Povestea lui Alice Nicolae, „un om nebun” care a renunțat la medicină pentru o chemare. Cum un eșec i-a deschis drumul către un viitor luminos

Alice Nicolae e o poezie, chiar dacă ea spune despre sine că ar putea părea „un om nebun”. Are darul de a povesti și face din asta artă: inițial pe scenă, apoi în spatele cortinei și mai nou, în spatele camerelor de filmat.

În adolescență s-a pregătit intens pentru facultatea de medicină, credea că asta e menirea ei să oblojească, să vindece, să aline durerea, însă, într-o zi, pe nepusă masă și pe neașteptate s-a răzgândit. A ales să dea la ATF. Șocul a fost imens pentru părinți, însă s-au văzut în postura de a o susține, cumva văzând în ea toată determinarea, curajul și hotărârea pe care ei înșiși le-au sădit în micuța Alice, încă de când a venit pe lume.

Și dacă teatrul părea un har de la Dumnezeu, un drum pavat cu lumină divină, ei bine, nu a intrat din prima. Dar a fost doar un eșec ce avea să-i deschidă un drum și mai luminos pe viitor.

Azi Alice Nicolae are un teatru, a regizat primul ei scurt metraj și urmează să adune laurii de pe la festivaluri independente din lume. Și mai are un podcast, e liniștită, împăcată, asemenea celor dependenți, atunci când au din belșug ce-i face fericiți. 

Alice Nicolae, actriță, regizoare, antreprenoare, profesoară

Alice, cine renunță la medicină pentru un vis? Mi se pare ceva fantastic, care probabil a supărat multă lume…

Un om nebun 😊. Atunci nu cred că mă gândeam eu de ce și cum, astăzi știu că e vorba despre chemare și e vorba despre ceea ce e menit să faci. Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le poți evita, restul sunt alegeri. Nu cred în destin în sensul acela de totul e pregătit dinainte, dar sunt anumite lucruri pe care nu le poți rata și cred că eu nu am putut rata teatrul. Dar atunci nu am știut și chiar a fost împotriva familiei. Pe de altă parte, tata m-a crescut ca pe o curajoasă și probabil că s-a întors împotriva lor ceea ce ei au pus în mine de-a lungul timpului. Am amintiri cu el când spunea că trebuie să fac ce-mi place, să duc la capăt ceea ce gândesc, m-a crescut o fire independentă în sensul bun al cuvântului…

Dar până unde ajunseseși cu medicina?

Nu am fost la facultate, mă pregăteam pentru medicină. Chiar în weekendul trecut a fost o întrunire de familie și mi-am adus aminte de ziua în care, împreună cu verișorul meu făceam la fân, la bunica noastră și el mi-a spus: „Alice, dar tu de ce nu dai la teatru? Pari haioasă”. Mă pregăteam deja de doi ani pentru medicină și am răspuns: „Ce idee bună!”. Și de atunci am început să mă pregătesc. A fost așa aparent spontan și fără nicio legătură cu realitatea, dar sunt sigură că în interior, acolo, erau niște resurse.

Din ce oraș vii?

Locul meu de naștere este Costești, Argeș, însă abia foarte târziu am făcut pace cu rădăcinile mele fiindcă tata fiind din zona Vâlcea, de la Horezu și mama din Câmpulung Muscel, tot timpul m-au crescut cu ideea că noi nu suntem de aici, însă azi pot să spun că sunt din Costești și mă bucur că sunt de acolo și am avut o copilărie fix așa cum ar trebui să fie.

Te-ai pregătit până în clasa a XII-a pentru Medicină?

Aproape. Începusem devreme fiindcă am fost la liceu de limbi străine și părinții considerau că ăsta e un handicap fiindcă a trebuit să recuperez chimia.

Ce meserie au părinții?

Tatăl meu este economist, a fost revizor contabil și în a doua parte a vieții s-a dus către antreprenoriat și mama este învățătoare, anul acesta a ieșit la pensie. Pot să spun că ea mi-a dat direcția de dedicație în carieră, foarte muncitoare și plină de pasiune.

Și medicina asta de unde venea?

Am oblojit tot timpul orice am putut, am vrut să pun mâna și să vindec și, dincolo de teatru, undeva în adâncul sufletului meu am o latură de vindecător care nu a dispărut niciodată, ba chiar de prin 2012 practic Theta Healing, o formă de vindecare pe care am ajuns să o fac cu oamenii. Cred că e vorba tot de un soi de chemare care s-a îmbinat mai târziu cu teatrul, prin intermediul căruia ating niște suflete care vibrează.

Adică părinții tăi au băgat niște bani în meditații cu gândul că o să aibă o doctoriță cu care să se mândrească… 😊

Și în generația lor erai cineva dacă erai doctor, inginer, profesor universitare… Dar nu a fost să fie.

Cum le-ai spus?

Cred că le-am ascuns o perioadă. Deja frecventam Teatrul Al. Davila din Pitești, unde îmi făcusem prieteni – atunci prietenul meu cel mai bun era domnul scriitor Marin Ioniță, mai mare decât mine cu cel puțin 50 de ani 😊. Știu că atunci când le-am spus, vestea nu a fost primită cu zâmbetul pe buze de tata, ulterior m-au susținut. M-au ajutat să mă reorientez, dar nu a fost bine pentru că sunt foarte multe concepții, încă mai sunt. Mă întâlnesc cu tineri care au în jur de 20 de ani și încă mă întreabă: „Oare să dau la Teatru? Oare e o meserie bună? Oare o să mor de foame?”. Dacă e meseria ta, răspunsul e: „Nu, nu o să mori de foame, o să ai tot ce-ți trebuie, când îți trebuie, numai să fii pe drumul tău și să simți tu cu adevărat că ai putea să faci aproape orice ca să fii acolo”.

Ai intrat din prima?

Nu. Ce întrebare bună! Mă bucur că-mi dai ocazia să-ți vorbesc despre asta. Nu știu dacă știi, la teatru se intră foarte greu, sunt două săptămâni de tot felul de examene prin care se cern mulți concurenți, rămăseserăm foarte puțini și eu am ajuns până la ultima probă. Profesoara care mă pregătea fusese în sală și mi-a zis cu o zi înainte să dau monologul: „Vezi că profesoara de an te place!”. Pentru mine nu a funcționat asta, să fiu lăudată înainte. Am avut emoții atât de mari și cred că din cauza profilului ăsta psihologic creat în mintea noastră de a căuta să nu dezamăgim, mi-a dat impresia că există o așteptare și nu m-am mai dus liberă și fără gânduri parazitare acolo, doar să mă bucur de scenă și de ce pregătisem eu, de pasiunea mea. Am picat la ultima probă ceea ce pentru mine a fost mai dureros. În cele din urmă, următorul an m-am dus extrem de relaxată, m-am bucurat de Vama Veche, între timp am intrat la drept, am făcut un an acolo și a fost un fel de confirmare că locul meu nu e acolo.

Cred că săracii părinții tăi au avut speranța că ți-a venit mintea la cap și că o să termini dreptul…

Știi că nu? Când am picat, deși nu se bucurau înainte că dau, s-au întristat pentru mine pentru că începuseră să creadă și să fie acolo cu sufletul că o să fie bine. Mi-au fost alături, mama e foarte mândră și verbalizează asta, tata mai puțin verbalizează însă, acum câteva săptămâni, la 15 ani după ce am terminat facultatea, am găsit o cutiuță pe biroul lui în care avea câteva lucruri de suflet, printre care invitații la mine la spectacol, mini afișe de-ale mele și a fost foarte emoționant momentul. Cred că și ei trec prin niște transformări cu noi.

Ai terminat regie sau actorie?

Actorie și regia am făcut-o după, cumva de nevoie. Am pus bazele unui teatru independent și acolo am făcut de la a da cu mătura până la a regiza și, cea mai nouă latură descoperită de mine este regia de film, astfel că am făcut un scurt metraj despre care chiar ieri am aflat că este în semifinală la Moving Film Festival, unul dintre cele mai faine festivaluri independente din lume, în Mexic și curând vom afla dacă intră în finală, însă eu am așa un sentiment că e bun și că o să fie văzut.

Alice Nicolae, „un om nebun” care a renunțat la medicină pentru o chemare, un vis

Ne mai întoarcem puțin atunci. De ce să-ți faci un teatru? După facultate ăsta era parcursul natural sau să te angajezi într-un teatru de stat?

Parcursul natural era să intru la unul dintre teatrele din București, dar am mai spus și repet cu bucurie de fiecare dată pentru că tind să-i dedic multe dintre reușitele mele domnului profesor Radu Gabriel care este și un actor desăvârșit și un profesor de comedie excepțional: dânsul ne-a strâns pe toți în ultimul an (între timp rămăseserăm jumătate dintre câți intraserăm în anul I) și ne-a zis: „Am o veste bună și una proastă pentru voi. Cea bună este că sunteți toți foarte talentați, cea proastă este că sunteți foarte mulți”. În paralel cu asta, domnul Boc înghețase posturile în teatru și așa au rămas cam opt ani după ce am terminat eu facultatea. În acești opt ani, oricât de mult ți-ai fi dorit să fii într-un teatru de stat, am rămas cu picioarele pe pământ și am realizat că sunt facturi de plătit, așa că am auzit vorbele profesorului Radu Gabriel care a spus: „Faceți și altceva, indiferent de cât de mare e pasiunea voastră”. Acest mic teatru care se numește Teatrul Simplu a pornit de la niște cursuri de public speaking.

Așa am pornit eu în viață, m-am întrebat ce mai știu să fac în afară de teatru, ce mi-ar plăcea să fac, ceva sincer și autentic? Mi-am dat seama că pot să ajut oamenii să vorbească în public și să-și gestioneze emoțiile și iată că am pornit cu niște cursuri care ulterior s-au dezvoltat în cursuri de actorie pentru amatori. Apoi ne-am dat seama că în lume există foarte multe teatre de amatori și am pornit de la ideea că sunt în lume oameni care, deși pasionați și care și-au dorit enorm să facă facultatea de teatru, nu au putut să o facă din diverse motive la vremea respectivă, fapt pentru care la un moment dat revin în astfel de teatre și își dau frâu liber talentului, învățând, evident tehnicile de bază ale actoriei, aproape la fel de serios ca într-o școală.

Ulterior, de mai bine de doi ani, avem și producții cu profesioniști și ne dorim ca această latură să crească acum.

Ce înseamnă să-ți faci un teatru? Ce-ți trebuie?

Pasiune, nebunia aceea constructivă care înseamnă mult curaj, dar și inconștiență, inițiativă, niște resurse materiale, dar nu foarte multe pentru că dacă ai viziune, vin și banii. Când știi încotro, nu e necesar să te poticnești de bani, că banii vin. Am avut inclusiv donații din mediul privat, oameni care cred în mine și care au zis: „Ok, vrei o sală? Găsește-o și hai să vedem cum putem să contribuim”. Pe 16 și 17 noiembrie avem prima noastră ediție de festival cu toți oamenii aceștia care joacă în teatru și cineva din mediul privat a spus că va susține chiria sălii în care o să jucăm. Pentru mine așa a funcționat: nu m-am gândit foarte mult la ideea de unde vin banii, ci mai degrabă m-am gândit cum vreau să contribui în societate, ce vreau să aduc nou în jurul meu, cum vreau să susțin oamenii din jurul meu și vin și banii.

A fost vreun moment în toți anii aceștia în care poate ai regretat, când ți-a fost tare greu din punct de vedere financiar? Mă gândesc că odată terminată facultatea nu mai puteai să te duci acasă să mai ceri de o chirie…

Nu, clar. Am renunțat de foarte multe ori. Recent am avut premieră cu piesa mea de teatru, Pescărușul, și după fiecare premieră, cu profesioniști sau amatori scriu câte ceva. Mi se pare că scriind rămâne informația mai sădită în tine și în ceilalți, așa că am scris pe Facebook și chiar asta spuneam că am renunțat de foarte multe ori, dar cred că am făcut-o și ca să văd că, de fapt, se întoarce. Știi cum e: ce lași să plece și totuși rămâne, e clar aliniat cu misiunea sufletului tău. A fost foarte greu, de la lipsuri materiale, la nesiguranță – foarte mulți oameni nu ar putea suporta nesiguranța unei profesii liberale. Foarte puțin timp nu am făcut teatru și în momentul în care nu făceam, era nefericirea și mai mare, motiv pentru care am înțeles că ăsta e drumul meu și trebuie să văd cum fac să fie bine.

Îți aduce un profit decent acum teatrul?

Partea de cursuri, clar. Suntem deja o echipă mare, foarte faină și le mulțumesc colegilor că sunt alături de mine. Partea de teatru independent, nu neapărat, dar și acolo e în creștere.

Alice Nicolae și un eșec i-a deschis drumul către un viitor luminos

Hai să vorbim de scurtmetrajul tău, „Acum e mai bine”. E prima ta încercare de regie de film, da?

Da.

Despre ce este?

Sunt mai multe cupluri la terapie, terapeutul nu se vede, dar e prezent în energia de acolo. A ieșit comedie, cum ar fi putut altfel?! 😊 Pe acest fundal comic, foarte real a ieșit, fără să ne dăm seama și un mesaj puternic: dacă ai dificultăți, nu aștepta prea mult până să ceri ajutorul. Am observat după pandemie că suntem din ce în ce mai deschiși la forme de terapie, la a lucra cu noi ca relațiile și calitatea vieții să fie mai bune, dar în continuare e o reținere: „Mă duc doar când o să am probleme grave”. Ce or însemna problemele grave, nici nu vreau să-mi imaginez. Nu e despre asta. Pentru mine, de-a lungul vieții, terapia a fost extrem de importantă, chiar și în relația de cuplu. Cu soțul meu am mers la terapie înainte să ne căsătorim, ca să ne cunoaștem mai bine, să știm fiecare din ce context venim.

A avut premiera?

Da, a fost în martie, în comunitatea noastră și ulterior am început să depunem proiectul la diferite festivaluri internaționale și nu știm exact dacă să-l expunem sau nu.

Dar tu ca actriță ai jucat?

Nu mai joc de 7 ani, dar am jucat primii ani de după facultate și am avut bucuria să fac parte din trupa lui Ioan Gyuri Pascu, am avut turnee în țară, în afara țarii și a fost o perioadă extraordinar de frumoasă. Dincolo de actorie, în Gyuri am găsit un mentor și un prieten, căci așa îi era lui firea, super deschisă, te ridica imediat la nivelul lui, era foarte abordabil.

Citește și: Ana Ularu, actriță: „Nu am nicio afinitate pentru improvizație sau mântuială, pentru că nu mă consider nici genială, nici idioată. Deci, tot ce-mi rămâne e munca”

Povestește-mi despre soțul tău. Unde v-ați cunoscut?

Am făcut școala de aviație, am fost colegi și suntem amândoi piloți de avioane mici.

Wow! Mi-e și frică să te mai întreb ceva… Ai făcut și școala de aviație?

Da, dar e o poveste veche, încă de când eram la Pitești. Nici nu aveam 16 ani împliniți când m-am dus la cursurile teoretice, după care 2 ani am zburat planor, apoi am făcut o pauză și după câțiva ani m-am dus la zbor cu motor și acolo l-am găsit pe soțul meu 😊

El cu ce se ocupă? Nu cred că zboară?

E antreprenor în zona de dezvoltare construcții, iar zborul a rămas și pentru el o pasiune, așa cum pare să fie și cea cu teatrul pentru că joacă foarte bine, e talentat.

Și apropo de terapie, ni s-a părut unica noastră șansă să funcționeze relația, să fim adevărați și sinceri, venind amândoi din relații teoretic eșuate, practic înveți din absolut orice. ne-am dat seama că dacă nu suntem sinceri și autentici, o să ajungem de unde am plecat.

Ce urmează, Alice Nicolae?

Urmează sala noastră de teatru – acesta e un proiect la care lucrez de dinainte de pandemie, dar bine că nu a ieșit atunci că ar fi fost dificil în perioada de lockdown – scriem la un nou scenariu pentru film și urmează întâlnirea cu și mai mulți oameni care vor să se dezvolte personal prin actorie.