Povestea singurei persoane din România care călătorește în jurul lumii cu un cățel. Roxana Swit Rocs: „Sunt omul care are mereu bagajul la ușă. Desfac un bagaj ca să fac un altul. Nu simt că aparțin niciunui loc”

Roxana Swit Rocs a ajuns în cel mai sudic punct de pe glob, Ushuaia, considerat capătul lumii, alături de un cățel, fiind singura persoană din România care călătorește în jurul lumii cu un cățel.

Pe 3 mai 2023 pleca spre o aventură pe care și-o imagina într-o oarecare măsură. Roxana, cu 2 rucsacuri de 25 kg, o cușcă de transport de 10 kg și cățelul de alte 16 kg. Egalitate numerică pefectă, 51 la 51, atâta doar că toată greutatea era pe ea.

„Multă lume, poate chiar și tu, cel care citești aceste rânduri, m-a întrebat de ce am ales să fac asta, să las totul și să plec cu cățelul în lume. Drept să îți spun, nu aveam neapărat un motiv pentru care am decis să o fac. Mai degrabă nu aveam niciun motiv pentru care să nu o fac. Îmi doream să încerc, îmi doream să văd dacă e posibil, îmi doream să o dau în bară și să mă întorc acasă, mai degrabă decât să rămân pentru tot restul vieții cu gândul <cum ar fi fost dacă…?>. Iar într-o zi, mai precis în ziua de 13 ianuarie 2024, fix ziua în care Joy a împlinit 5 ani, am auzit chemarea – „Hai, fetele, e momentul să vă întoarceți acasă. Dacă ai găsit resursele de a pleca singură în lume cu un cățel, vei găsi resurse să îi ajuți și pe alții să facă asta.” Și le-am găsit!”, spune Roxana.

Roxana călătorește alături de cățelul ei, Joy, plecând împreună din România și ajungând să exploreze Americile până în „Țara de foc” sau tărâmul pinguinilor, aproape de Antarctica.

„Între 8-16 iunie mergem în Munții Dolomiți din Italia, alături de companionii noștri pufoși. Va fi excursia care va da startul unui manifest pentru călătoritul alături de animalele de companie, în România! O vacanță plină de natură și drumeții frumoase, în care vei cunoaște oameni faini și cățeii lor chiar și mai faini! Pentru a nu repeta lucruri pe care le vei citi în descrierea evenimentului, îți las aici link-ul de acces, pentru a putea citi toate detaliile, înainte să te decizi să ni te alături”, adaugă tânăra curajoasă.

Prima curiozitate este de ce ai decis să te întorci în România?

Din prima zi, călătoria asta m-a făcut să acumulez o supradoză de frustrare legată de refuzurile repetate de a face mai orice alături de un animal de companie. După ce febra începutului s-a diminuat, am început să înțeleg că asta nu e doar realitatea continentului pe care venisem, e realitatea lumii întregi. Este și realitatea României. De asemenea, am început să înțeleg raționamentul principal al refuzurilor care, aparent, are legătură cu animalele dar, de fapt, are legătuă cu noi, stăpânii lor. Oamenii care te refuză se tem de rezultat – câine agresiv, câine care latră în neștire și deranjează, distruge lucruri în hotel, își face nevoile pe unde apucă și care, în general, nu este controlat. Așadar, refuză câinii.

Sursa problemelor, însă, nu sunt câinii, ci stăpânii care nu își educă animalul. Oamenii care își duc câinele nesocializat într-un hotel, care își duc femelele nesterilizate în parcuri cu alți câini, care nu au o manieră de a controla lătratul în spații închise, care nu strâng după ei, care fac check-out rapid să nu se vadă găurile din canapea și ușa roasă. Cum e mai simplu să iei o pastilă să treacă durerea decât să mergi la medic să afli cauza ei, similar, este mai simplu să refuzi accesul câinilor (efectul), decât să îți bați capul cu cauza (omul).

Nu este vina câinilor că le este refuzat accesul în majoritatea locurilor, ci al stăpânilor lor, care nu știu/ aleg să nu îi educe. Este atât de simplu! Mai citește asta o dată, te rog. Mulțumesc.

Roxana, unde te găsim în acest moment? (octombrie 2023)

Nu știu exact când va apărea articolul, dar chiar dacă nu vom fi în Buenos Aires, vom fi cu siguranță în Argentina pentru că este țara cu numărul 9 din călătoria asta pe care am început-o pe 3 mai anul trecut. Este țara de care m-am îndrăgostit de departe fiind și cea mai ofertantă țară. Am lucrat, m-am adunat, dar săptămâna viitoare vom pleca spre nordul țării, la munte, o zonă de care sunt foarte entuziasmată, deci cu siguranță, tot în Argentina. Sunt aproape două luni de când suntem aici.

Te-ai simțit vreodată deschizătoare de drumuri?

Îmi place să răspund la întrebarea asta. Câteva dintre lucrurile care mă definesc pe mine sunt simplitatea și modestia. Cred cumva că 99 % dintre lucrurile pe care le facem cu toții sunt lucruri care s-au mai făcut. Sunt pur și simplu reinterpretări ale unor lucruri.

Am primit numeroase mesaje de a lungul timpului, fotografii și video-uri de la persoane care mi-au spus că și-au făcut curaj să călătorească pentru prima dată solo sau chiar și-au luat one way ticket. Am 3 astfel de exemple dintre urmăritorii care mi-au scris .

Sincer, sunt oameni modești care scriu de-a lungul timpului cum să se organizeze pe diverse ture montane, în care, în mod normal se merge cu ghid. Poate Himalaya, poate tur de Mont Blanc.

Niciun caz nu are legătură cu deschiderea de drumuri, ci cumva cu un curaj pe care îl dai unor oameni văzând niște lucruri pe care poate ei și-ar dori să le facă.

Citește și: Sînziana Mircea, singura româncă din istorie inclusă de Universitatea Bocconi din Milano în topul celor mai de succes absolvente: „Studiatul este o chestie sută la sută personală. Nu poate nimeni să studieze în locul tău!”

Mă gândesc foarte serios să aduc o zonă de consultanță pentru călătoritul cu animalele în activitatea mea, însă de-a lungul timpului mi-am luat foarte mult timp, benevol, deci fără a avea vreo resursă financiară din asta, să ajut oamenii să se organizeze, atâta timp cât oamenii care îmi scriau sunt oameni cu bun simț, oameni care își dau seama că eu ofer o resursă, care e timpul meu și care e cea mai mare resursă. Eu ofer gratis.

Și atunci ei au un bun simț de a solicita după ce și-au făcut un research, ca eu să-i ajut punctual la diverse lucruri și am făcut asta de foarte multe ori și o fac cu plăcere în continuare.

Cam asta e zona pe care simt eu că aduc în momentul ăsta valoare. Să mă întorc acum la activitățile din trecut. Eu consider ca ceea ce facem noi toți pe lumea asta sunt lucruri care s-au mai făcut, sunt lucruri pe care doar le reinterpretăm și ceea ce face diferența este că unii dintre noi ne punem așa o mască din asta de marketing în care dăm senzația că suntem cei care facem prima dată cel mai tare, cel mai cel. Sunt convinsă că eu aș fi reușit să-mi cresc numărul de urmăritori foarte mult. Dacă aș aborda astfel treaba asta, dar nu e deloc cazul meu. Cumva mă ghidez după alte valori.

Roxana Swit Rocs: „Numele meu este Roxana și sunt zâmbetul povestitor din spatele brandului HAIHUI cu Swit Rocs”. În ce momente nu apare zâmbetul pe chipul tău?

Au fost numeroase momente în care nu am zâmbit. Sunt foarte multe momente în care nu zâmbesc.

Și drept e că în călătoria asta au fost, cred că cele mai multe. Sunt genul de persoană care se consumă foarte mult când lucrurile nu merg după un plan. Sunt omul cu to do list-urile, am to do list la to do list.

Am trecut prin foarte multe situații. Dacă știam 1/10 din ele, cred că nu aveam curajul să plec, deci mă bucur că nu am știut și m-am cizelat destul de mult și am reușit aici ceva ce nu am reușit în 37 de ani. Să mă detașez de situațiile care nu merg conform planului, să-mi dau seama că am nevoie să găsesc urgent o soluție și că nu am timp să mă lamentez și să fiu tristă pentru ce s-a întâmplat ci să merg mai departe. Cumva și faptul că ești singur foarte mult timp, cred că îți ia cumva din resursele de zâmbet, dar ce să zic? Sunt pe calea cea bună, caut să-mi păstrez zambetul, cel puțin în interacțiunea cu alții.

Roxana Swit Rocs: „Sunt omul care are mereu bagajul la ușă. Desfac un bagaj ca să fac un altul, sunt încântată de a fi mereu pe drumuri. Nu am găsit locul cu care să rezonez încă. Nu simt că aparțin niciunui loc. Încă… :)”.

Unde este acasă pentru Swit Rocs? Ai spus, citez, „Sunt omul care are mereu bagajul la ușă. Desfac un bagaj ca să fac un altul, sunt încântată de a fi mereu pe drumuri. Nu am găsit locul cu care să rezonez încă. Nu simt că aparțin niciunui loc. Încă…”

Știu exact de unde e citatul ăsta, adică știu că-mi aparține, dar nu-mi aduc aminte din ce epocă. În mod cert este înainte să plec, adică înainte să plec spuneam treaba asta că să fac un bagaj, ca să fac altul, pentru că acum practic, de peste 10 luni am același bagaj acasă.

În mod absolut, cert, indiscutabil, România. Si astfel a luat și naștere cartea pe care am publicat-o de când sunt plecată, „HAIHUI cu Joy în România” și asta e discutabil. Aici ar putea fi niște valențe.

O valență este faptul că am capacitatea, care văd că mă ajută foarte mult, de a găsi oarecum un mediu de acasă în diverse locuri, cu ușurință, care în mod cert mă ajută în călătoria asta. Asta ar fi o valență. A II-a valență ar fi faptul că lucrurile erau diferite acasă când aveam un loc al meu.

Călătoream mult, mă mișcam foarte mult și cu job ul și cu mașina, mă rog, cu jobul, cu colaborările pe care le am, dar aveam un loc al meu. Acel loc al meu poate să fie o canapea la care mă întorceam și mă încărcam pentru câteva zile.

Iar o a III-a valență ar fi faptul că îmi doream cumva să-mi dau seama despre mine.

Citește și: Povestea româncei care i-a învățat suedeză pe nordici și engleză pe britanici și pe spanioli. După decenii în străinătate, Gabi Horincar s-a întors pentru a le preda copiilor dintr-o comunitate defavorizată de pe lângă Sibiu: „În România mi-a fost destul de greu să mă adaptez… e multă birocrație și multă hârțogăraie”

Dacă sunt tipologia de nomad, mi-am dat seama foarte repede în călătoria asta, că nu sunt. Ca să fiu puțin mai specifică și cunosc astfel de oameni care sunt foarte bine cu ei și cu viața lor, așa nomad să trăiești cu un rucsac în spate dintr-o parte în alta a lumii, să descoperi. Deci asta e una și să fii călător este să faci aceleași lucruri, dar să ai un loc al tau, să ai niște obișnuințe.

Nu sunt confortabilă să port o grămadă de timp aceleași haine, să am rucsacul pe care toată ziua să-l fac, să-l mut dintr-o cazare în alta. Practic, am trecut prin vreo sută de cazari sau habar n-am cate, deci lucrurile s-au schimbat un pic cu bagajul la ușă. Îmi place ideea da, de bagaj la ușă, dar îmi place să am un acasă la care să mă întorc, chiar dacă știu că mă întorc peste 5 luni.

Cumva experiența asta m-a trecut prin foarte multe necunoscute și m-a scos din toate stările de confort posibile și imposibile, dar ca să răspund strict la întrebarea ta, în mod absolut cert acasă e România.

Roxana Swit Rocs: „Joy a venit cu ceva traume, deși era puiuț”

Cum a apărut Joy în viața ta?

Joy e fără doar și poate cea mai emoțională poveste din viața mea de până acum. Am adoptat-o acum 5 ani.

Cineva a găsit-o pe stradă, eu căutam altceva. Am dat întâmplător de ea. Nu știu ce sentimente au fost acolo, am luat-o. Viața mea arăta foarte diferit.

Personal vorbind, eram într-o cu totul altă ipostază din punct de vedere personal, probabil cea mai fericită din tot ce îmi amintesc eu din viața mea până acum.

Joy a venit cu ceva traume, deși era puiuț, se pare că a fost suficient timp să fie traumatizată. Bineînțeles că nu știu despre ce e vorba, fiind un cățel găsit pe stradă. Era un cățel agresiv, foarte dificil.

Eu am regretat destul de rapid că am luat-o. Am cochetat cu gândul de a o da mai departe spre adopție. Joy avea nevoie de un pic de grijă și de iubire, chestii pe care eu nu i le-am oferit cel puțin un an de zile.

Pur și simplu eram foarte frustrată cumva de comportamentul ei, comportament pentru care ea nu era de vină absolut deloc.

Și mi-am luat lecții de viață din relația cu Joy. Ea a început să se schimbe extraordinar de mult în momentul în care a început să primească grijă, atenție, iubire. Nu este un cățel dresat, nu este un cățel cu care am muncit, este un cățel care s-a transformat într-o manieră fenomenală. Știu că toți spunem că avem cel mai bun cățel, cel mai bun copil, e normal să spunem asta, fiecare dintre noi.

Eu spun că Joy este cel mai bun și înțelegător câine pe care l-am cunoscut vreodată.

Am crescut extraordinar de mult. Ea s-a schimbat foarte mult și învăț în permanență din relația cu ea.

Aș putea să spun cumva că Joy, în perioada ei „de copilărie”, de dinainte să o găsesc eu, perioada în care a fost abandonată, numai ea știe prin ce a trecut caci bine nu era.

Cumva aș putea asemăna așa cu copilăria mea, care a fost foarte, foarte, foarte, foarte greșită și foarte rea, iar apoi felul în care s-a dezvoltat ea acum. În prezent aș putea zice că Joy este exact ce sunt eu. E un echilibru perfect între noi două. Joy e răbdătoare, e înțelegătoare, e adaptabilă, tacută atunci când e cazul să tacă. E foarte expansivă atunci când e loc să fie expansivă. Ea însăși foarte echilibrată, dar echilibrează cumva foarte mult din minusurile mele. Cam asta e povestea lui Joy.

Mi se pare că e incredibil felul în care te poți descoperi că tu poți crește doar prin interacțiunea cu câinele potrivit, că eu sunt de părere că oamenii care adoptă câini, animale, în general, nu sunt oamenii care aleg animalul respectiv, oamenii respectivi sunt aleși.

De unde curajul să schimbi solo călătoria pe călătoria cu un patruped?

Este vorba de faptul că îmi doream să încerc treaba asta cu one way ticket de foarte mulți ani, iar momentul în care am decis că toate lucrurile sunt aliniate pentru mine să pot face asta era și momentul în care mă aflam singură, alături de Joy. Nu mi-am pus vreo secundă problema de a pleca fără Joy, în niciun caz. Eventual decizia era între a pleca sau nu.

Eu nu doream să plec în America Latină. Planul meu era cu totul altul, am ales America Latină pentru că mi s-a părut că este un pic mai facil cu un câine.

Roxana Swit Rocs: „Chiar cred că după pandemie sau în timpul pandemiei, foarte multe persoane și-au cumpărat animal de companie”

Cât de greu este să călătorești cu un animal de companie?

Este greu! Dacă nu ar fi atât de greu, ar face mai mulți asta. În același timp, nu e imposibil, din punctul meu de vedere.

Faptul că în atâtea locuri, în majoritatea locurilor, nu e permis accesul cu animale. Are o dublă valență, prima sunt culturile care nu au deloc normalitatea asta a trăirii cu un animal de companie pe care îl consider membru al familiei.

Dar problema cea mai mare nu e cu el, pentru că ele în mare parte sunt culturi sărace care au gândirea asta și pe care le mai dregi cu un extra financiar. Problema cea mai mare, din punctul meu de vedere, are legătură cu faptul că oamenilor le e teamă de rezultatul conviețuirii cu un câine, adică faptul că își face nevoile pe unde nu trebuie, că roade diverse lucruri, distruge, latră, iar asta din punctul meu de vedere, nu e vina câinelui este vina educației și în direcția asta îmi doresc să merg de acum înainte.

În direcția de a ajuta cât mai multe persoane să înțeleagă că problema nu este efectul, efectul fiind caca pipi, lătrat, distrus. Cauza este faptul că mulți dintre noi nu ne educăm animalul, așa cum, din păcate, o grămadă de oameni din jurul meu nu sunt în stare să-și educe copilul. Diferența e că unui copil i se permite orice, oriunde.

Nu sunt un mare fan copii, după cum îți poți da lesne seama și nu că nu sunt fan copii, sunt fan copii educați. Deci mă întorc la aceeași problemă, oamenii care nu sunt petfriendly nu sunt fani câini needucați, vina stăpânului. Eu nu sunt fan copii needucați, vina părintelui.

Diferența, cum spuneam, este că un copil needucat este primit peste tot în mare parte și fără ca părintele să plătească ceva extra. Noi cei din jur trebuie să suportăm lipsa de educație a copilului cu câinele, nu-i așa? Cu câinele pur și simplu ți se interzice.

Să traversezi dintr-o țară în alta, mai ales dacă ele nu fac parte din Uniunea Europeană cum e cazul meu, sunt niște proceduri dificile, grele, scumpe, care necesită foarte multă documentare. Cum treaba asta nu este un obicei, nu este o normalitate, ele nu sunt documentate.

Ce fac eu e ceva ce la nivel mondial nu prea se face, am căutat și am studiat o grămadă. Am găsit oameni numărați pe degete din lume, care fac ce fac eu. Adică călătoresc pe un alt continent cu un animal care nu e de talie mică și mă rog, face tot efortul ăsta, dar chiar cred că e loc de educație. Chiar cred că după pandemie sau în timpul pandemiei, foarte multe persoane și-au cumpărat animal de companie.

Și își dau seama că nu mai pot călători ca înainte și ăsta e locul în care sper să pot contribui și eu la a face o schimbare. În schimb, am primit o grămadă de mesaje de la persoane din diverse colțuri ale lumii, care îmi spun că pun în Google translate articolele mele sau postările mele ca să mai poată găsi niște informații despre călătoritul cu câinele. Deci clar e o temă foarte puțin accesată.

Roxana Swit Rocs: „Călătoria nu a pornit ca un manifest pentru nimic, pentru că eu nu doream să dovedesc nimănui nimic”

Întreaga voastră aventură nu este doar o simplă călătorie, ci un manifest pentru încurajarea românilor să călătorească mai mult, mai ieftin și chiar și cu un animal alături. Ce reacții ai adunat în acest an?

Călătoria nu a pornit ca un manifest pentru nimic, pentru că eu nu doream să dovedesc nimănui nimic.

Sunt conștientă că dacă aș fi gândit ca pe un manifest, aș fi putut crea o vizibilitate foarte bună în jurul meu, ceea ce știi că nu s-a întâmplat. Mă refer că vizibilitatea mea a crescut foarte puțin în anul ăsta, dar nici nu am făcut aproape nimic în direcția asta. Dacă nu chiar nimic.

Noi aveam deja o comunitate destul de solidă în jurul nostru, înainte să plec.

Până să plec în călătoria asta, toate postările mele, absolut toate, erau doar pozitive.

Nu înseamnă că mințeam vreodată sau că nu eram autentică, ci pur și simplu, lucrurile mai puțin pozitive nu le povesteam.

Așa am făcut și aici. Apoi cumva mi-am permis câteva postări vulnerabile. Nu multe, dar mi-am permis câteva, pentru că o călătorie de felul ăsta te trece prin niște stări diverse și am întâlnit oameni extraordinar de empatici, dornici să îți fie alături cu o grămadă de lucruri și chiar mi-au fost și îmi dau seama că am creat cumva o comunitate.

Dincolo de prietenii mei dragi de acasă, comunitate de oameni fără de care nu cred că aș fi dus călătoria asta până aici, au fost nu puține persoane care mă urmăreau care s-au nimerit oarecum prin aceeași zonă a lumii cu mine și mi-au scris. Cu câțiva am ieșit la o bere, la o poveste. Au fost câțiva alaturi de care am făcut o tură de munte. E frumos, e o comunitate frumoasă.

Roxana Swit Rocs: „Călătoria nu a pornit ca un manifest pentru nimic, pentru că eu nu doream să dovedesc nimănui nimic”

Muncă de la distanță, în descoperirea lumii. Cât de creativă ești și care-i treaba cu randamentul?

Eu am plecat cu zero economii. Zero. Aici am ajuns cu vreo o mie de euro și fără niciun, niciun ban extra.

Au fost momente grele, au fost momente în care prietenii m-au împrumutat, au fost momente în care mi-a fost mai bine. Muncesc. Cred că pentru oricine să muncești, în condițiile în care o fac eu, adică să și călătorești, să lucrezi să-ți aloci foarte multe ore pentru documentat, pentru călătorii cu cățelul, situații foarte diferite, pe care e imposibil un călător să le înțeleagă fără să fi călătorit cu câinele lui în timpul ăsta, să și lucreze, să schimbe cazări într-una. Apoi, având în vedere că tot ce fac eu este creativ, da, randamentul este mult mai slab decât acasă.

Îmi fac munca, îmi fac munca și extra. Doar că petrec mult mai mult timp decât aș fi petrecut acasă.

Eu sunt scriitor, scriu cărți, scriu articole, ajut la site-uri, fac social media, marketing. Momentan am clienți din domeniul Horeca, din domeniul pet, din domeniul parcuri de distracție, domeniul medical. De-a lungul timpului am făcut și traduceri. Pentru Bosch, Philips, Buderus, adică zona electronică și electrocasnică.

Bineînțeles că am și colaborări de tip influent si nu știu cum să le numesc. Am avut și colaborări barter acasă. Eram destul de cunoscută pentru colaborările barter pe care le aveam pe zona de cazări mai luxoase, mai în natură. Doar că da, e destul de dificil a lucra și de a da randament pe zona creativă, în contextul de aici.

Spune-mi despre cartea pe care ai publicat-o în noiembrie anul trecut.

Este o carte care pentru mine chiar a fost așa un mare, un mare VIS.

Este o carte cu mai multe valențe. În primul rând, este o carte de colorat, dar nu pentru copii, pentru copii mai mari, adulți. Are ilustrații din România. Toate ilustrațiile sunt făcute alături de un ilustrator foarte talentat, sunt făcute manual.

Am insistat că nu îmi doresc niciun pic de inteligență artificială. Ilustrațiile sunt mult mai mult decât originale, pentru că ele se bazează pe fotografii făcute de mine, cărora împreună cu ilustratorul i le-am dat o ușoară notă fantastică. Toate sunt cu și despre Joy, sunt locuri din România.

Mi se pare că avem locuri absolut minunate din România. Nu sunt cele mai comune locuri, tocmai pentru că îmi doream ca lumea să descopere locuri noi. În același timp este și o carte de oarecare educație turistică. Desenele sunt însoțite de texte pe care le-am scris eu, cumva textele sunt narate din perspectiva lui Joey și toate merg spre partea pozitivă a lucrurilor, să zic așa sunt texte care pot avea sens și pentru un copil, dar în mod cert și pentru un adult.

Citește și: Venea de la Chișinău, însoțită de părinți, sperând să-și facă o viață mai bună în România. Cine este Mihaela Noroc, basarabeanca ce și-a adus toate traumele copilăriei în spatele aparatului de fotografiat și a reușit să surprindă frumusețea feminină în cea mai pură formă a sa

La ce principii sau valori nu renunți?

E unul mare și lat. Integritatea. Este cea mai importantă valoare a mea.

Și asta se duce pe foarte multe zone. Spre exemplu, eu nu aș putea să fac ceva și să obțin un beneficiu pentru mine, făcând rău unei alte persoane, nu aș putea, nu știu să am un avantaj în călătoria asta pe care să-l vadă și alți oameni, dar el, de fapt, să fie fals, iar omul respectiv să-și facă o imagine, să ia o acțiune, apoi lucrurile să se întoarcă împotriva lui.