte?

Da, plecând din natură, din tot ce vedeam. Mi se părea foarte frumos, diferit, ceva ce trebuie cumva imortalizat, păstrat. Și cum nu am niciun talent la pictură sau desen, fotografia mi s-a părut cea mai bună metodă de a păstra momentele. Așa am început să fac poze. La început cu aparate foto, iar mai târziu, cu telefoane tot mai performante.

Fiind și ghid montan, le făceam și turiștilor poze, fie pe traseu, fie când stăteam câteva zile cu cortul. Trebuie să ai o pasiune, altfel timpul trece greu. Am colegi care își ocupă timpul altfel: unul face hărți și lucrează la o aplicație cu Harta Bucegilor, altul citește foarte mult. Trebuie să ai o preocupare, altfel devine dificil.

Dar când vremea este foarte rea, cum trece timpul?

De exemplu, săptămâna trecută au fost trei-patru zile în care nu am putut ieși din stație din cauza vântului care bătea cu peste 100 km/h. În astfel de momente trebuie să ai ceva de făcut: citești, editezi poze sau filmări. Nu sunt mare fan al televizorului, dar ascult multă muzică. La un moment dat, însă, și discuțiile cu colegii se epuizează.

Știu că ați avut multe intervenții și comentarii despre turiștii nepregătiți, cei pe care îi numim „pantofari”. Se întâmplă des să-i întâlniți?

Da, din păcate, vedem tot mai mulți. Dacă în trecut mai ascultau sfaturile noastre, acum generațiile s-au schimbat. Dacă încerci să le explici că nu sunt echipați corespunzător, unii percep asta ca pe o provocare și se ambiționează să urce oricum. Am avut cazuri care s-au terminat foarte urât.

De exemplu, vin turiști complet nepregătiți, ajung pe vârful Omu la ora 14-15, iar la întoarcere se trezesc că stratul superior de zăpadă s-a transformat în crustă de gheață. Dacă alunecă, pot ajunge 600 de metri mai jos, fără nicio șansă de oprire. Am avut colegi care au intervenit în astfel de situații, pe trasee închise până în luna mai.

Chiar am văzut recent la știri că Salvamontul a avut foarte multe intervenții din cauza nerespectării recomandărilor.

Sergiu Olteanu: Da, și tocmai de aceea încercăm să explicăm turiștilor cum să își evalueze traseul. Cel mai bine e să îi întrebi cât timp au făcut până la un anumit punct și să le explici raportat la timpul normal de parcurs. Unii fac un traseu în două ore, alții în șase, iar asta poate face diferența între o excursie reușită și un pericol iminent.

Citește și: „Eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte… este o minune”

Știu că aveți și niște „prieteni” pe munte. Mai vin vulpile? Pisica mai este pe acolo?

Sergiu Olteanu: Da, vulpile vin în fiecare zi. Vara mai rar, pentru că sunt mulți turiști, iar cabana este deschisă. Dar iarna, după apus, vin la fereastră. Știu că rămâne mâncare și o împărțim cu ele sau cu corbii. Sunt și turiști care ne lasă hrană special pentru ele.

Dar urșii? Mai vin?

Da, m-am întâlnit de multe ori cu ursul în Bucegi. Primăvara, când iese din hibernare, mai trece dintr-o vale în alta. Vara, când sunt stânele active, mai trece pe aici. Dar nu am avut niciodată incidente periculoase. De obicei, dacă mă vede sau mă simte, își vede de treaba lui. Stau noaptea, mă uit la lună și la stele, iar la 50 de metri mai încolo, el paște liniștit.

Foarte tare! Și cât mai aveți din tura asta?

Încă o săptămână. 

Se întâmplă să coborâți cu un gând, cu o poftă de ceva anume?

Da, în primele zile, poate te mai gândești la un burger, la o pizza. Dar pe măsură ce trec zilele, parcă nu mai ai nicio poftă. După două săptămâni sus, când ajung jos, nu mai am neapărat dorințe culinare. Am avut ture când am stat și o lună sus. După un timp, nu-ți mai trebuie mare lucru.

În final, o întrebare personală. Se spune vârsta?

Sergiu Olteanu: Da, fac 45 de ani anul acesta. Sunt născut în 1980.