Povestea unei femei puternice: Ilioara Radu a făcut dublă mastectomie preventivă, iar după câteva luni a aflat că este însărcinată

Până la vârsta de 30 de ani marile griji ale celor mai mulţi dintre noi sunt legate de studii, locuri de muncă şi poate întemeierea unei familii. O tânără din Galaţi le-a bifat pe toate cele de mai sus şi încă multe peste. Printre altele: o dublă mastectomie preventivă şi o sarcină venită la doar câteva luni după operaţia grea la care a fost supusă. Ilioara Radu spune însă că este norocoasă pentru că a avut şansa să descopere că este purtătoare a genelor BRCA 1 şi 2 înainte să apară cancerul.

Eu aş spune însă că este şi extrem de determinată. La 15 ani, când a mers la medic pentru un nodul apărut la sân, i s-a spus că nu are nimic, să meargă acasă şi să uite. Adolescenta a făcut exact pe dos. A mers la un alt medic, a primit confirmarea şi a mers la controale periodice până când a descoperit că stă în puterea ei să acţioneze înainte să apară boala. Cu un bebeluş de o lună şi câteva zile în braţe, Ilioara spune că mai vrea un copil, apoi ia în calcul şi histerectomia.

Câţi ani aveai şi cum ai descoperit nodulul?

Eram clasa a IX-a, abia intrasem la liceu. Făceam duş şi am descoperit că la sânul drept am un nodul drept sau, mai bine spus, era ceva în plus. Am anunţat-o pe mama şi am făcut o programare la un specialist în ecografie, din Galaţi. Doar că doamna era uşor în vârstă şi nu mi-a văzut nodulul. Mi-a spus să stau liniştită, să merg acasă, că e poate ceva hormonal ce am simţit eu, că poate eram într-o perioadă a lunii şi se simţea altfel ţesutul mamar. Mi-a zis să merg acasă, să mă dau cu cremă de tuia şi să beau mlădiţe de zmeur şi n-o să mai am nicio problemă.

M-am dus acasă, m-am dat cu crema aia cred că vreo săptămână, nodulul era tot acolo, logic. Mlădiţele n-am mai apucat să le beau că mi-am dat seama că nu pot sta aşa şi mi-am programat o ecografie abdominală. Mi-am făcut un plan, să mă duc la o ecografie din aceasta şi după ce îmi verifică abdomenul, să rog medicul să îmi pună ecograful şi pe sân, să-mi zică dacă vede ceva acolo. Şi fix aşa a fost! Am mers la doctor, am făcut ecografia abdominală şi am rugat-o pe doamna respectivă să se uite dacă ea vede vreun nodul la sân, că eu îl simt, am mers la un medic specialist, dar mi-a zis că nu e.

Ilioara Radu: „Nu prea se discuta în casă despre asta, mai ales că ea a avut în acelaşi timp cancer de sân şi de ovare şi a fost o chestie dureroasă. Şi pe moment nu mi-am dat seama că ar putea fi o legătură.”

Am plecat de acolo cu o fotografie în mână. Nodulul era acolo şi mi se confirma practic tot ce simţeam şi tot ce aveam impresia că ar fi. Într-adevăr, mi-a spus să stau liniştită, că e hormonal, că sunt prea tânără ca să fie ceva rău, dar că mi-ar recomanda să îl urmăresc. Atunci am căutat un alt specialist în oraş, am zis să caut pe cineva mai tânăr, cu mai multe competenţe şi am mers timp de mai bine de 10 ani la acelaşi medic. Acesta mi-a spus şi el că este hormonal, dar m-a invitat an de an la consult şi am luat-o ca atare. De multe ori nu aveam răbdare şi îi spuneam să mă programeze de atunci pentru anul următor şi ea îmi spunea să stau liniştită, să o sun mai aproape de data respectivă.

Tu ce-ai simţit în toată perioada asta? Te-ai speriat sau ce anume te-a făcut să fii atât de serioasă în toată treaba asta?

Nu m-am speriat foarte mult de prezenţa lui, cât îmi producea un disconfort ori de câte ori făceam duş şi îl simţeam acolo. Nu mă speria de moarte, doar că îmi era groază că nu ştiam ce e acolo. Era mai mult curiozitate, eram totuşi un copil, nu mă gândeam chiar la lucruri grave, grave.

L-ai monitorizat şi vreme de 10 ani nu au fost schimbări.

Nu, nu au fost. Erau schimbări de genul că mai apărea unul în plus, altul dispărea, deci clar erau hormonali doar că la un moment dat unul dintre noduli şi-a dublat dimensiunea, iar medicul mi-a spus că a început să devină semivascularizat şi că recomandarea lui este să facem excizie chirurgicală.

Acum, eu nu ştiam exact ce înseamnă asta. OK, mă taie, pe unde mă taie, cât de mult, iar medicul mi-a spus că mi-ar recomanda să merg să mă operez la Cluj, eu fiind din Galaţi.

De ce tocmai acolo?

Cred că avea mai multă încredere, mi-a oferit atunci şi vreo 3 nume de medici de acolo. Toate lucrurile au fost aranjate, în cazul meu, ca să spun aşa pentru că eu nu aveam nici măcar un prieten acolo. Ajunsesem pentru prima dată în Cluj în timpul facultăţii, dar nu aveam nicio legătură acolo.

Începusem în 2014 să lucrez aici, în oraş, cu o doamnă. Dumneaei avea o sală de joacă, eu eram animator la petreceri. Tot vorbind cu ea mi-a spus că a stat în Cluj o perioadă, că încă are o casă acolo, că merge destul de des acolo, că îi place, că e oraşul ei preferat.

Am început să îi spun de problema mea, iar când a apărut ideea de operaţie, în 2018, mi-a spus: „Cu siguranţă pleci la Cluj. Asta e cheia casei mele, vei putea sta acolo. Şi, apropo, eu am o prietenă foarte bună care locuieşte în casa de vizavi şi e medic genetician la Institutul Oncologic din Cluj. Hai să o întrebăm care sunt paşii!”

Ilioara Radu: „Mi-am dat seama că eu am o probabilitate genetică de 80% şi ce făceam, dormeam. Am început iar să adun putere şi informaţii şi am zis că trebuie să rezolv chestia asta.”

Atunci am vorbit cu dumneaei, doamna doctor Andreea Cătană, mi-a explicat care sunt paşii, m-am urcat în maşină, am plecat la Cluj şi aşa am făcut prima operaţie. S-a intervenit atunci doar pentru a scoate 4 centimetri, s-a dovedit a fi o tumoră filodă, exact ce mi-a spus medicul de la Galaţi. Adică ea era hormonală, cu tendinţă de creştere şi cu cât aş fi scos-o mai târziu cu atât porţiunea care se extrăgea de acolo ar fi fost mai mare şi poate ar fi fost ceva inestetic. Atunci nu aveam în plan mastectomia. (n.r.: râde)

După operaţie m-am recuperat destul de repede, a fost o chestie de câteva zile, nici durerea nu a fost cine ştie ce. Apoi am intrat în vorbă cu doamna genetician. Spunându-i toată povestea nu mi-am dat seama pe moment că bunica mea a murit de cancer de sân la 54 de ani.

Ştiai sau ai aflat în perioada aia?

Ştiam, dar efectiv am uitat. Nu mi-am dat seama pentru că la noi în casă a fost o discuţie tabu. Bunica mea se trata şi nu prea se trata la spital, mai mult a încercat să se trateze acasă cu tot felul de chestii pe care i le recomandau diverse persoane. Şi atunci nu prea se discuta în casă despre asta, mai ales că ea a avut în acelaşi timp cancer de sân şi de ovare şi a fost o chestie dureroasă. Şi pe moment nu mi-am dat seama că ar putea fi o legătură.

Am rămas în discuţii cu doamna doctor, mi-a trimis la un moment dat rezultatele biopsiei şi am început atunci să vorbim despre factorul genetic, dacă ai în familie cazuri de cancer. Bineînţeles că eu mi le aminteam pe cele mai îndepărtate… sora bunicului etc. Şi dumneaei mă tot întreba dacă nu cumva am şi mai apropiate. Şi atunci mi-am dat seama şi i-am spus că bunică-mea a murit de cancer de sân.

Atunci mi-a explicat de analiza BRCA, care se face în America. Cel mai important şi cel mai greu lucru a fost să-i conving pe cei din jur că e o analiză importantă, care atestă dacă ai mutaţia genetică, faptul că e reală, că poţi avea încredere în ea. Maică-mea se îndoia.

Ce i se părea în neregulă la analiza asta?

I se părea că se face mult prea uşor – era o analiză din salivă. Practic, venea cineva cu un beţişor de zici că e din acela de ureche, îţi lua nişte salivă, saliva pleca în America şi de acolo venea un rezultat care era cumva de viaţă şi de moarte, care te-ar fi obligat să iei o decizie destul de importantă.

Ideea e că eu nu am făcut analiza pe loc. Am făcut-o în momentul în care am fost foarte convinsă că în cazul în care iese pozitiv voi face ceva pentru asta. Am întrebat-o pe doamna doctor dinainte: „OK! Dacă este negativ ştiu ce am de făcut. Dacă iese pozitiv care sunt variantele, ce soluţii am? Că nu pot lăsa lucrurile nerezolvate, că aşa mi-e firea. Nu pot trăi cu un rezultat pozitiv şi eu să nu fac nimic.” Mi-a spus că dacă rezultatul iese pozitiv ar trebui să fac mastectomie. Să nu mă sperii că există tot felul de variante de reconstrucţie.

Ilioara Radu: „M-a întrebat dacă vreau să mă operez în vară, să am timp să mă gândesc şi i-am spus că trebuie să o fac cât mai repede, că acum am curaj.”

N-am conştientizat pe loc ce implică. Am plecat acasă, am căutat mai multe informaţii despre ce înseamnă şi ce trebuie să fac.

Să nu te sperii! Wow, numai cuvântul în sine pe mine mă bagă în sperieţi.

Aşa e, cuvântul e dureros. La noi în ţară se vorbeşte despre mastectomie, dar reconstrucţia e cumva într-un plan îndepărtat. Foarte multe femei aleg să-şi taie sânii, dar nu sunt încurajate să şi-i reconstruiască. Majoritatea merge pe principiul că „lasă, că am 50 de ani, sunt bătrână” sau tot felul de alte lucruri sau aleg protezele exterioare gen sutienele cu bureţei.

Revenind, până la urmă ai făcut testul BRCA.

Da, am făcut analiza, dar după vreun an şi ceva. A durat până mi-am adunat curajul să o fac, dar în acel moment ştiam deja toate variantele. Le aveam scrise pe foaie. Mă gândeam că o să fac un copil, pierd alăptatul, dar poate supravieţuiesc mai mulţi ani şi sunt alături de el mai mult timp. N-o să mai am sânii ăia mari şi frumoşi pe care îi aveam înainte, dar o să am nişte sâni care-mi vor aduce liniştea. Îi vedeam acum ca pe nişte bombe cu ceas, unele care puteau să explodeze în orice moment. Ştiam deja despre cancerul genetic că apare de obicei la persoanele tinere.

Am primit rezultatul, l-am mai ţinut vreun an jumate acolo, sub preş. A venit pandemia şi am stat mai mult pe acasă. Eu lucram în domeniul organizării de evenimente, făceam spectacole pentru copii şi chiar dacă am mai făcut câte ceva în online, nu mai aveam timpul liber puţin pe care îl aveam înainte.

Deci tu în pandemie aveai 2 lucruri care te ardeau: nu mai aveai de lucru şi aveai şi testul BRCA pozitiv pe cap.

Exact! Doar că testul era băgat bine sunt un preş, ascuns. În pandemie, stând şi urmărind tot felul de lucruri, am văzut la un moment dat povestea de viaţă a unui maratonist de la noi din oraş. Era un tip care avea un stil de viaţă foarte sănătos, era extrem de exigent cu el, iar la un moment dat a dezvoltat un cancer limfatic şi informaţia era că îl dezvoltase genetic. Omul avea 40 de ani, iar geneticul ăla m-a făcut să scot iar la lumină rezultatul primit.

Mi-am dat seama că eu am o probabilitate genetică de 80% şi ce făceam, dormeam. Am început iar să adun putere şi informaţii şi am zis că trebuie să rezolv chestia asta. Era iar ca momentul din clasa a IX-a, când eu simţeam nodulul şi lumea îmi spunea să stau liniştită, că nu am nimic. Aşa era şi acum, mi se spunea că am o probabilitate, dar că există 20% şanse să nu fie la mine.

Motivaţional!

Da, da. Mi se spunea să fiu pozitivă, să nu fiu prăpăstioasă, că poate nu o să fac chiar eu. N-am putut. Am zis că eu o să aleg o altă perspectivă, o să-mi imaginez că un înger a coborât asupra mea şi mi-a spus la urecehe: „Ai grijă că poţi să faci cancer în orice moment al vieţii.” Eu am fost prevenită şi m-am gândit că stilul meu de viaţă cu al băiatului respectiv nu aveau nicio legătură. Eu nu reuşeam să mă trezesc la aceeaşi oră în fiecare zi, omul, la ora 5 alerga. El mânca sănătos, eu iubesc dulciurile şi făceam des excese.

N-am mai aşteptat, am vorbit din nou cu doamna genetician. Între timp doamna care mi-a pus casa la dispoziţie în Cluj a devenit naşa noastră de cununie şi de Crăciun am plecat toţi acolo. A venit şi doamna doctor şi stând de vorbă i-am spus că până la urmă eu am luat o decizie şi că vreau să mă operez cât mai repede.

I-a scris medicului chirurg, acesta i-a spus că intră în concediu, dar că pe 4 ianuarie e la cabinet. Am rămas la Cluj, pe 4 ianuarie m-am dus să mă vadă şi pe 26 m-am operat. Când m-am dus la dumnealui m-a întrebat dacă vreau să mă operez în vară, să am timp să mă gândesc şi i-am spus că trebuie să o fac cât mai repede, că acum am curaj.

Pe 26 ianuarie 2021 am făcut mastectomie bilaterală cu reconstrucţie imediată. Mi-a propus mai multe variante, dar i-am spus că eu nu pot intra într-o operaţie într-un fel, cu sâni şi să ies de acolo fără, să stau un an fără, doar cu nişte implanturi care se umpleau cu soluţie salină şi să mă întorc apoi pentru refacere. Am zis că ori o facem 2 în 1 ori n-o mai facem. Mi-a spus că e mai grea recuperarea aşa, dar tot am ales varianta asta.

Cam 4 luni a durat recuperarea. Timp de 2 luni şi jumătate mi-am schimbat zilnic pansamentele pentru că în urma operaţiei am pierdut mameloanele. Am în locul lor 2 grefe de piele. Practic sunt vechile mameloane, doar că nefiind legate de glanda mamară sfârcul s-a pierdut şi am o grefă de piele care acoperă zona respectivă. Alea au fost vii timp de 2 luni şi jumătate şi era singura metodă pentru ca ele să se recupereze. Aşa că zi de zi am schimbat pansamente în această perioadă. În primele zile a fost crunt, dar apoi devenisem expertă. Deşi ele arătau pe zi ce trece mai oribil, l-am întrebat pe medic şi l-am rugat să-mi explice care e procesul natural de vindecare. Mi-a spus că vor muri la suprafaţă şi că din străfundul lor va apărea un ţesut nou şi ele vor reînvia celulă cu celulă. Mi-a zis să mă bucur când văd o picătură de sânge, să nu-mi fac griji, că nu tot ce este alb este infecţie, ci sunt doar celulele care necrozează. Cam 4 luni a durat întreg procesul de vindecare şi recuperare.

Ilioara Radu: „Asta a fost cea mai grea parte, cea în care eu trebuia să îi conving pe ei să accepte că eu o să mă operez. Îmi spuneau tot timpul să mai trag de timp, să mai aştept, să mă gândesc la acel 20%.”

Timp de 5 luni am dormit cu faţa în sus, pe o pernă de gravide, iar după 5 luni, când eram superfericită că mă pot întoarce pe burtă, şi că pot dormi cum vreau eu, am rămas însărcinată. (n.r.: râde)

Cum a fost când ai aflat că eşti însărcinată?

A fost foarte tare! Am zis că dacă tot am avut un început de an în forţă şi toată familia a fost afectată de operaţie şi şi-a făcut griji, am zis să le facem şi o surpriză frumoasă şi să organizăm nunta. Şi am făcut asta în 2 luni de zile. În septembrie ne-am căsătorit şi râdeam amândoi că după 9 ani de relaţie, într-o săptămână le-am rezolvat pe toate, că în perioada aia am rămas şi însărcinată.

El n-a crezut prima oară. Noi am fost în luna de miere, dar nu credea că e posibil să se întâmple atât de repede, mai ales că nu avusesem planuri, nu discutasem despre asta. Şi mi-a zis că sigur sunt nişte modificări hormonale. Am făcut o sacoşă de teste de sarcină, toate ieşeau pozitive, dar a doua liniuţă ieşea slabă, că eram în primele zile. Şi a vorbit el cu un coleg de muncă, și acela i-a spus că nu crede că sunt însărcinată că la soţia lui liniuţa era perfect clară. Dar că soţia lui şi-a făcut şi un test de sânge.

Şi a venit soţul meu în seara aia acasă şi mi-a spus că există un test de sânge, să caut. I-am zis că ştiu care e şi mi-a zis că atunci trebuie să mă duc neapărat să-l fac pe acela. A ieşit şi testul de sânge pozitiv şi eram, hei, noi chiar o să fim părinţi. A fost o fericire! Pentru noi a fost cel mai potrivit moment, iar anul ăla a arătat exact ca o electrocardiogramă: a început jos, cu operaţia şi recuperarea, apoi au venit nunta, luna de miere şi s-a dus în sus până la sfârşitul anului, cu sarcina. Apoi, în sarcină ştii cum e, ţi-e rău, cade iar EKG-ul. (n.r.: râde)

A fost o bucurie. Înainte de operaţie chiar o întrebasem pe doamna doctor dacă e posibil după aceea să rămân însărcinată, dacă pot apărea probleme de fertilitate sau dacă am nevoie de vreun tratament hormonal după operaţie. Ştii cum e, când te duci în spital auzi tot felul de poveşti şi ai impresia că eşti bolnav cu toate bolile celorlalţi. Doamna doctor mi-a spus că la mine nu e cazul, dar mi-a explicat şi că există o legătură între sâni şi ovare, doar că nu atât de mare încât să afecteze o posibilă sarcină. Aşa că vestea a venit ca o super bucurie. Ştiam că nu pot să alăptez, dar îmi asumasem chestia asta şi am zis să mă bucur de sarcină cum vine ea, şi cu rău şi cu bine.

Ai avut vreo strângere de inimă când ai aflat că o să ai o fetiţă?

Am avut, da, pentru că ştiam că există riscul de 50% să dai mai departe gena mutantă, aşa cum şi eu am moştenit-o de la bunica paternă, dar m-am mai liniştit în momentul în care am vorbit cu o prietenă din America, care avea şi ea gena mutantă BRCA şi urma să facă operaţia acolo. Pentru că era un pic mai în vârstă decât mine, avea atunci 42 de ani, avea şi 3 embrioni îngheţaţi. Nu avusese niciun copil şi atunci a îngheţat 3 embrioni, ca să îi folosească atunci când va simţi. Ieşind pozitivă după testarea BRCA s-a speriat şi a zis că vrea să testeze şi embrionii. Aşa a aflat că dintre cei 3 embrioni, care erau 2 fetiţe şi un băiat, băiatul avea BRCA şi fetiţele, nu.

Atunci m-am mai liniştit şi am zis că oricum nu sunt eu în măsură să o testez acum, e dreptul ei să facă asta. Eu doar o voi informa. Acum, ştii cum e, nici eu nu mi-am ales mutaţia genetică. De un copil te bucuri în orice formă vine el şi am zis că nu vreau să îmi proiectez nişte filme înainte de a se întâmpla.

În plus, tu ştii ce să-i spui şi ce să caute.

Exact! Iar până va creşte ea probabil şi medicina va evolua mai mult, poate vor exista mai multe soluţii, nu ştiu.

Ce a fost cel mai dificil în tot procesul ăsta?

Cel mai dificil a fost să îi conving pe cei din jur să accepte faptul că mă voi opera. Cel puţin maică-mea se îndoia chiar şi de testarea genetică, ca mai apoi să-şi pună întrebări de genul: „Oare de ce tu?”, „Oare sunt eu de vină?” I-am explicat că nici măcar nu e din partea genei ei, că n-are nicio legătură şi că oricum nu ai cum să previi astfel de situaţii. Viaţa e o loterie.

Ilioara Radu: „Am posibilitate de 60% de a dezvolta cancer la ovare, tot din cauza mutaţiei BRCA. Vizualizez o histerectomie la un moment dat al vieţii.”

Asta a fost cea mai grea parte, cea în care eu trebuia să îi conving pe ei să accepte că eu o să mă operez. Îmi spuneau tot timpul să mai trag de timp, să mai aştept, să mă gândesc la acel 20%.

Apoi, pentru că am avut o recuperare semiuşoară – n-am avut dureri mari, am putut să fiu pe picioarele mele, am făcut lucrurile în mod normal – aveau impresia că mă prefac. Stăteam şi eu ca omul în pat, mă mai uitam la un film, mă suna mama şi mă întreba dacă îmi e rău şi de ce nu-i spun că mi-e rău.

Asta a fost cel mai greu, să-i conving pe ei că fac alegerea potrivită la momentul potrivit, să mă susţină şi să mă accepte aşa cum urmează să fiu.

Pentru soţul tău cum a fost toată perioada asta?

Uşor nu i-a fost. Mi-a şi spus că în ziua cu operaţia, cele 6 ore cât timp am fost în operaţie au trecut crunt pentru el. A zis că a trecut de la o stare la alta, de la frică la entuziasm că se termină cu emoţiile, a plâns, s-a plimbat cu maşina, a lăsat maşina, a luat bicicleta, a luat iar maşina că s-a gândit că dacă am nevoie de ceva să poată să ajungă repede.

A fost foarte greu şi pentru el, dar discutaserăm foarte mult şi înainte. I-am spus cum va fi după, cum va fi recuperarea, l-am pus cumva în faţa unor fapte şi a acceptat. El m-a sprijinit, a fost alături de mine în fiecare moment, a acceptat ideea. Mi-a spus că îşi doreşte să fiu cât mai mult timp cu el, în orice formă aş arăta şi oricum aş fi. Şi drept urmare, ulterior nu mi-a dat impresia că aş avea vreun defect sau că arăt altfel decât eram înainte.

Înainte erau posibilităţi de 80% de a face cancer de sân. Acum la cât au scăzut?

La 2%. La 2% pentru că s-a mai păstrat un pic de ţesut acolo care nu e neapărat ţesut mamar, e parte de muşchi, grăsime şi ce a mai fost, păstrată pentru a reface efectiv sânul. Se monitorizează anual printr-un RMN şi dacă apare ceva suspect, mergi atunci la doctor şi rezolvi.

Bine, monitorizare ar trebui să facem toate.

Da, eu le spun mereu oamenilor din jur asta. Dar nu e în educaţia noastră, a românilor, să mergem preventiv la controale. M-am dus cu copilul la pediatru, la un control preventiv, în ideea de a-l cunoaşte şi prima întrebare a fost legată de problemele pe care le avem. Când i-am spus că nu avem nicio problemă m-a întrebat de ce am venit. N-a părut prea încântată când i-am spus că am venit doar să ne cunoaştem.

OK, noi, oamenii de rând nu avem ideea de prevenţie, dar parcă nici unii medici nu o au. Şi de-aia le spun mereu celor din jurul meu, femeilor, măcar o dată pe an să meargă la un control ginecologic şi la sân. Multe dintre ele au început să-şi dea seama că şi dacă merg anual la ginecolog, acesta nu le verifică sânii deşi ar putea şi teoretic, ar şi trebui să o facă. Acum, în grupul meu de prieteni, fetele au început să fie mult mai atente, să meargă mai des la controale.

Exact acesta a fost motivul pentru care te-am întrebat mai devreme cum de te-ai mobilizat tu, adolescentă, să insişti şi să mergi la controale periodice.

Noi toate ar trebui să fim mult mai conştiente, inclusiv adolescentele, mai ales că acum lucrurile se petrec mult mai devreme decât se întâmplau pe vremea părinţilor sau bunicilor noştri. Trebuie să fim conştiente că e corpul nostru, care transmite de multe ori semnale pe care ar trebui să le băgăm în seamă şi, deşi e deja un clişeu, întotdeauna e mai bine să previi decât să tratezi. E mult mai uşor şi mult mai benefic pentru tine, te recuperezi mult mai uşor.

Ce urmează acum pentru tine?

Acum urmează să fac RMN-ul de an pe care n-am apucat să-l fac pentru că, fiind însărcinată, am avut contraindicaţie şi să-mi cresc copilul fericită, să mă bucur de el. N-am în plan o a doua intervenţie, deşi fetele cu care am mai fost la institut au mai făcut modificări. Poţi lucra, e adevărat, poţi umple sânul cu grăsime, poţi să lucrezi la mameloane, să le tatuezi, să le refaci. Momentan eu sunt însă liniştită, n-aş vrea să mă întorc acum pentru o altă intervenţie.

O să merg însă la monitorizarea anuală, că vreau să fiu bine şi o să merg la controalele ginecologice pentru că am posibilitate de 60% de a dezvolta cancer la ovare, tot din cauza mutaţiei BRCA. Vizualizez o histerectomie la un moment dat al vieţii. Mi-aş dori să am 2 copii, iar la cea de-a doua cezariană aş vrea să rog să mi se facă şi histerectomie.

Şi în acest caz pari la fel de sigură cum ai fost şi când a venit vorba de mastectomie.

Da, dar o să văd exact în momentul acela, că poate mă văd prea tânără şi prea frumoasă şi cine ştie… (n.r.: râde) Poate o să vreau un al treilea copil sau… Cert e că până în 40 de ani – am 30 acum – trebuie să rezolv şi problema asta pentru că nu-i OK.

Eşti o persoană atât de pozitivă. Mă bucur mult că ai decis să-ţi spui povestea, că poate înţelegem că dacă ne băgăm capul în nisip problemele nu dispar.

Ştii cum e, deşi nu a fost uşoară decizia mea, cred că e mai uşor decât să primeşti un diagnostic din acela, de viaţă şi de moarte. Eu m-am bucurat că am avut şansa să fiu prevenită şi că am avut posibilitatea, curajul, educaţia să înţeleg şi să accept.

Citeşte şi: Cum e să fii diagnosticată cu cancer când țara intră în lockdown și cum depășești toate provocările când lumea e plină de restricții. Delia Grigoroiu, femeia care a învățat să vadă lucrurile bune în cele mai grele situații – LIFE.ro