Povestea șefului restaurantelor City Grill: aventura lui Daniel Mischie, de la puștiul vânzător de butic până la manager peste 1500 de angajați. Cum să dai de mâncare la 12 mii de oameni zilnic?
Sunt puțini oameni în București care să nu fi fost măcar o dată într-un restaurant City Grill. Chiar și studenții și pensionarii, despre care se presupune că au venituri mai modeste, merg la City Grill deoarece din sentimentalism combinat cu o idee de business, cei care conduc aceste restaurante, au venit în anul 2006 cu meniuri speciale pentru ei.
Daniel Mischie este CEO-ul grupului City Grill care include patru restaurante City Grill, unul în Centrul Vechi, unul în Floreasca, unul în Primăverii și unul în Băneasa, plus Trattoria Buongiorno, Hanul Berarilor, Caru’ cu bere, Pescăruș și Hanu’ lui Manuc. Este un business ce presupune 1500 de angajați și peste 12 mii de clienți pe zi. Acționarul majoritar este Dragoș Petrescu, care alături de frații Alecu și Daniel Mischie, și ei parte din afacere, au știut să facă toată această afacere una extrem de înfloritoare. Când era criza mai mare, restaurantele din București se închideau, iar la City Grill era plin.
Am vrut să vedem cum se conduce o afacere cu restaurante, dar mai ales cine este omul din spatele fotoliului de CEO. Stând de vorbă cu Daniel am aflat care sunt secretele reușitei unui astfel de business, dar mai presus de toate, cât este de important să te simți un om împlinit.
Ce voiați să vă faceți când erați mic?
Nu știu, dar visul meu a fost să am un Mercedes. Nu am vrut să mă fac nimic în mod explicit, însă visul meu era să am o mașină și cea mai frumoasă mașină pe care eu o cunoșteam era un Mercedes Cobra.
Și l-ați avut vreodată?
Am avut un Mercedes, dar nu Cobra.
Care era mâncarea preferată în copilărie?
Fac parte dintr-o familie tradițională și întotdeauna masa mea a pornit cu ciorbă. Sunt prin definiție un ciorbar și cred că este cel mai echilibrat fel de mâncare din lume.
Cine vă gătea când erați mic?
Până la vârsta de 6 ani îmi gătea bunica mea, iar apoi, până azi, mama.
Eu am locuit toată viața mea și locuiesc și azi cu părinții. Noi suntem o familie tradițională, adică trei generații în aceeași casă: mama, eu și soția și copiii noștri.
Și mama gătește și azi?
Da, gătește în fiecare zi și mereu mâncăruri la fel de bune.
Care e cea mai bună ciorbă?
Favorita mea a fost întotdeauna ciorba de perișoare, iar cea mai frecventă ciorbă la noi în casă a fost cea de porc.
Ce relație ați avut cu părinții?
Extraordinară. Și o am în continuare deși privesc nostalgic către tata, dacă pot să spun așa, pentru că mi se pare că nu am petrecut suficient timp cu el.
Relația cu ei și copilăria dumneavoastră au influențat deciziile de business de mai târziu?
Evident că tot ceea ce fac astăzi are la bază sistemul de valori pe care l-am primit de la părinții mei și educația pe care ei mi-au dat-o și modelele mele în viață sunt mama și a fost tatăl meu. Ceea ce se întâmplă azi în viața mea, chiar și din punct de vedere al business-ului, are o bază foarte solidă: sistemul de valori pe care l-am primit de acasă.
Există vreo legătură între mâncarea de acasă, din copilărie și cea din restaurantele City Grill?
Fac parte din categoria celor norocoși în viață în sensul în care fac ceea ce vreau eu, iar business-ul pe care îl conduc este cel pe care mi-l doresc; eu nu vin ca la un business aici, e ca și cum aș merge acasă, la mine în bucătărie.
Vis a vis de restaurantele cu meniu românesc, noi nu știm să facem altceva. Am încercat să facem și alte meniuri și chiar avem și un brand italienesc care este foarte aproape de gustul românesc, însă lucrul cel mai important pe care eu îl susțin este că mâncarea românească făcută cu ingrediente locale este cea mai potrivită gustului nostru. Cred că pastele nu au fost inventate de italieni, pizza nu a fost inventată de italieni, gulyasul nu a fost inventat de unguri, iar noi aici în Balcani avem o bucătărie senzațională, avem niște gusturi combinate din bucătăria turcească, sârbească, austro-ungară; cel mai complicat fel de mâncare este sarmaua.
Cum a fost cu meniul pentru pensionari? A fost o decizie de business sau una emoțională?
A fost o combinație. În momentul în care noi am deschis „Caru’ cu bere”, am studiat mult istoria acestui restaurant și ceea ce a reprezentat el odinioară pentru această industrie și pentru București și am aflat că Mircea Nicolae, fondatorul și proprietarul Carului cu bebe a acordat un ajutor mare celor ce veneau din Transilvania în Regat, le acorda masă și cazare, și la fel proceda cu cei care veneau la studii și cu pensionarii. Atunci, nevoia noastră de business din anul 2006, combinată cu această latură emoțională, a dus la constituirea meniurilor de elevi, studenți și pensionari.
Meniul de prânz a apărut în același timp cu aceste meniuri speciale?
Meniul de prânz a fost o decizie 100% de business. S-a întâmplat la finalul anului 2008 când criza în America era foarte serioasă, iar în România ajunseseră doar primele vibrații, Dragoș (n.r. Dragoș Petrescu, acționarul majoritar City Grill) a venit și ne-a povestit ce se întâmplă în lume și am hotărât să introducem ca un colac de salvare meniul de prânz în restaurantul din Primăverii. În urma deciziei noi nu câștigam nimic, însă ne asigura același flux de clienți. Am băgat meniul de prânz în decembrie 2008 și nu numai că a fost colacul de salvare, a fost baza prin care această companie a mers mai departe. Nu doar că majoritatea celorlalte restaurante au copiat modelul nostru, dar meniul de prânz a rămas și azi la noi cel mai accesat produs.
Și în continuare nu câștigați nimic la el?
Profitul la meniul de prânz nu există nici azi, profitul îl obținem din produsele adiacente: băuturi, cafea, desert…
Care e cel mai comandat fel de mâncare?
Fiecare brand are specificul lui și putem vorbi de produse cele mai bune din punct de vedere valoric, sau din punct de vedere al cantității, iar noi suntem, recunoscuți pe piață pentru câteva produse extraordinare: micii foarte buni, ciorba de văcuță, sarmalele care sunt făcute după rețeta ce provine de la noi din casă și evident, papanașii, dar e foarte dificil să discuți despre papanași fără să-ți plouă în gură.
De unde luați carnea de mici?
Carnea de mici e făcută pentru noi de către un furnizor, după rețeta noastră.
Nu că am avea noi o rețetă specială, ci este făcută după gustul nostru. Micul pe care azi îl aveți azi pe masă este făcut după cum ne place nouă.
Noi suntem niște oameni normali care încă mănâncă mâncare gătită acasă.
Când ieșiți cu prietenii în oraș, îi chemați la restaurantele dumneavoastră?
Cred că din 10 ieșiri, cinci sunt în restaurantele grupului City Grill. Nu vă ascund că pe toți ceilalți proprietari de restaurante îi privesc ca pe frații mei pentru că suntem colegi de breaslă și toți întâmpinăm aceleași provocări.
Noi avem între 12 mii și 15 mii de clienți pe zi pe timpul veri și avem 1500 angajați. Eu ca să pot să fac aceeași ciorbă pe gustul a 12 mii de oameni e foarte dificil.
Eu când merg la soacră-mea, sigur există la masă unul căruia nu-i place ciorba și nu mă refer doar la mine. Imaginați-vă cum este să faci asta cu 1500 de angajați pentru 12 mii de clienți pe zi.
Ce alte trei restaurante din București vă plac și pe care le-ați recomanda?
Pe linie românească admir tradiționalismul de la Zexe, dar și modernismul și hipstereala de la Mahala, la Maize sau Kaiamo. Sunt oameni tineri care vin cu un produs senzațional. Deși 60% din clienți ies în restaurantele românești, mă uit și la restaurantele care au altă bucătărie decât cea românească sau balcanică.
Care vă place?
Cred că îmi plac cele chinezești și cele italienești. Dar este recunoscut peste tot în lume că într-o piață de restaurante merg cele locale și bucătăria mediteraneană, în special cea italienească.
Ce bacșiș lasă românii și cum se împarte el între angajați?
Cred că asta e o problemă de cultură națională pentru că românii sunt foarte darnici, românii au un suflet extraordinar.
Dacă întrebați un ospătar care este tipul de client pe care dorește să-l aibă la masă, românii sunt în top 3. Oriunde în lume se ducă, românii lasă bacșiș pe care din păcate nu-l putem fiscaliza.
Există o cutumă a bacșișului undeva la 10%. În restaurantele noastre, media tips-ului este de 8,5%.
Cum se împarte?
Compania nu este implicată în acest bacșiș. Există un sistem pe care îl administrează angajații, iar bacșișul, de principiu se împarte 60% între ospătari și 40% între ceilalți: bucătărie, hostess, casieri, barmani.
La ce oră vă treziți dimineața și la ce oră veniți la birou?
Mă trezesc în fiecare dimineață cu sau fără voia mea la 6.30, maxim 6.40. În al doilea caz înseamnă că am mai dat o dată snooze la alarmă. La 7.20 plec de acasă cu mașina încărcată cu 3 copii pe care îi las la grădi și la școală, iar la ora 8.15 sunt într-unul dintre restaurante. Dar asta se întâmplă de când există copiii. Când nu existau copiii, orice zi de muncă și toate ședințele începeau la ora 7.
Sunteți sever ca șef?
Nu, sunt norocos pentru că fac ceva ce-mi place.
Dar ceilalți ce vină au de trebuiau să vină la 7?
Cred că și lor le place. Cel mai tânăr top manager este HR managerul pe care am recrutat-o acum 2 ani și jumătate, iar următoarea este directoarea de marketing care este de 12 ani. Restul lucrăm de 18-20 de ani împreună. Între timp ne-am căsătorit, am făcut copii, unii au și divorțat, sunt la a doua căsnicie, au făcut și mai mulți copii, viața noastră personală s-a schimbat în diferite feluri, dar noi am rămas împreună la job.
De ce la 7? Pentru că eu cred că pe lumea asta sunt două tipuri de oameni: oameni brilianți care fac un proiect și se îmbogățesc subit și oameni care muncesc foarte mult.
La ce oră se încheie ziua dumneavoastră?
Niciodată mai devreme de 11 seara. În general sunt acasă între 9 și 11.
Deci copiii nu-i vedeți seara…
În timpul săptămânii, nu prea. Există o singură zi în care încerc să mă ocupă de ei după-amiaza.
Ce vârstă au?
Un băiat de 13, și două fete: una de 10 ani și una de 5 ani.
Care e mâncarea lor preferată?
Șnițel cu cartofi prăjiți. Însă desertul nostru preferat este înghețata. Indiferent dacă suntem răciți sau nu, toți suntem capabili să mâncăm cât de multă înghețată se poate.
Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?
Eu am fost cavaler de onoare și ea domnișoară de onoare la aceeași nuntă.
Să fi fost anul…
- A fost dragoste la prima vedere, iar anul următor ne-am căsătorit.
Cu ce se ocupă soția?
Soția mea este medic de familie.
De aceea mâncați înghețată?
Da (râde). Avem medicul în casă.
Unde ați făcut nunta?
În Constanța, la Olimp, lângă cherhanaua aceasta faimoasă acum. Era o cherhana veche pe care am deschis-o special pentru nunta noastră și am început nunta vineri și am terminat duminică la prânz.
Cât a fost tacâmul?
(Râde în hohote). Nu mai știu, dar a fost o nuntă memorabilă de care îmi amintesc cu plăcere de fiecare dată. Atmosfera a fost întreținută de Gil Dobrică, probabil de aceea a durat atât de mult.
Cel mai tare lucru este că vineri am început cu grătar și cu lăutari, sâmbătă ne-am schimbat și am mers la biserică, iar duminică ne uitam la pescari.
Dar aici, la Pescăruș cât e tacâmul?
Cred că se poate accesa un tacâm de la 50-60 de euro.
Și e sold out?
Nu știu dacă e sold out pentru că noi avem niște condiții din punct de vedere al zgomotului, al fumatului… În momentul în care spui că în restaurant nu se fumează orice ar fi, atunci apare o altă abordare.
Ce pasiuni aveți?
Nu aș vrea să fiu ipocrit, dar tratez restaurantele ca o pasiune, eu nefiind de profesie, nefiind din familie de cârciumari și nefăcând o facultate de profil.
Însă, datorită nevoii, m-am apucat de sport foarte mult, iar astăzi, obiectivul meu este să termin, dacă se poate și cu un timp bun, un IronMan (n.r. un triatlon recunoscut în întreaga lume în rândul pasionaților de sport) în Grecia, în aprilie. Acest maraton vin după un half IronMan de anul trecut.
Cât vă antrenați?
Nu atât de mult cât ar trebui, dar cel puțin o oră pe zi.
Pe ce vă cheltuiți banii?
Cred că pe viața de zi cu zi și pe educația copiilor.
Nu aveți pasiuni scumpe, ceasuri, mașini?
Nu, sunt un om simplu, mașinile nu reprezintă nimic pentru mine, la fel ca toate celelalte chestii materiale. Ce-mi place cel mai mult este să călătoresc și orice călătorie pe care o fac trebuie să fie o experiență.
De exemplu, în urmă cu câteva săptămâni am fost la Roma și a fost prima excursie în care nu am fost nici la Coloseum, nici la Vatican. Am avut un ghid privat care ne-a dus în cartierele în care locuiesc romanii care încă ies la cafea la 7 dimineața și beau trei cafele la tejghea. Pentru mine Roma era o destinație în care trebuia să bifăm anumite obiective, însă am descoperit că există locuri senzaționale, mai puțin cunoscute, nu scumpe și nu la mii de kilometri distanță.
Câte vacanțe aveți pe an?
Nu atât de multe cât aș vrea.
Măcar două?
Da, sunt. Și din punctul acesta de vedere sunt binecuvântat: am câte vacanțe îmi doresc, fără nici o opreliște din partea acționarilor sau a șefului meu. Doar că există un anumit grad de responsabilitate. Ating aproape o lună și jumătate de vacanță pe an.
Care a fost cea mai spectaculoasă vacanță?
Cea mai spectaculoasă a fost în Elveția, acum 5 ani de zile când împreună cu soția mea am închiriat un Ford K, am stat 8 zile și ne-am cazat în fiecare seară în alt loc, în funcție de unde găseam liber.
Și copiii unde erau?
După cum ți-am zis, eu stau cu mama mea și din acest motiv nu a fost nici o situație în viață în care a trebuit să fac ceva și să-mi pun problema copiilor.
În primul rând locuiesc într-un cartier foarte bun, în Paradisul Verde, unde fata mea iese pe stradă și vine după patru ore, fără ca eu să-i port de grijă. Iar în al doilea rând, mama se ocupă de tot; sunt norocos din acest punct de vedere. Iar în al treilea rând, mama și soția mea sunt prietene foarte bune.
Acesta nu e un noroc, e o minune….
(râde). Da, nu am avut niciodată vreo grijă din punctul acesta de vedere: merg împreună la masaj, la film, la cumpărături….
Dar dumneavoastră cu soacra?
Socrii mei sunt aromâni, au o altă cultură decât avem noi, bucureștenii. Când soția mea s-a căsătorit în București, fiind singurul lor copil, au împachetat tot la Constanța și s-au mutat în București. Nu ne deranjează niciodată, dar vor să fie aproape de fata lor și de nepoții lor. Am o relație foarte bună cu ei.
Gătiți vreodată?
Numai grătar, dacă pot spune că gătesc. Nu am talentul acesta, în schimb îmi place să cred că sunt un gurmand și că-mi plac mâncărurile bune. Nu sunt adeptul lucrurilor fine, îmi plac lucrurile gustoase. Acum am în minte, dacă mă întrebați, obraz de porc ținut în untură pe care l-am mâncat în Franța la schi.
Ce muzică ascultați în mașină?
Ascult muzică rock, dar îmi place foarte mult muzica grecească, în special vara. Nu pot să spun că ascult ceva anume, dar dacă e să-mi pun ceva când sunt foarte fericit, ascult muzică rock, tare.
La ce film ați fost ultima dată cu soția?
…
Era anul…?
Ne uităm la multe filme, dar acasă. Am fost la Grinch cu copiii și cu soția.
Unde ați făcut Revelionul?
Începând cu anul 2000, fac revelionul în restaurant.
Și apoi aveți revelionul ospătarilor?
Nu există (râde). Revelionul ospătarilor este înainte, în decembrie, când e petrecerea angajaților. Dar de Revelion eu sunt în fiecare restaurant în care se organizează petrecere de Revelion, sau în fiecare restaurant care este deschis pe 31 decembrie. Azi experimentăm Revelionul în restaurant cu meniu a la carte, fără meniu preplătit.
Sunt sorcovit cu mărar și pătrunjel în fiecare an…
Copiii nu cer niciodată să plecați?
Ba da, dar mereu primează plăcerea mea: business-ul. Dacă vrem ca în ianuarie să mergem la schi, trebuie ca business-ul să meargă foarte bine.
Într-un an i-am luat cu mine toată noaptea prin restaurante și au văzut cum eu. Eu după ce termin de trecut prin restaurantele noastre, trec și prin cele ale amicilor, să ne urăm ce e mai bine.
Unde o să fie următoarea vacanță?
Abia aștept. În afară de faptul că în aprilie plec în Grecia pentru IronMan, voi pleca în Franța într-un motor home, împreună cu toată familia, și vom sta 8 zile. Va fi o experiență și pentru noi. Încep să evit locurile foarte expuse și foarte scumpe. Acum vom merge în Valea Loarei, vom dormi în camping și vom vizita.
Cât valorează business-ul City Grill?
Financiar sau…
Spuneți-mi dumneavoastră…
Bună întrebare. Cred că business-ul City Grill azi este între 50 și 100 de milioane de euro. E foarte greu de evaluat și nu știu să vă spun dacă e mai aproape de 50 sau de 100. În primul rând trebuie să fii nebun să preiei un business cu 1500 de angajați și 12 mii de clienți pe zi.
Cât valorați dumneavoastră?
Noi suntem trei asociați: asociatul majoritar este Dragoș Petrescu, apoi familia Alecu și eu. Eu sunt 10% din această afacere.
Care e cel mai vechi angajat al dumneavoastră?
Cristi Bazac care este de dinainte de a înființa firma. Acum este senior top manager, se ocupă de partea de dezvoltare și cred că este cel mai bun om pe care am putut să-l cunosc.
Care e povestea angajatului care a stat cel mai puțin?
Nu există povestea angajatului care a stat cel mai puțin. Evident că avem mult de îmbunătățit pe partea de creștere a retenție, dar cel mai important lucru care ne preocupă pe noi este să le dovedim și să le arătăm celor care vin să lucreze cu noi, ce valoare avem noi și ce oferim noi. Industria presupune un turn over fantastic. Noi avem un turn over de 60% pe an. Asta nu înseamnă că schimbăm 60% din echipă pentru că sunt unele posturi repetitive. Dar azi încercăm prin ceea ce facem ca fiecare om care ne contactează să înțeleagă exact ce oferim noi.
Majoritatea managerilor de aici provin din bucătari, ospătari, hostess. Avem un singur om care a venit pe poziția de top manager.
Cât câștigă un ospătar?
Aș vrea să fiu foarte clar aici că e o discuție foarte sensibilă. În toată lumea asta, job-urile din restaurante sunt job-uri din față, precum cele de ospătar, sunt plătite puțin, iar cele din bucătărie, sunt mai bine plătite.
Există ospătari care câștigă peste 3000 de euro, însă sunt ospătari care vor să muncească 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână.
Se lasă cu varice, cu unghiile intrate în carne, e greu, dar eu cred că oriunde în lumea asta, fără a fi briliant, trebuie să muncești al naibii de mult.
Aveți și o școală aici, nu?
Da, ieri a terminat prima promoție. E foarte complicat să scoatem oamenii din producție și să-i școlarizăm.
Noi avem două proiecte majore de educație: am înființat o academie care se adresează în primul rând colegilor noștri; trei luni de zile îi scoatem din producție și îi școlarizăm (îi învățăm lucrurile basic din bucătărie).
Ei plătesc ceva pentru asta?
Nu, iar mâine, după ce termină școala pot să plece la alt restaurant, la Londra sau să rămână la mine, în funcție de cum mă comport eu cu el. Azi bucătarul e la fel de important ca nevastă-mea.
Așa. Al doilea proiect: am accesat un sistem de învățământ dual, care este o combinație între stat și privat. La liceul Mihai Bravu am luat două clase, una de bucătari și una de ospătari, lucru care ne costă pentru trei ani de zile cât durează, aproximativ 400 de mii de euro: bani pentru sălile de curs, profesori, tutore, materiale didactice, cazare…
Copiii aceștia fac practică la noi în restaurant și după 3 ani devin bucătari sau ospătari. Însă eu nu pot să pun o clauză în contract cum că, dacă ai făcut școala pe banii mei, lucrezi la mine următorii 5 ani, salariat fiind. Legea nu permite asta.
Însă ne simțit foarte bine din punct de vedere al implicării în societate.
Care sunt calitățile unui șef bun?
Cred că dacă vrei să fii un șef bun, în primul rând trebuie să-i faci pe angajații tăi să se simtă așa cum își doresc. Iar acesta e un mare challange pentru mine, să-i fac să se simtă bine.
Care a fost cel mai mare noroc din viața dumneavoastră?
Cred că în primul rând faptul că m-am născut. Cel mai mare noroc personal este că am o familie extraordinară: mama, soția și copiii.
Dar omul care v-a schimbat viața?
Dragoș.
Cum?
Omul acesta are foarte multe calități, iar una dintre ele este că are flerul de a citi oamenii. Eu îl știu pe Dragoș din 1997 și în 1999 mi-a propus să lucrăm împreună. Eu eram șef pe vânzări la Danone și el îmi propunea să mă ocup de un restaurant. Eu la Danone aveam o mașină, o secretară și multe oportunități. Veneam după o experiență de 6 ani de zile în Pizza Hut unde am intrat responsabil toalete și am ieșit asistent manager. Dragoș era deja francizor McDonald’s, eu lucrasem în Pizza Hut și a zis: „hai să facem împreună treaba asta cu restaurantul”. În afară de faptul că are capacitatea de a descoperi oameni – eu cred că el m-a descoperit și azi dacă ar trebui să mă ocup de altceva, poate și mai frumos, cred că m-aș ruga în genunchi de el să mă lase în restaurant- are și capacitatea de a te convinge.
Dar cum ați ajuns să vă cunoașteți? Care e povestea cu pompa?
El era francizor Shell. Eu lucram la Shell Mihai Bravu, băiat la pompă. Adică veneai tu cu mașina, iar eu ziceam: „Saru’mâna, Săru’mâna, vă pun benzină. De cât?”. Și primeam un leu pentru asta. Făceam super bani, eram student atunci.
Lucram numai de noapte pentru că ziua mergeam la școală, lucram două săptămâni și două săptămâni stăteam acasă. Era job-ul perfect.
Noaptea veneau cisternele să descarce, cobora șoferul, deschidea o ușă, cădeau toate furtunele jos și spunea: „Cuplează!”. Eu eram în curte, a venit șoferul și chiar dacă nu era responsabilitatea mea, m-am dus să-l ajut. Am cuplat, ne-am așezat jos lângă rezervor, am fumat o țigară, când nea-m aprins a doua țigară, șoferul mă întreabă la ce rezervor am cuplat. Eu am zis că la rezervorul 3 și atunci și-a dat seama că am turnat motorină peste benzină. Am oprit, dar amestecasem 40 de mii de litri. Am sunat la francizor, i-am povestit tot, șoferul a sunat la Shell România, toți șefii au venit într-o jumătate de oră în stație. Au venit 30 de mașini acolo, unii erau chiar în pijamale. Au chemat 10 cisterne, s-a golit și până la urmă s-a rezolvat. Șoferul a dispărut, nu știu ce s-a întâmplat cu el. Însă, șeful meu a întrebat: „Ce facem cu Mischie?”. Era presat să mă dea afară, însă Dragoș a zis: „Băi, lasă că-l iau eu” și m-a luat la benzinăria din Fundeni unde administra el.
După aceea am terminat facultatea, am aplicat la Danone și nu știu cum naiba m-au acceptat acolo.
Și o perioadă lungă mergeam de la 5 la 7 dimineața la Dragoș, făceam rapoartele la benzinărie, apoi mă duceam de la 9 la 6 la Danone și de la 6 la 9 seara mergeam iarăși la Dragoș. Cam un an și jumătate am făcut asta, zi de zi.
La ce vârstă ați făcut primii bani?
La 16 ani când tatăl meu m-a prins fumând și a venit și mi-a zis: „Băi, lasă-te de fumat”. Eu am zis: „da, da”, m-a prins și a doua oară și a treia oară și într-o zi nu mi-a mai dat bani să mă duc la liceu. Atunci a trebuit să muncesc. Nu-mi era mie foarte dragă școala, dar nu aveam cum să renunț la ea. Drept urmare, la chioșcul din fața blocului am ajuns încărcător și descărcător de marfă.
Prima lecție de business pe care am învățat-o acolo a fost inventarul.
Șefii mei de atunci mi-au zis așa: „nouă trebuie să ne iasă inventarul. Ai voie să consumi ce vrei, cât vrei, doar să scrii pe hârtie. Poți să consumi ciocolată, gumă, Coca-Cola, țigări, ce vrei tu”. În prima zi am băut 10 Coca-Cola și am mâncat 4 ciocolate. Nu mi-au zis nimic băieții. A doua zi la fel, însă, după două luni nu am mai mâncat și nu am mai băut nimic pentru că nu mai puteam. Dar inventarul ieșea.
La ce restaurant ați scos-o prima data pe soția dumneavoastră?
La „La Mama”. Eu mă ocupam de el atunci.
Chiuleați în liceu?
Wow! Foarte mult și de câte ori aveam nevoie. Am făcut matematică-fizică 3, acum se cheamă Al. Ioan Cuza, un liceu la care gradul de promovabilitate la Politehnică era de 99%. Pe mine m-a prins Revoluția în clasa a noua și imediat după era anarhie. Noi, elevii eram zei, puneam noi ce profesori voiam, noi făceam legea că era democrație. Dar am avut un director foarte bun care după revoluție a venit și ne-a spus: „Începând de azi discutăm ce vreți voi, dar despre matematică și fizică, nu vreau să aud nici un comentariu”. La matematică și la fizică eram 36 în clasă, câți trebuia să fim, iar la istorie eram 4.
Și unde mergeați când chiuleați?
În parcul IOR, la plăcintăria de pe colț, Betoniera…
Armata ați făcut?
M-am străduit foarte mult să nu fac.
Ați fost grav bolnav, nu?
Da și am reușit să nu fac. Nu am înțeles niciodată de ce trebuia să fac armata, de ce trebuia să pierdem atâta timp.
Vă amintiți prima iubire din liceu? Sau nu era în liceu?
Probabil că prima iubire a fost la grădiniță, dar mi-o amintesc pe Laura, prima iubită din liceu. Azi e ziua ei, trăiește în Canada, măritată și cu doi copii.
Care era locul preferat în studenție?
Barul de la Hotel Parc unde aveau și biliard.
Dar înainte de City Grill?
Eu sunt un băiat care vine din cartier, noi nu prea ieșeam în centru decât atunci când era un moment special, iar atunci mergeam la Athene Palace.
Îmi amintesc și acum: cordon bleu cu cartofi prăjiți ca acolo, mai rar…
Ce ați făcut cu primul salariu? Vă amintiți?
Cum să nu?! Mi-am luat o pereche de adidași, o pereche de blugi și o geacă de blugi, din talcioc de la Vitan. Era 1992.
Îmi amintesc că eu care eram copil bun la toate la buticul de lângă bloc, aveam salariul cât tatăl meu care era profesor. Erau niște inechități senzaționale între sistemul de stat și cel privat, la patron.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
