Povestea unei femei care s-a născut cu o singură mână întreagă și care a reușit să-și învingă propriul destin: „Mama, ești un exemplu pentru mine. Sunt mame cu două mâini care nu pot face ce faci tu!”

Laura Ionescu s-a născut cu o malformație congenitală cauzată de un medicament pe care mama ei l-a luat în timpul sarcinii, cu ceva timp înainte să afle că e însărcinată. Malformația înseamnă că mâna stângă nu i s-a dezvoltat normal. Acest lucru însă nu a împiedicat-o să-și vadă de viața ei în continuare. A învățat să se descurce ca și cum ar avea două mâini întregi, s-a jucat cu copiii, a studiat și a ajuns un jurist important. De aproape 20 de ani lucrează ca jurist la Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS).

Dar asta nu e tot. În urmă cu 12 ani, fiind într-o relație foarte lungă, a decis, de comun acord cu iubitul ei, să facă un copil. Înainte cu o lună de nașterea copilului, tatăl a plecat, ea rămânând mamă singură. Acum spune că este recunoscătoare sorții pentru ceea ce are și încearcă să se bucure cât mai mult de fiul ei și de viața sa.

În urmă cu câțiva ani s-a implicat activ în activitatea Fundației „Copii Sănătoși” pentru a fi exemplu viitoarelor mame pentru a le explica cât de importante sunt analizele de sarcină.

După ce am plecat de la întâlnirea cu ea, cu cea mai prețioasă zambilă pe care am primit-o vreodată în dar, am lăcrimat și am mulțumit divinității pentru ceea ce am, pentru ceea ce sunt și, din nou, am spus că nu voi mai spune niciodată „nu pot!”.

O poveste impresionantă, o poveste de viață inspirațională ce merită cunoscută.

Povestește-mi despre copilul tău…

Am un copil de 12 ani pe care îl cheamă Filip și care îmi dă energie pentru tot ce fac în viață.

De ce mamă singură?

Că nu a fost să fie.

De când?

Dintotdeauna. A fost o conjunctură… După mai mulți ani de relație, vreo 14, i s-a părut greu să crească un copil.

Se născuse Filip?

Nu. El pe 1 octombrie a zis că nu mai vrea să mai continue spunând că e greu și că nu poate, iar pe 25 octombrie l-am născut pe Filip.

Ce vreau să spun este că fiind o relație atât de lungă, împreună am luat decizia de a avea un copil. A fost o decizie asumată.

Nu pot să-mi imaginez ce era în sufletul tău…

Da. Mai ales că pe 1 noiembrie a murit și tata.

Filip a fost exact ca o binecuvântare. A venit la momentul potrivit. Am trăit prin el și am trecut cu ajutorul lui prin toate.

Cred că fiecare mamă are câte o spaimă, una, două, mai multe. Eu, de când am rămas însărcinată aveam spaima că nu o să pot să-l spăl. Cine o să mă ajute pe mine să-mi spăl copilul?

Mama nu era aici, era cu tata acasă, în provincie, el fiind foarte bolnav. Pentru că ea nu a putut să vină să stea cu mine în perioada de început, una dintre prietenele mele bune care are doi copii și care e și nașa lui Filip, mă tot împingea de la spate și mă punea să fac practică pe bebelușii ei.

Cum a fost prima zi?

Prima zi, după ce am ieșit din maternitate, a venit prietena mea la mine, a stat puțin cu mine și a plecat la copiii ei, promițându-mi că vine mai târziu. Mai târziu m-a sunat că unul dintre copiii ei nu se simte prea bine și nu a mai venit, iar eu am rămas singură cu Filip.

A fost, cred, putere de la Dumnezeu, încredere în mine și plus că îmi era așa drag ce mi se întâmpla, că am reușit.

L-ai spălat?

În prima seara nu l-am spălat, a doua seara a venit prietena mea și eu doar am asistat-o, iar a treia seară a venit din nou și de data asta m-a asistat ea pe mine.

Dar cum te descurcai?

Am avut o cădiță cu suport, iar pentru că fiu-meu e scorpion, îi plăcea enorm în apă și stătea foarte cuminte.

Am fost doar noi doi până pe la 8 luni când, din păcate, a trebuit să mă întorc la serviciu. La momentul respectiv indemnizația de creștere copil era de 600 de lei, așa că a trebuit să mă întorc la muncă și să angajez o bonă. Nu puteam să trăim cu banii aceia.

La 8 luni a fost prima dată când am ieșit din casă fără el și la un moment dat m-am trezit într-un magazin căutându-mi copilul, așa eram de dependentă de el.

A fost o perioadă destul de dificilă, dar nu de netrecut. Eu cred că dacă vrei să faci ceva, poți. Dacă vrei să-ți depășești orice condiție, poți să o faci, poți să faci lucruri incredibile. Noi nu ne valorificăm pe cât putem să facem.

E ceva ce nu poți să faci?

Nu, nu e ceva ce nu pot să fac, e ceva ce nu am făcut până acum și anume nu mi-am luat carnet de conducere.

În rest nu e nimic ce nu pot să fac. Tricotez, fac mâncare, calc, cos, fac curat, lecții cu copilul, plecăm cu avionul, cu vaporul, avem tot felul de pasiuni nebunești, ne plac parcurile de distracții, ne dăm în toate nebuniile…

Îți amintești când ai conștientizat că ești diferită?

Cel mai tare m-a durut remarca unui profesor din facultate care m-a întrebat înainte de un examen unde mi-am lăsat mâna. Așa a considerat el de cuviință.

Știu că am manifestat un sentiment pe care nu-l mai experimentasem la acel nivel până atunci, pentru că mi se părea normal să se comporte altfel. Aveam alte pretenții la nivel de profesor universitar. Așa că am refuzat să vorbesc la examen, fiind oral, am picat, iar în toamnă, la restanță, am făcut exact același lucru. Colegii veniseră să-mi facă galerie, căci dacă nu luam examenul picam anul. I-am spus că refuz să vorbesc, dar o să scriu subiectul pe hârtie. După ce mi-a citit lucrarea la insistențele asistentului, mi-a dat notă de trecere și când am ieșit din sala de examen a venit după mine și și-a cerut scuze. A zis că pur și simplu nu și-a dat seama că o să mă rănească așa de tare.

Cum de te-ai născut așa?

Este o malformație congenitală din cauza unui medicament. A fost un medicament pe care l-a administrat mama în timpul sarcinii, fără să știe că poate să aibă asemenea reacții nefaste, nici nu știa că este însărcinată. Iar acum 42 de ani nu se punea problema de ecografii și alte analize de sarcină. Nu mergea nimeni la ecograf atunci.

Părinții mei au fost tentați tot timpul să-mi mascheze „defectul”, mă purtau cu pelerinuțe când eram copil, însă, când am început să conștientizez eu…

Asta te întrebam, când ai conștientizat tu?

În jurul clasei a noua, nu eram chiar așa mică, un medic a vrut să mă dea afară din liceul la care intrasem.

Pe vremea comuniștilor, persoanele cu dizabilități nu puteau să meargă la școli normale, trebuiau să meargă la școli speciale. Pe vremea aceea era unul la Iași și voiau să mă trimită din Dâmbovița la liceul de la Iași.

Ai mei au tot făcut intervenții pe la Inspectorat ca să pot merge totuși la un liceu în județ și au reușit să mă înscrie la Liceul economic din Târgoviște. Acolo am putut să dau examen pentru că la sanitar nu aveam voie, nu exista să fiu medic sau asistentă cu acest defect, la pedagogic iarăși nu aveam voie pentru că nu puteam să apar așa în fața copiilor. Groaznic. Am dat la economic unde vizita medicală o făceau doar cei care mergeau la clasele de alimentație publică. Cei care mergeam la clasele de contabilitate nu aveam obligația să facem vizită medicală. Și când m-a văzut medicul liceului pe hol, m-a luat de mână și mi-a zis: „Dar pe tine cine te-a băgat aici? Cine ți-a dat voie să intri aici?”. I-am replicat că în nici un caz el și dacă are ceva de obiectat să meargă la director. Și dacă nu vrea să meargă la director,  să mergem împreună ca să-i pot face și eu reclamație pentru cum se poartă, mai ales că eu nu l-am deranjat pe el și nu l-am luat de mânecă pe holul liceului.

Erai bătăioasă?

Da, eram foarte bătăioasă, știam să-mi apăr drepturile. Am aflat după vreo două luni că medicul respectiv a dispărut din liceu, dar nu știu pentru care motiv.

Cam așa am conștientizat că sunt altfel și că, de fapt, lumea mă vede altfel, eu sunt ca toți ceilalți.

Bunica mea maternă m-a crescut – mama fiind inginer agronom lucra zi lumină – și m-a învățat să cos, să tricotez, să fac mâncare…

Când făcea mâncare îmi dădea o ceapă, un morcov, un cartof ca să fac și eu ciorbiță. După ce am împlinit 18 ani mi-a spus că atunci când nu eram atentă arunca ciorba mea la porci și punea din oala ei, iar la masă credeam că mâncăm din ciorbița mea.

Mi-a dat atâta încredere în mine, am atâtea amintiri frumoase din copilărie și cred că nu voi mai găsi niciodată vacanțele acelea pe pătură în grădină. Așa mă bucur acum când merge Filip la mama în vacanță, fără tabletă, telefon, televizor, e afară de dimineața până seara.

Îmi aduc aminte de momentele din copilărie când mergeam cu bunicii la cules de mere, de prune, când mergeam să strângem fânul, erau cele mai frumoase momente; nu aveam pahare și ne făcea bunica pahare din ardei grași și făceam apoi concurs: cine mănâncă mai repede paharul…

Dar copiii nu te jigneau? Copiii sunt sinceri și răi…

Am niște flash-uri când strigau ciunga, dar nu mă afecta nimic extrem de tare.

Îți amintești cel mai greu moment din viața ta?

Cel mai greu moment din viață a fost când l-am pierdut pe tata. Am avut o relație foarte specială, m-a iubit enorm și eu l-am iubit foarte mult. Era un suflet foarte cald care a plecat prea devreme. Avea numai 52 de ani. Prea devreme.

Dar cel mai fericit?

Când a venit Filip. El e bucuria supremă. Nu există bucurie mai mare decât el și nici nu mi-am imaginat că poate un copil să-mi schimbe viața așa.

Ai avut vreodată emoții legate de sarcină?

Am făcut tot felul de analize. Le-am făcut pe toate, am făcut și înainte să rămân însărcinată.

Am fost la Parhon și am făcut niște teste genetice, iar una dintre doctorițele de acolo mi-a spus: „Tu nu te uiți cum ești? La ce-ți mai trebuie un copil?”.

Asta în condițiile în care malformația mea e congenitală, dar nu e genetică, nu se transmite sub nici o formă. Sinceră să fiu, nici nu știu de ce aveam atunci nevoie de o confirmare pentru că știam că nu există nici un risc.

Simți vreodată că ești umilită de sistem, că ți se încalcă drepturile?

Am fost umilită la Direcția pentru persoane cu handicap. Acolo, când te cheamă de 100 de ori în fața comisiei…. M-am mutat din Dâmbovița în București și a trebuit să-mi schimb certificatul. M-am mutat dintr-un sector în altul în București, iarăși m-am pus să-mi schimb certificatul, s-au schimbat formularele, iarăși m-au pus pe drumuri. E o boală congenitală, permanentă și ireversibilă. Nu-mi crește mâna de la Dâmbovița la București. Și o proteză dacă îmi pun, handicapul tot există. Acolo chiar m-am simțit umilită.

Te-ai gândit vreodată la proteză?

Da și am avut diverse discuții cu mai mulți medici. Însă, în felul în care este mâna mea acum, pot să fac cu ea absolut tot. Proteza înseamnă extirpare, iar atunci medicii au fost de părere că ar fi mai mare handicapul. Proteza nu m-ar ajuta decât din punct de vedere estetic.

Adică acum tu poți să apuci…

Pot să fac orice. Unul dintre medicii cu care am vorbit m-a întrebat așa: „Poți să cureți un cartof?”. „Da”. ”Atunci nu ai nevoie de proteză. Când o să ai proteză nu o să mai poți să cureți un cartof”.

Nu mă interesează să-mi stea mâneca la pulover într-un fel sau altul. Umblu și cu tricouri cu mânecă scurtă vara și nu am nici o jenă.

Ce s-a întâmplat cu tatăl lui Filip? L-a văzut de atunci?

Nu, niciodată.

L-ai anunțat că i s-a născut copilul?

Da.

Ar putea fi dezamăgirea vieții tale?

Nu, pentru că l-am iertat. M-am împăcat cu mine și l-am iertat. Cum se luptă el cu conștiința lui, e problema lui, nu mai e a mea. Pentru mine a fost o eliberare în momentul în care am putut să-l iert.

Care a fost ultima vacanță împreună cu Filip?

Ultima a fost acum, în februarie, când am fost în Olanda, la Rotherdam. Lui Filip îi plac foarte mult ambarcațiunile și parcurile de distracții.

Am văzut aproape toate parcurile de distracții din Europa, foarte puține am ratat și asta pentru că până acum nu i se potriveau ca vârstă și înălțime.

Din momentul în care a crescut și am putut să merg cu el în vacanțe cu avionul, am început să călătorim cât mai mult. Facem 3-4 vacanțe pe an.

Când te gândești al tine și la viața ta, ce spui? Ești recunoscătoare sau te întrebi vreodată „de ce eu”?

Sunt foarte recunoscătoare.

Eu cred că Dumnezeu m-a făcut așa cu un scop. Nu sunt convinsă că dacă aș fi fost „întreagă” aș fi avut aceeași putere pe care o am acum și aș fi putut să fac lucrurile pe care le fac azi.

Motivația a fost mult mai puternică pentru că am vrut să demonstrez că pot și că nu sunt altfel.

Cui ai vrut?

Mie și divinității. Poate puțin și celor din jur, dar mie, în special.

Oamenii din jurul meu, cei care mă cunosc așa cum sunt, nu se gândesc niciodată că aș fi altfel.

La un moment dat, colegele mele de la birou mă tot bodogăneau că nu-mi cumpăr niște sandale cu șireturi lungi care se leagă pe picior. Eu încercam să le explic că nu pot să-mi leg șireturile și abia după ce au insistat o grămadă, le-am spus că nu pot să mi le leg cu o singură mână.

Ce le-ai spune mamelor?

Să aibă încredere în ele că pot face orice, să-și iubească copiii din tot sufletul și să se iubească și pe ele.

Nu există nici un premiu pentru curajul de a rămâne tu însuți. Nu există nici o pedeapsă pentru cei care te rănesc doar privindu-te. Există, însă puterea de a merge mai departe!

Cine a fost persoana care te-a întărit și te-a încurajat?

Bunica. Ea m-a învățat să dăruiesc, să înțeleg că fiecare poate fi bun şi că fiecare îşi doreşte să fie mai bun, să accept oamenii aşa cum sunt ei, m-a învăţat să pierd şi să câştig, să-mi asum greşelile şi responsabilităţile, să nu mă bazez decât pe propriile mele forte; m-a învăţat să iubesc, să respect, să tolerez, să fac compromisuri, să ţin lingura de supă elegant şi să nu sorb din lingură.

M-a învăţat că totul este important, m-a învăţat să ascult, să citesc, să iubesc animalele şi păsările, m-a învăţat să vorbesc cu florile şi cu mine însămi.

M-a învăţat să-mi pun întrebări, să iau decizii, să nu mint, să nu mă mint, m-a învăţat să nu-mi ascund slăbiciunile, m-a învăţat să spun “bună ziua” şi “mulţumesc” şi m-a mai învăţat că uneori e mai important ca cei de lângă tine să fie mulţumiţi, iar eu să-mi “mulţumesc” destinul făcându-i pe ceilalţi fericiţi.

M-a iubit, m-a certat, a ştiut când şi cum să mă pedepsească, m-a sărutat în fiecare noapte înainte să adorm şi mi-a citit poveşti, m-a învăţat alfabetul şi m-a învăţat să-mi respect propriile principii. Aşa a fost ea! Un bun de neatins!

A ştiut să mă încurajeze să-mi urmez steaua, să-mi caut propriile valori şi să cred în ele. M-a respectat, m-a adorat, m-a crescut ca pe un om puternic, m-a învăţat să-mi controlez slăbiciunile, m-a învăţat că e elegant să vorbesc un o tonalitate a vocii scăzută, pentru că nimeni nu e dator să-mi suporte decibelii. A visat că voi fi înţeleaptă, m-a învăţat să gândesc pozitiv. M-a învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu, m-a învăţat să spun poezii, să fac prajituri, m-a învăţat să iubesc pădurea, mi-a arătat Carul mare şi Steaua Polară, m-a învăţat să “citesc” în susurul apei şi să beau apă dintr-un ardei gras. M-a învăţat că mirosul ploii e sublim, m-a învăţat să cred în Moş Crăciun, m-a învăţat ce înseamnă “familie”, m-a învăţat să-mi iubesc părinţii şi bunicii şi să respect oamenii cu părul cărunt, nu pentru că ar fi mai înţelepţi decât mine, ci pentru că au avut “privilegiul” să se nască mai demult şi au văzut mai multe în viaţă.

M-a învăţat să iubesc copiii… Eram un copil când ea îmi vorbea de “lucruri serioase”, de clorofilă, de forţă gravitaţională, de condens, de Lună, de nave spaţiale, de dragoste. Şi m-a învăţat să fiu femeie, să fiu blândă, caldă, să ofer dragoste, m-a învăţat să iubesc!

Iar acum, cel care mă întărește este Filip, mai ales când îmi spune: „Mama, tu ești exemplul meu!”. Sau: „Sunt mame cu două mâini care nu pot face ce faci tu”. Cred ce spune el pentru că e sincer. Mă bucur enorm că pot să-i fiu exemplu și nu numai lui. Și colegilor de serviciu care mă cunosc și știu cât pot și se poartă foarte frumos cu mine. Acum 19 ani, pe 1 martie m-am angajat la RA-APPS.