Povestea profesoarei care a făcut voluntariat în Tanzania și Kenya alături de elevii săi. Ce a motivat-o pe Eliza Ioana Iordache

Eliza Ioana Iordache și elevii ei de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București (ICHB) au strâns bani doi ani la rând pentru activități de voluntariat în Africa. Au transformat călătoria într-un prilej de a cunoaște copii de aceeași vârstă care se confruntă cu provocări total diferite de ale lor, elevi ai unei țări europene. Cu banii adunați au construit două fântâni la școli din Tanzania și Kenya unde copiii își aduceau zilnic apă în cana adusă de-acasă. Acolo au desfășurat activități de voluntariat și au inaugurat două fântâni la școli cu peste 3.500 de elevi. I-a ajutat în organizarea călătoriei și faptul că ICHB are o rețea globală și școli inclusiv pe continentul african. 

Pentru Eliza Ioana Iordache, profesoară în al patrulea an la catedră, voluntariatul în Africa era un vis care părea departe de a se împlini vreodată. Să o cunoaștem!

Eliza Ioana Iordache: „Îmi petreceam serile în biblioteca Facultății de Litere a Universității Valahia din Târgoviște, acolo unde mama mea punea bazele lucrării de licență”

Eliza, hai să o luăm cu începutul!ai iubit dintotdeauna cărțile?

Eliza Ioana Iordache: Cărțile de povești, da. Nu exista o seară în care să nu le cer părinților (cu surle și trâmbițe) să îmi citească o poveste, de obicei pe aceeași, ba chiar îi corectam dacă, prinși în capcana somnului, uitau să o intoneze așa cum îmi plăcea mie. Mai târziu, în adolescență, am înlocuit poveștile cu tehnologia și serialele până când, într-o zi de prin clasa a X-a, am zis STOP și am reluat lectura. Mai întâi din obligație, apoi din pasiune, am descoperit universul infinit al lecturii, iar astăzi am atâtea cărți încât nu am timpul necesar să le citesc. Sper să-l găsesc cumva.

Ai fost înconjurată de cărți în casă din pricina părinților sau plăcerea pentru ele a fost transmisă la școală?

Eu aveam școala acasă. Mama mea mi-a fost educatoare, apoi a urmat cursurile Facultății de Litere cu mine de mâna (nelipsită de la niciun examen/seminar/curs) și a devenit profesoară de română. Îmi selecta cele mai frumoase povești și, mai târziu, îmi stârnea curiozitatea povestindu-mi pasaje din romane celebre. Adevărata pasiune pentru lectură am dobândit-o în facultate când, pentru a doua oară (dacă putem lua în considerare prima facultate pe care am urmat-o involuntar pe când aveam 3-5 ani), am descoperit Sala de Lectură a Facultății de Litere din București și mi-am spus că aici este locul meu. În mod cert, profesorii de la Litere au știut să îmi arate universul vast al lecturii și, astfel, mi-au direcționat avalanșa de idei spre lucrări pentru care am muncit mult, dar cu drag.

Am întrebat asta pentru că aș dori să știu de unde plăcerea și dragostea pentru lectură, pentru limba română și dacă a venit de când erai mică😊 Poartă-mă de mână și condu-mă în vremurile când erai elevă și ține-mă prezentă cu mici întâmplări despre fetița Eliza în relație cu cărțile!

Totul pare dintr-o altă viață, de pe vremea când nu exista ,,nu am timp să citesc atât cât îmi doresc”. Îmi petreceam serile în biblioteca Facultății de Litere a Universității Valahia din Târgoviște, acolo unde mama mea punea bazele lucrării de licență și, mai târziu, de disertație sau învăța pentru vreun examen pe care nu concepea că îl va lua cu mai puțin de 10. Nu știam să disting între o carte bună și una care mă atrage pur și simplu, dar îmi făceam de lucru cu literele care îmi păreau prea multe și prea amestecate pentru a fi descifrate. La cursurile mamei de Literatură Comparată care se țineau sâmbăta am învățat să scriu și să citesc, cred că din plictiseală, apoi din ambiția de a nu pierde subtitrările filmelor la care se uita întreaga familie, obosită să îmi citească cuvânt cu cuvânt. O întâmplare amuzantă pe care mi-o povestește mama constant face referire la un moment stânjenitor pe care l-am produs atunci când un inspector școlar, nervos și agitat, le dojenea pe câteva colege spunându-le că privesc în față ,,ca caii”. Eliza, pe atunci în vârstă de 2 ani, a ținut morțiș să îl corecteze pe ilustrul profesor și a spus: ,,Nu-i tolet! Tolet e petum talul!” (a se citi ,,Nu-i corect! Corect e precum calul!”), pentru că am încurcat o bună bucată de timp literele C și T.

Eliza Ioana Iordache: „Bunica mea, mama mamei, tot profesoară, de prezența căreia nu m-am bucurat foarte mult, mi-a insuflat vocația și iubirea pentru copii prin mama”

De obicei, ne luăm ca bun reper profesorii pe care îi avem la școală. Ei sunt pilonii, oricum, într-o societate. I se datorează unuia tot ce ești tu azi?

Eliza Ioana Iordache: Am scris recent un mesaj pe pagina mea de Facebook despre profesorii care m-au motivat să le urmez exemplul, admirându-le parcursul, puterea de a recunoaște că nu sunt perfecți, empatia pentru elevi, talentul și pasiunea cu care m-au învățat, curajul de a nu preda o simplă materie, ci calitatea vieții înseși. Sunt mulți Oameni care au contribuit la formarea mea, dar am ales să povestesc despre un profesor din fiecare ciclu parcurs:

– Dl Victor Ilie – primul meu învățător, care m-a strâns în brațe la primul vaccin din viața de elev, care a glumit cu mine, care m-a valorizat atunci când a fost cazul și care, prin plecarea dumnealui într-o funcție publică, m-a făcut să valorizez și mai mult oamenii pe care îi am în viața mea. Dumnezeu să îl odihnească în pace! Mulțumesc!

– Dl Darius Ionete – “proful de reli-gie-gie-gie”, așa cum ni s-a prezentat în prima oră de religie din clasa a V-a. Anul următor mi-a devenit diriginte și a creat cea mai unită, mai funny, mai nebună, mai empatică, mai bună clasă. Dumnealui mi-a deschis perspectivele asupra religiei, m-a încurajat să pun întrebări, să cercetez cât mai mult. Când i s-a născut primul copil, am simțit ca am un frățior. Asta spune multe. Mulțumesc!

– Dl Marius Bădițescu – dirigintele și profesorul meu de franceză din liceu, care mi-a stârnit o dorință puternică de a schimba lumea prin bunătate, călătorii și empatia față de ceilalți. L-am așteptat cu inima deschisă, după vacanța de Crăciun din clasa a X-a, dar nu a mai venit. Am plecat împreună cu ceilalți colegi să-l căutăm, dar a fost târziu, l-am găsit într-un peisaj de poveste, pe o ploaie torențială, într-un mormânt modest din spatele Mănăstirii Cozia. Datorită poveștilor fascinante și, poate, datorită impactului pe care l-a avut plecarea dumnealui din această lume și din viața mea, am ales să studiez limba franceză. În memoria dumnealui am obținut un certificat DELF și apoi am urmat cursurile Facultății de Litere. L-am regăsit în poveștile unei doamne dragi care locuiește în Elveția și am plâns de bucurie. Mulțumesc!

– Dna Nicoleta Iancu – cel mai dedicat profesor pe care l-am avut în particular și datorită căreia sunt astăzi în postura de a pregăti elevii pentru examenul final. Mi-a luminat perspectivele, a creat desene pentru fiecare text, mi-a structurat logic materia și m-a ajutat să obțin 9,80 la examenul final. O iubesc, o respect și o urmez. Mulțumesc!

– Dna Ioana Pârvulescu – profesorul care m-a fascinat din prima clipă prin modul în care punea întrebări și îmi stimula gândirea critică, prin obiectele încărcate de istorie pe care le aducea din când în când la cursuri și ne încuraja să le conturăm utilitatea și, astfel, îmi stimula gândirea creativă, prin cărțile atât de vii și atât de puternice pe care le-a scris și pe care le-am citit fără să respir, prin pasiunea pe care mi-a insuflat-o pentru Belle Epoque, pentru Caragiale și pentru “gura lumii”, prin examenele atât de bine gândite, oferind posibilitatea fiecărui student de a alege varianta “premium” (ex: “Anul 1901. Intri intr-o librărie, pe Calea Victoriei. Ce vezi?”), prin meticulozitatea cu care mi-a corectat fiecare rând din lucrarea mea de licență. Mulțumesc!

– Dna Florentina Sâmihăian – expertul în educație, în didactică modernă, creativitate, gândire critică și reflexivitate. Doamna profesoară avea capacitatea de a crea magie în predare, în ascultare, în coordonare. Mă făcea să aștept cu nerăbdare ziua de sâmbătă pentru a participa activ la cursurile de Didactica Lecturii și care, cu răbdare, mi-a îndrumat lucrarea de disertație. Mulțumesc!

– Nu în ultimul rând, MAMA (sau “Doamna Mama”, cum îi spuneam în copilărie, pe vremea când îmi era educatoare), Sorina Ioniță Husar. De la ea am învățat ce înseamnă ambiția (a susținut mai multe examene de director și inspector fără încurajarea cuiva, ba chiar cu amenințări), dorința de perfecționare constantă (a făcut a doua facultate, Litere-Teologie, cu mine de mână, până noaptea târziu, la fiecare curs. Acolo am învățat despre Ramaiana, literatură comparată, l-am ascultat pe dl prof. Univ. George Anca în fiecare sâmbătă sau pe dl. Prof. Univ. Bîrlea care mi-a oferit titulatura “Studenta aia mică” – aveam 4-5 ani). Mama cu care stăteam ore în șir până după miezul nopții să ornăm școala în care preda la frecvență redusă (a avut și 3 locuri de muncă în același timp), cu care am tuns iarba din curtea grădiniței, cu copiii căreia am stat atunci când ea nu reușea să se împartă în mai multe locuri, cu care scriam eseuri până dimineață și învățam să citesc critică literară, care m-a învățat să citesc și să caut cuvinte în DEX și care a fost lângă mine în cele mai bune sau mai puțin bune momente din viața mea de profesor.

– Și bunicii mele, mama mamei, tot profesoară, de prezența căreia nu m-am bucurat foarte mult, dar care mi-a insuflat vocația și iubirea pentru copii prin mama.

Citește și: „Fără pretenții de salvator și filantrop ce nu își au locul, orice acțiune de voluntariat te ajută să înveți ceva despre tine” – Alexandra Maier (Senior Corporate Social Responsibility Specialist ING Bank România)

Și daca tot am pomenit de școală și profesori, spune-mi, te rog, detalii despre escapada ta academică!

Am schimbat, de-a lungul timpului, mai multe școli, din dorința de a socializa și de a căuta noutatea în mod constant. Am ales câte o școală pentru fiecare ciclu al vieții mele de elevă și, astfel, am urmat cursurile Școlii Coresi din Târgoviște, apoi ale Colegiului Național Constantin Cantacuzino și ale Colegiului Național Ienăchiță Văcărescu. Pot spune că am făcut cele mai bune alegeri și mă mândresc cu unitățile de învățământ care m-au format, dar și cu profesorii de top pe care am onoarea să îi cunosc. Ulterior, pașii m-au purtat către Facultatea de Litere a Universității din București, acolo unde am urmat programul de licență LLR-LLS (Limba română – Limba franceză) și masteratul Didactici ale disciplinelor filologice – cel mai bun program de masterat pentru un viitor profesor, coordonat de dna Florentina Sâmihăian. În paralel, am urmat modulele pedagogice ale Facultății de Psihologie și Științele Educației.

Ce te recomandă concret diploma ta?

Am dublă specializare: Limba și literatura română – Limba și literatura franceză.

„Clasa mea este plină de elevi care vin să îmi propună proiecte noi, să îmi transmită ultimele bârfe, să plângă pe umărul meu sau să mă îmbrățișeze”

De cât timp profesezi ca profesor de limba și literatura română?

Eliza Ioana Iordache: Debutul meu profesional a fost chiar înainte de pandemie, în mijlocul anului școlar, în ianuarie 2020. Eram masterandă în anul II și a fost ceva neașteptat, un interviu la care am fost invitată la recomandarea dnei Sânmihăian și care s-a concretizat printr-un contract de muncă la ICHB. 5 ani mai târziu, sunt tot aici și mă bucur de ce îmi oferă Liceul Teoretic Internațional de Informatică București.

Unde predai și care este situația postului tău? Ești titulară, ești pe perioadă determinată pe post?

Cred cu tărie că tot ce mi-am dorit, ba chiar mai mult, Dumnezeu mi-a îndeplinit. Astăzi sunt profesor titular de Limba și literatura română la ICHB liceu, predau unor adolescenți (chiar adulți) faini, care îmi bucură zilele și alături de care petrec momente unice.

Cine e Eliza în fața elevilor?

Eliza e prietena lor, în special în mediul virtual (nu știți ce înseamnă să vă aibă elevii la close friends pe Instagram!), dar și omul alături de care se dezvoltă personal și profesional. Nu am pauză, clasa mea este plină de elevi care vin să îmi propună proiecte noi, să îmi transmită ultimele bârfe, să plângă pe umărul meu sau să mă îmbrățișeze și nu pot decât să fiu fericită. Încerc, pe cât posibil, să încurajez creativitatea și gândirea critică a elevilor mei prin metode moderne, pe placul lor, dar și să le fiu alături atunci când au nevoie de mine.

Dacă ar fi să-mi descrii elevii tăi, cum ar suna un portret al acestora în câteva rânduri?

Elevii mei sunt oamenii care vor schimba cândva lumea prin creativitatea, inteligența și empatia care îi caracterizează. Sunt veseli și nu se sfiesc să își spună părerea cu orice ocazie, sunt motivați să învețe (atunci când vor să depună efort, să nu îi deochi!) și au simțul umorului. Râdem mult împreună.

Îmi plac poveștile autentice și sigur tu porți multe cu tine. Îți aduci aminte de tine în primele zile la catedră? Cum erai?

Chiar astăzi am pregătit un videoclip amuzant care descrie viața mea de până acum la catedră, alături de prima mea generație, care urmează să încheie această etapă a vieții. Am visat mult momentul în care voi intra în clasă și mă voi așeza pe scaunul profesorului și a fost exact așa cum mi-am propus. Am pășit sigură pe mine, determinată să cunosc oameni noi și să îi conving că școala merită iubită. Mi-am propus și să schimb ceva în învățământ (e cale lungă până acolo), dar cred că am reușit să aduc ceva nou în viața elevilor mei și în comunitatea de profesori care mă urmăresc pe Instagram, dar, mai ales, în viața mea.

La ce școală ai predat? Poate în orașul, comuna sau satul de unde ești tu?

Îmi propusesem să termin facultatea și să mă întorc în orașul meu natal, în Târgoviște, dar planurile s-au schimbat destul de rapid și am rămas în București, aici unde mă simt cu adevărat acasă.

Eliza Ioana Iordache: „Cred că e nevoie de o pregătire spirituală înainte de un astfel de eveniment, pentru a te cunoaște mai bine pe tine însuți și a fi capabil să trăiești cu sufletul ce înseamnă VOLUNTARIATUL”

Școala din prezent cum se vede prin ochii tăi?

Eliza Ioana Iordache: ICHB e un alt univers, mă simt privilegiată să fac parte dintr-o echipă care încurajează valorile, educația și excelența.

Eliza, de când ai purtat cu tine gândul de a pleca și de a da nas și cu alte culturi, civilizații și sisteme de educație?

Voluntariatul în Africa a luat naștere dintr-o dorință pe care nu am verbalizat-o niciodată. Mi-am imaginat cum ar fi să fac ce au făcut Angelina Jolie sau Lady Diana, dar nu mi-am permis să cred că merit această experiență. Cred că e nevoie de o pregătire spirituală înainte de un astfel de eveniment, pentru a te cunoaște mai bine pe tine însuți și a fi capabil să trăiești cu sufletul ce înseamnă VOLUNTARIATUL. În schimb, odată cu înființarea ICHB Volunteers Club în liceul meu, mi-am propus proiecte mărețe și am simțit că vor prinde rapid contur.

Ai gustat din cultura și viața celor din Tanzania prima dată. Când și cum ai plecat? Din ce știu, nu singură.

A fost o experiență cu adevărat impactantă pentru noi toți, mai mult decât ne-am așteptat. Am vrut să facem o schimbare în viața unor oameni care au cu adevărat nevoie, așa că am desfășurat, alături de voluntarii mei, o serie de activități care au vizat strângerea de fonduri pentru Tanzania. Am colectat destul cât să plătim construcția unei fântâni într-o zonă fără apă potabilă, să hrănim o comunitate restrânsă și să asigurăm serviciile medicale pentru câțiva copii din orfelinatul pe care l-am vizitat. Mulțumim tuturor celor care au donat, în special părinților elevilor noștri din ICHB!

Cât timp ai stat și cum a fost experiența?

În săptămâna petrecută acolo, Tanzania m-a fascinat prin oamenii ei simpli care au în sânge bucuria lui ASTĂZI, în pofida traiului precar. Oamenii muncesc la marginea drumului, tot acolo se așază pe pământul roșiatic și privesc autocarele cu turiști care, pentru ei, sunt speranța zilei de mâine, tot acolo își așteaptă copiii să se întoarcă de la școală (dacă o putem numi așa, având în vedere construcția insalubră). Încerc să aleg ochelarii potriviți și acum, în autocarul care duce spre Parcul Național Mikumi, fac un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă fiecare poveste pe care am citit-o ar fi piesă de puzzle, iar eu aș încerca să le potrivesc armonios? Cred că tot nu aș putea scrie o poveste mai frumoasă decât cea pe care a scris-o Tanzania în inima mea și a elevilor mei.

În ce școală ai făcut voluntariat? Sau ați făcut voluntariat? De stat, privată?

Viața e făcută din momente care se aseamănă cu piesele unui puzzle. Uneori piesele sunt mai mari și corespund cu așteptările pe care le avem de la ceilalți sau de la noi înșine, alteori sunt mici și din ce în ce mai greu de identificat. Dacă așezi cu atenție fiecare piesă în locul potrivit, vei crea o lume; lumea ta, a celorlalți, a ta prin ceilalți sau a celorlalți prin tine. Trebuie doar să găsești piesele potrivite și să lași grijile deoparte, iar magia va prelua întregul proces. Așa a fost și în privința noastră în săptămâna petrecută în Africa, în mai 2023, alături de ICHB Volunteers Club. Am luat piesă cu piesă, emoție cu emoție, surpriză cu surpriză și am construit un puzzle al experiențelor (o zi la centrul de copii cu dizabilități Baba Oreste din Dar es Salaam, construirea unei fântâni care poartă amprenta clubului nostru de voluntariat, ICHB Volunteers Club, și care este o salvare pentru 3560 de elevi ai școlii de stat Bombambilli, o seară la orfelinat, o aventură în Mikumi National Park, o vizită în tribul Massai, snorkeling, înot cu delfinii și cu țestoasele, Zanzibar, Prison Island și multe alte momente pe care nu le puteam proiecta anticipat).

Eliza Ioana Iordache: „Toți copiii erau fericiți și recunoscători că am venit să îi vizităm, în pofida traiului precar preponderent în acea zonă”

Cum erau copiii? Cu ce gând ai rămas despre ei după ce ai plecat?

Eliza Ioana Iordache: Toți copiii erau fericiți și recunoscători că am venit să îi vizităm, în pofida traiului precar preponderent în acea zonă. Mi-am întărit ideea că empatia nu are bornă kilometrică și nu distinge culoarea, religia, rasa, ci are un singur binoclu cu ajutorul căruia poți vedea departe, până în inima celui mai îndepărtat om de pe planetă. Noi am găsit în Tanzania bucuria nimicului, bogăția lipsei și fericirea care învinge orice neajuns. În România nu am simțit prea des acest sentiment, avem prea multe și nu știm să le prețuim. Fiecare om e liber să își urmeze coordonatele sufletului, noi le-am urmat pe ale noastre.

Citește și: Voluntariat în România: Implicare, Inovație și Impact. Sau ce-ți trebuie pentru a face lucruri cu sens

Ce fel de activități făceai tu și grupul tău de voluntari?

Ne-am jucat ca în copilărie, am cântat, am dansat și am petrecut momente de colecție alături de copiii din Africa. Am văzut bucuria din ochii lor atunci când au înălțat pentru prima dată un zmeu, când ne-am jucat cu toții Twister sau când au gustat ciocolata pe care nu o mai experimentaseră anterior.

Ce vârste aveau și în ce fel de condiții i-ai găsit pe aceștia?

Prima activitate a avut loc la centrul de copii cu dizabilități Kituo Cha Baba Oreste Bunju din Dar es Selaam, unde, în ciuda problemelor locomotorii ale multor copii din cei 64 prezenți, elevii voluntari au desfășurat activități recreative, au cântat, au dansat și s-au jucat cu aceștia. Copiii aveau între 10 și 18 ani.

A doua activitate a avut ca finalitate construirea unei fântâni care a adus fericirea unei întregi comunități, începând cu cei 3560 de elevi ai școlii Bombambilii din Dar Es Selaam, Tanzania (știam că ne așteaptă 700 de elevi, dar surpriza a fost colosală). Voluntarii au fost întâmpinați cu entuziasm de profesori și elevi și au primit, în schimb, câteva lecții de viață: au învățat ce înseamnă cu adevărat să se bucure de lucrurile simple. Am aflat cu stupoare că într-o sală de clasă obișnuită învață nu mai puțin de 200 de elevi, nu toți copiii au caiete, doar câțiva, și acelea îngălbenite și purtate de la o generație la alta, iar în toată școala, unde se stă de dimineață până seara, sunt 30 de profesori.

A treia activitate de voluntariat s-a desfășurat la Yoco Orphanage Center din Dar es Selaam, acolo unde am întâlnit 80 de copii dornici de joacă și de iubire. Fiecare voluntar a venit pregătit din România cu jucării, haine, jocuri, rechizite, dulciuri și multă voie bună. Am petrecut timp de calitate împreună și am plecat mai emoționați decât am fost când am sosit.

Dacă ar fi să dai un cuvânt definitoriu experienței tale, care ar fi acela?

BUCURIE

Spune-mi câte ceva despre orele lor la școală, despre sistemul lor, unde erai tu?

Copiii de la Bombambilli School nu aveau decât o toaletă afară și o școală lungă, tip vagon, cu săli de clasă fără geam sau ușă, dar cu gratii și câteva bănci. Restul copiilor stăteau pe jos sau în poala altor copii. Predarea se făcea în swahili, limba oficială în Tanzania, dar studiau și limba engleză.

Presupun că te înțelegeai în limba engleză. O știau?

Da, limba engleză este a doua limbă oficială a Tanzaniei, dar nu o stăpânesc cu toții. Oricum, dialectul este destul de greu de înțeles dacă nu ai auz fonematic.

Eliza Ioana Iordache: „Spre deosebire de alte țări pe care le-am vizitat, Tanzania este o țară foarte săracă”

Era educația în limba engleză foarte căutată?

Eliza Ioana Iordache: Nu în mod particular.

Activitățile în aer liber erau regula, oare?

Totul era în aer liber, chiar și lecțiile se desfășurau în acest mod.

Tanzania este o țară a constratelor, a diferențelor între bogați și săraci? Cum ai simțit tu?

Spre deosebire de alte țări pe care le-am vizitat, Tanzania este o țară foarte săracă. Ghidul nostru, profesor la o universitate din Dar Es Salaam, ne spunea cu modestie că terenul în zona centrală este foarte scump, 100 de euro/mp, iar această sumă definește salariul unui om cu diplomă în Tanzania. Elevii mei chiar au avut o reacție deplasată, dar firească: ,,Adică putem să cumpărăm tot centrul?”

Școala ca amplasament, arhitectură, structură cum era? Vreau detalii aici, te rog!

Mult nisip, secetă, clădiri anoste în stil vagon, asemănătoare cu niște hambare vechi, în formă de L. Băncile din lemn masiv, asemănătoare cu cele pe care scriau copiii în comunism. Trebuie să atașez poză pentru lămurire.

Hai să mergem cu mărturiile tale și în Kenya, la perioada respectivă. Când ai plecat? Cu același grup?

În Kenya am plecat în aprilie 2024, înainte de sărbători, tot cu voluntarii ICHB Volunteers Club, dar nu în același format. Experiența aceasta trebuie trăită atât cât poți duce, uneori poate fi prea mult și o singură călătorie. 4 dintre cei 20 de voluntari cu care am fost în Tanzania m-au însoțit în această nouă experiență, cărora li s-au alăturat alți 11.

Cât a durat în Kenya experiența și ce ai găsit acolo?

Am petrecut o săptămână pe pământul roșiatic al Kenyei, timp în care am vizitat mai multe teritorii: Nairobi, Mombasa și Diani. Ne-am lovit de un melanj cultural, de aceiași oameni veseli, dar cu o situație financiară precară. Spre surprinderea noastră, în Kenya prima limba engleză, iar swahili era cea de-a doua limbă oficială, fiind colonie britanică o lungă perioadă de timp. Am avut onoarea de a vizita Ambasada României în Kenya, unde am fost primiți cu brațele deschise de doamna Ambasador Gențiana Șerbu și am discutat despre viitoarele proiecte pe care dorim să le desfășurăm împreună. Am găsit o capitală mult mai bine dezvoltată decât cea a Tanzaniei, cu oameni deschiși și un turism bine dezvoltat. Salarii mai mari, prețuri mai mari și o putere ridicată a monedei lor (1000 shillings – 35 de lei), față de shillingul tanzanian (1000 shillings – 1,7 lei).

Am avut un program încărcat, așa cum reiese din fotografii, și am desfășurat mai multe activități de voluntariat decât în anul precedent, dar ne-am bucurat de copii, de comunitate și de timpul petrecut împreună. Elevii școlii în curtea căreia am construit fântâna anul acesta ne-au întâmpinat cu dansuri tradiționale, cu poezii, cu cântece și cu o scenetă prin care ne-au demonstrat cât de importantă este pentru ei vizita noastră și, în special, noua sursă de apă. Aparent, cultura africană bine înrădăcinată nu protejează femeia așa cum ne-am aștepta: fetele sunt obligate să aducă apă potabilă în rezervoare de 10-15 litri pe care le cară pe cap, iar nu bărbații. Din păcate, singurele surse de apă potabilă din zona pe care am vizitat-o erau în pădure, iar problema principală nu este setea/igiena, ci sarcinile care rezultă în urma violurilor la care sunt supuse fetele ce merg să aducă apă pentru familie. De aici bucuria și exaltarea!

Eliza Ioana Iordache: „Elevii s-au bucurat de fiecare moment, s-au întristat, au plâns, au râs și au simțit că au făcut o schimbare atât în viața copiilor din Kenya, cât și în propria viață”

Unde crezi că era mai mare nevoie de tine și grupul tău de voluntari?

Eliza Ioana Iordache: Oriunde este nevoie de APĂ. Deși orașele mari sau capitalele beneficiază de apă potabilă, comunitățile din mediul rural duc o luptă grea pentru a procura apă.

Ce vârste aveau/au?

Elevii cu care am mers au vârste cuprinse între 13 și 19 ani, a fost un grup mixt de data aceasta.

Cum au primit ei această experiență de viață?

S-au bucurat de fiecare moment, s-au întristat, au plâns, au râs și au simțit că au făcut o schimbare atât în viața copiilor din Kenya, cât și în propria viață. Nu s-au temut de boli, de bacterii, au îmbrățișat strâns fiecare copil care le-a ieșit în cale și AU TRĂIT emoții pe care nu le vor uita niciodată, surprinse într-un vlog la care au muncit două săptămâni.

Ușor sau greu a fost să îi iei cu tine în proiect?

Ei sunt cea mai frumoasă parte a proiectului, totul a decurs natural, fără incidente neplăcute, doar cu câteva amintiri pline de adrenalina pierderii unui zbor (l-am prins la limita limitelor). Experiența relaxantă i se datorează și dnei Sibel Abdi, colegei mele alături de care am plecat în ambele călătorii, dar și managerului ICHB, dlui Hayati Agaouglu, care a fost alături de noi de această dată.

Partea birocratică v-a îngreunat, oare, plecarea? A fost un proces greu? Ce-mi poți spune?

Au lucrat mulți oameni la concretizarea acestui vis, nu a fost nevoie să organizez pas cu pas traseul, cazarea sau să mă preocup de alte impedimente care ne-ar fi descurajat, dar am organizat activitățile alături de voluntari și, desigur, experiența anterioară a contribuit semnificativ.

Ai mai repeta cele două experiențe?

DAAA, cu siguranță! Sper să fie o tradiție a clubului nostru și să reușim, din puținul pe care îl facem, să aducem fericirea în viața unor oameni care au nevoie de ea, dar care nu au cheia de la ușa în spatele căreia se ascunde. Nu a fost ușor, am muncit mai bine de 2 luni cu toți voluntarii ICHB Volunteers Club (nu numai cu cei care au participat în mod direct la acest proiect) pentru a colecta sumele necesare proiectului de voluntariat din Kenya (am pictat tricouri, am realizat bijuterii handmade, am organizat târguri și standuri cu vânzare atât în liceul nostru, cât și în spații publice), dar a meritat. Mulțumesc ENORM tuturor!

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Punem la cale multe proiecte faine, dar avem și un număr semnificativ de colaborări cu ONG-uri sau instituții publice pe diferite domenii de activitate, printre care se numără Art Safari, GTAutoClub, Asociația Fă Din Bine Un Obicei, Race for Cure, Design Fashion Week, FirstStep, LuminaMath, Stelele Matematicii, IFLC, ministere și altele. Vă ținem la curent cu toate proiectele noastre pe pagina de Instagram (@ichb_voluntariat), pe Youtube (ICHB Volunteers Club), Facebook și Tiktok, unde vă invităm să ne urmăriți! Mulțumim! P.S.: Be the change you wish to see in the world! – Mahatma Gandhi.