Povestea unui alcoolic abstinent, preotul Liviu Burlacu, care conduce un centru de recuperare pentru dependenți, din Bacău

Părintele Liviu Burlacu este inima, coordonatorul Centrului Rezidențial și de Zi, Izvorul Tămăduirii din Bacău și a primit această misiune după ce a dus și câștigat propria luptă cu una dintre cele mai insidioase boli ale momentului, alcoolismul.

Cum a apărut centrul „Izvorul Tămăduirii”, pe care îl conduceți și cum v-ați atașat dvs. de subiectul adicției?
Liviu Burlacu: Întâi a apărut centrul de zi, în 2011, pentru consiliere, terapie și recuperare a persoanelor dependente de droguri, alcool și alte substanțe, centru care este autorizat de ministerul de resort. Mai târziu a apărut centrul rezidențial, ca o consecință a activității primului, care răspunde nevoilor comunității din Arhiepiscopia Romanului și Bacăului și, care încetul cu încetul, a ajuns să se adreseze tuturor dependenților de alcool, droguri, jocuri de noroc, substanțe psihoactive, medicamente sau alte comportamente compulsive. Au venit la noi oameni și din restul țării sau din străinătate, din Germania, din SUA, Spania, Irlanda, Franța sau Republica Moldova.

Cum s-au întâmplat toate acestea, probabil că știți deja. Eu sunt un alcoolic, un om care, fără nicio autoironie sau sarcasm, ci cu maximă lejeritate și sinceritate, a făcut cercetarea înaintea lucrării.

A fost o „cercetare” foarte serioasă și aprofundată, care se referă la consumul de alcool de toate felurile, pe o perioadă de vreo 7 sau 8 ani de zile, dintre care ultimii au fost crânceni.

În vremea aceea, și sunt vreo 16 ani de când am devenit abstinent, acum 20 și ceva de ani chiar nu aveam la cine sau unde să apelez și să primesc un ajutor specializat pentru a mă elibera din chinul dependenței și al suferinței pe care îl provoca alcoolul, mie și familiei mele, soției mele, celor trei fiice ale noastre.

Ca foarte mulți dependenți din ziua de astăzi, am apelat și eu la medic, de familie sau psihiatru, m-am internat voluntar la psihiatrie, ajunsesem să îi cunosc prea bine pe medicii de acolo, fiindcă voiam să-mi rezolv probleme, dar nu știam nimic despre abordare, despre metode și așa mai departe.

M-am internat, am ieșit din spital, iar după câteva zile m-am reapucat de consum. În scurt timp, în ciuda tratamentului, pe care l-am abandonat repede, am ajuns să consum la fel de mult ca înainte.

Viața mea devenise o suferință urâtă și foarte dureroasă pentru toată familia. Iar astăzi le spun multora dintre cei care ajung în centrul nostru că dependentul de alcool suferă, îi este rușine, se autoizolează, se stigmatizează, dar tocmai din această cauză, în marea parte a timpului, el este în consum, este anesteziat, trăiește într-o lume de iluzii.

Familia apropiată, familia lărgită suferă intens, fără a fi băuți, anesteziați sau sub efectul alcoolului. Am încercat o a doua internare la Socola, la Iași, iar după externare scenariul s-a repetat, cu același deznodământ.

Vă întrerup un pic pentru o curiozitate: de ce se apucă omul să bea, de ce unii dezvoltă adicție, iar alții nu? Știți cum se zice, tot românul bea un pahar de vin la masă!

Liviu Burlacu: Nu, acesta este un fals. Nu tot românul bea.

Dependența de alcool este o boală, o patimă și o neputință a dependentului. Cauzele dependenței de alcool sunt multiple, țin de o predispoziție genetică, vorbim despre vidul existențial, ne-raportarea la niște valori morale, civice, sociale sănătoase. Există un factor determinant și o sumedenie de factori favorizanți.

La dvs. cum a fost? Ce anume a determinat dependența? Aveați o familie, 3 copii frumoși, deștepți. Ai zice că, în modelul social consacrat, ar fi neașteptat să se întâmple asta.

Liviu Burlacu: La mine, dependența s-a instalat pe nesimțite. Până pe la 20 și ceva de ani nu am băut deloc.

Am început să beau câte un pahar de vin sau bere, la început pentru energizare, pentru a mă răcori sau cine știe pentru ce efect. Apoi am început să beau în diferite conjuncturi, prin anii ‘90, când a fost o efuziune între aceste categorii profesionale, preoții, cu profesorii, cu primarii.

Apoi mai luam câte un pahar la diferite evenimente la care participam, fiindcă într-un fel, e adevărat, viața românului este stropită intens cu alcool, din belșug și uneori fără discernământ, și la mort, și la botez, și la cununie, și la dineu, și la recepție. Înainte de masă, o țuiculiță pentru digestie, iar după masă un pahar de vin pentru a înnobila gustul.

Iată că, pe nesimțite, într-o bună zi, dintre acelea în care lucram enorm, duceam o parohie foarte mare, urmam studii, aveam o familie cu tot felul de nevoi, am observat că, dacă nu am băut, a apărut o stare de disconfort. Acela era sevrajul. Nu știam atunci conceptul. Dar simțeam o stare de indispoziție care avea să dispară după 3 sau 4 ore ori imediat, dacă luam un pahar de vin sau de alcool.

Trei sau patru ani de zile dependența a fost controlabilă, am putut să lucrez normal, dar așteptam, fără îndoială, să vină seara, să parchez mașina și să pot bea. Mă raportam la alcool ca orice alcoolic. Atunci nu știam, acum cunosc bine atitudinea.

Lucrurile au scăpat de sub control însă în ultimii ani ai bolii, când nu mai era deloc o problemă să mă urc băut la volan, de pildă. Prioritatea mea atunci era alcoolul.

De ce crește nevoia de cantitate, de ce nu putem rămâne la un pahar de vin seara și atât?

Liviu Burlacu: Alcoolicul bea pentru efect. Efectele produse de alcool sunt foarte faine și îndeplinesc o mulțime de nevoi din viața omului, care nu se pot acoperi prin activități sau alte acțiuni. Este o stare de bine inegalabilă.

Alcoolul face să dispară rușinea, vinovăția, anxietatea, depresia, frica, apare curajul, capacitatea de a comunica, credința că te faci înțeles sau acceptat de un grup. Creștem cantitatea de alcool și apare uitarea lucrurilor din trecut, care aduc disconfort.

Alcoolul acoperă o multitudine de nevoi emoționale și spirituale din viața omului. Problema este că alcoolicul care vrea să obțină aceleași efecte cu aceeași cantitate de alcool, nu o va face, pentru că apare toleranța și, pentru a obține un anumit efect, va fi nevoie de o cantitate și mai mare de alcool.

Alcoolicul va bea în continuare pentru a obține acel efect de la început. Cantitatea crește, crește și, la un moment dat, va ajunge la un vârf în care efectul pe care îl obținea cândva cu un pahar sau două de vin nu mai apare nici după doi litri de tărie. Deja suntem în faza alcoolismului cronic, când apar boli ale ficatului, pancreasului, inimii, rinichilor, splinei, neuropatii, iar spectrul se poate lărgi.

 Îmi spunea la un moment dat un alcoolic abstinent că în această boală primii care dispar din preajmă sunt cunoștințele, apoi prietenii și în cele din urmă familia. La dvs. cum a fost?

Liviu Burlacu: Alcoolismul este o boală de familie. Familia este un sistem care funcționează după niște reguli, iar fiecare are un rol bine stabilit. Când apare problema dependenței de alcool, a băutului, rolurile sunt perturbate, iar fiecare membru este nevoit să se adapteze la o situație anormală, pentru a obține o oarecare normalitate. Iar rolurile de responsabilitate, deși nu sunt pregătiți să o facă, le preiau copiii. Primul copil devine, adesea, părinte surogat pentru părintele alcoolicului. Aceștia sunt co-dependenții din familie.

Este multă suferință aici.

De lângă un alcoolic pleacă de obicei cei pe care acesta îi respinge, de care se desparte, pe care îi uită sau de care se ascunde. Alcoolicul va căuta întotdeauna un anturaj în care se consumă pentru a nu se simți vinovat, pentru a nu-i fi rușine de sine. Alcoolicul este persoana care, înainte de a-și turna sieși un pahar, te va întreba și pe tine dacă bei, fiindcă se simte vinovat. Tu-l refuzi, iar el are să bea un pahar, trei, apoi toată sticla.

Pleacă de lângă el persoanele pe care le jignește și le supără în vreun fel. Dar în general, alcoolicul nu supără și nu jignește, el este un introvertit, un om retras, cineva care își pierde capacitatea de a comunica. Relația lui cu Dumnezeu se rupe.

Asta voiam să vă întreb.

Liviu Burlacu: Probabil sunteți curioasă cum se împarte preotul, cu alcoolul și cu Dumnezeu.

Dincolo de asta, pare că preoții au o relație privilegiată cu divinitatea, nu pentru că e dată, ci pentru că ei au acces la altfel de învățăminte din zona sacrului.

Liviu Burlacu: Asta este părerea dvs. E bine să știm că după botez, toți oamenii devin preoți, adică slujitori ai lui Dumnezeu.

Sunt foarte mulți creștini care au o relație privilegiată cu Dumnezeu pentru că reușesc să fie foarte aproape de Acesta. Sunt foarte onest și foarte direct, chiar dacă ce spun este uneori dur și poate îl rănește pe cel din fața mea.

Întâlnesc o mulțime de enoriași, de slujitori ai lui Dumnezeu, care sunt mai preoți decât mine sau mai episcopi decât mulți episcopi. De ce? Pentru că au o credință vie, lucrătoare, iar modul lor de viață se raportează în totalitate la voia lui Dumnezeu.

Am întâlnit creștini mai călugări decât călugării din mănăstire. Așa cum sunt preoți și diaconi, episcopi, cu mare dragoste, sunt niște oameni iubiți, plăcuți, fiindcă e imposibil să nu iubești pe cineva onest, smerit, răbdător, îngăduitor, care poate să te iubească neașteptând să fie la rândul lui iubit, care dăruiește neașteptând ca cineva să-i dăruiască înapoi. Sunt oameni iubiți, plăcuți, dincolo de instinctele materiale sau carnale.

Există un pasaj din evanghelia după Matei, care zice: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate vi se vor adăuga vouă!”. Așa s-a întâmplat cu mine și cu colegii mei, oameni care au fost mai întâi beneficiari aici și acum muncim cot la cot în această lucrare deloc simplă.

Ce și de ce e greu?

Liviu Burlacu: Dependentul, prin ceva ce boala face tuturor, este obișnuit să mintă, să șantajeze, să fie duplicitar. Un dependent nu poate să iubească, fiindcă el nu mai este stăpân pe emoțiile sale.

Alcoolul face adevărate ravagii din punct de vedere emoțional și spiritual într-un om, dependentul poate să fructifice oportunitatea de a se atașa și exploata emoțional, spiritual, fizic, material de cel cu care intră în contact. Viața lui se raportează doar la alcool, grija și prioritatea lui este doar consumul.

Și totuși, el vine la dvs. la centru. Dar până atunci, spuneți-mi cum au reacționat enoriașii din parohia unde lucrați și cum s-a produs la dvs. trezirea, reîntoarcerea la Dumnezeu?

Liviu Burlacu: Ajunsesem într-un punct în care era nevoie să iau o decizie. Familia mea urma să se destrame, soția mea plecase de acasă. Fiica mea cea mare era în clasa a VII-a, lua argintul național la matematică, iar eu eram băut. Nici măcar nu am fost cu ea acolo. Bineînțeles că mi-am găsit o justificare atunci. Alcoolicul își găsește întotdeauna justificări, argumente solide din punctul lui de vedere.

Până atunci avusesem perioade de o lună sau două în care încetasem să mai beau, dar reveneam, fiindcă nu știam cum, nu aveam de la cine să cer ajutor, cum să fac după acele câteva luni de abstinență. M-am internat la spital și am plătit un profesor universitar, o somitate, să vină și să vorbească cu mine. Dar tot nu a mers, nu am reușit. De ce? Fiindcă eu mințeam, îi răspundeam din lumea în care eram eu. Iar profesorul, oricât de somitate era, nu vedea că-i vând gogoși. Erau diferite realitatea mea și realitatea lui.

Un psiholog se așteaptă să te duci la el, să-i spui ce te doare, să-i spui cum ești, iar eu îi spuneam ce mă doare, cum sunt, ce simt, ce gândesc, dar din realitatea mea, cea care era o iluzie. Eu chiar aveam impresia că sunt onest, deși nu aveam cum.

Care era minciuna?

Liviu Burlacu: Haideți să vă dau un exemplu: la spovedanie, părintele duhovnic mă întreba: „Cu băutura cum ești? Ai vreo problemă?” Știa că am o problemă, că mă îmbăt, vorbise cu soția, doar. Iar eu îi răspundeam: „Da, mă mai îmbăt uneori!” Dar eu mă îmbătam în fiecare zi. Eu așa credeam despre mine, că se întâmpla doar uneori. Mințeam, deși eu credeam că spun adevărul.

Declicul s-a produs în momentul în care am fost pus în situația de a alege: beau, dar pierd familia, biserica și pe Dumnezeu. Și sufeream foarte mult că nu mai sunt cu Dumnezeu. La altar eram cel mai bun actor, mă îngrijeam să am o predică excelentă, să fie totul frumos și aranjat, dar plecam de acolo și beam. Deci eram un actoraș, care-și asuma să fie și regizor, și scenarist. Eram apreciat în parohie, oamenii au plâns după mine.

Vă dați seama ce război interior poate apărea când ajungi să livrezi o imagine falsă, știind bine că realitatea este mult diferită, chiar dramatică.

Din acest motiv am renunțat la alcool: familia, biserica, Dumnezeu. Asta însemna tot, toată viața mea.

De încercat abstinența, ați mai încercat-o. Vremelnic. Ce s-a schimbat de această dată? Cum v-ați ținut promisiunea dată?

Liviu Burlacu: Nu e o promisiune, ci o lucrare.

Abstinența, recuperarea, renunțarea definitivă la alcool este un proces destul de îndelungat și se produce prin metabolizarea bolii, adică asumarea dependenței, a bolii, cu toate consecințele ei, și emoțional, și spiritual, și fizic. În urma acestui proces se vor naște comportamente noi, de reziliență și adaptare la mediu, prin care dependentul de alcool se va adapta și va face față la orice context în care va ajunge să funcționeze, urmând să simtă beneficiile noii posturi.

Fiindcă, amintiți-vă, beneficiile consumului de alcool sunt imense, alcoolul este energizant, anxiolitic, neuroleptic, somnifer. Ei bine, în abstinență, beneficiile sunt și mai mari. Se reface o relație cu Dumnezeu, abstinentul poate funcționa în orice mediu, în orice familie, este apreciat, este recunoscut, poate munci, își poate folosi toate capacitățile și darurile pe care Dumnezeu i le-a dat.

Văd două amenințări aici. Pe de o parte, mă pun în locul alcoolicului și zic: chiar să nu mai beau niciodată? Mă duc la o petrecere, toată lumea bea un pahar de vin și eu deloc?

Liviu Burlacu: Nu toată lumea, la o petrecere, bea un pahar de vin. De ce generalizați? Cunosc o mulțime de oameni care nu beau alcool pentru că nu le place sau fiindcă alcoolul nu face parte din viața lor. Sunt o mulțime de oameni, doar că nu-i vedem noi.

Deci îmi asum pur și simplu că nu voi mai bea niciodată alcool?

Liviu Burlacu: Sf Apostol Pavel spune: „Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos.” Dacă mie nu-mi este de folos alcoolul, nu beau. Abstinența nu trebuie să vină forțat însă.

Renunțarea la alcool se produce pentru că știu că nu-mi mai trebuie, nu mai vreau, nu-mi mai produce răni deloc faptul că am consumat, efectele produse de alcool în trecut sunt mult mai mici decât beneficiile prezente.

A doua amenințare pe care o văd aici este asta: dacă eu am o poziție socială: preot, profesor, avocat, judecător și spun că sunt alcoolic nu-mi periclitez poziția socială, clientela? Ce fac?

Liviu Burlacu: Dacă eu, părintele Liviu, sunt alcoolic și nu beau, iar ție nu-ți convine, este problema ta. Dumneavoastră credeți că cineva care ajunge la maturitate și într-o abstinență senină umblă după clientelă, indiferent dacă este profesor, preot sau doctor?

Credeți că pe mine mă interesează banii, statutul social?

Nu v-ați temut că rămâneți fără slujbă?

Liviu Burlacu: Nu, pentru că eu cred în Dumnezeu și nu mă interesează asta.

Preoția este o slujire. Eu dacă am un angajat prost îl dau afară. Dumnezeu m-a îngăduit, iar acum m-am întors și îl slujesc. Cum să mă tem? Acum, când chiar mă străduiesc să îl slujesc?

Sunt mii de oameni care au venit la centrul nostru, în cei 11 ani de când funcționează, iar cei mai mulți dintre ei sunt foarte bine. Există și unii care nu au reușit, fiindcă nu au ajuns să fie onești și nu au dorit să accepte schimbarea totală. Dacă nu îți dorești, nu ai cum să te faci bine.

Pe de altă parte, toată lumea care ajunge la dvs. vine voluntar. Și totuși dvs. spuneți că mint, că refuză, că evită. Ce se întâmplă, de fapt?

Liviu Burlacu: Doamnă, haideți să vă spun altfel: alcoolul, băutul este simptomul. Este partea văzută a bolii. Alcoolismul, boala este restul aisbergului, partea nevăzută.

Alcoolul este rușinea, vina, însingurarea, anxietatea, neliniștea, depresia, sentimentul că ești părăsit, acolo nu mai este Dumnezeu, acolo este întuneric și minciună. Asta înseamnă alcoolismul. Dar bând, mi se pare că sunt onest, că sunt sincer, că iubesc, că sunt loial.

De ce unii devin alcoolici și alții nu, m-ați întrebat. În momentul în care omul se simte însingurat, rușinat, vinovat, slab, introvertit, mincinos, deja are toate semnele sau condițiile de a deveni dependent, de alcool, de nicotină, de cafea, de drog, de sex, de pornografie, de muncă.

Undeva, conflictul interior între ceea ce sunt și imaginea pe care o livrează lumii, fiindcă toți vor să pară deștepți, harnici, bogați, va exploda. Iar substanțele, alcoolul, medicamentele, nicotina sunt zonele pe unde poate apărea supapa care eliberează tensiunea interioară.

Când v-ați dat seama că sunteți pe drumul cel bun, că nu mai există riscul să vă întoarceți de unde ați plecat?

Liviu Burlacu: Alcoolismul este o boală primară, progresivă, cronică și fatală; primară, adică nu se trage din alte boli, progresivă, adică evoluează chiar dacă nu bei (cel care se abține o lună de zile, fără a se adapta la mediu, va reveni într-un timp relativ scurt pentru că boala va găsi în el argument și justificare pentru a relua consumul), cronică, adică nu se vindecă niciodată și din acest motiv spun eu că sunt alcoolic, fiindcă sunt un bolnav a cărui boală a intrat în remisiune; dacă aș bea un pahar de alcool nu m-aș mai putea opri, dar pentru a ajunge acolo ar trebui să fiu iar mincinos, însingurat, rău, ambivalent, rușinat și nu am cum să beau din nou fiindcă nu-mi mai place să fiu așa.

De ce ați ales să vorbiți public despre asta?

Liviu Burlacu: Profesorul de istorie nu vorbește despre meseria lui? Omul care sapă în mină nu vorbește despre minerit? Eu asta fac și despre asta vorbesc.

Dar vă expuneți unor judecăți!

Liviu Burlacu: Și de ce ar fi asta problema mea? Eu sunt foarte bine cu mine. Sunt pregătit să trăiesc, să-l slujesc pe Dumnezeu, să mor, să ajut oamenii care nu au pe cineva să îi ajute, sunt pregătit să spun lucruri pe care alții aleg să nu le spună.

Are celălalt o problemă, cel care este invidios, care urăște, care fură, care este mincinos, ambivalent, care fură, care este lingușitor. El va avea o problemă când se găsește cu unul ca mine, fiindcă îi voi spune direct și onest aceste lucruri.

Eu, cu mine, cu Dumnezeul meu, cu familia mea, cu toți cei care sunt aici mă simt foarte bine. Pentru ce aș bea dacă eu sunt foarte bine acum cu mine și cu tot ce am? Ce poate să-mi aducă în plus alcoolul?

Cine sunt oamenii care vin în centru?

Liviu Burlacu: Bărbați și femei, majori, dependenți de alcool, droguri, jocuri și alte substanțe sau comportamente psihoactive, din toată România și nu numai, din toate categoriile sociale.

Care sunt costurile acestui program pentru fiecare rezident?

Liviu Burlacu: Programul nostru este gratuit. Oare ar avea cineva să plătească 3-5 ședințe zilnice de terapie cu specialiști în adicție? Fiecare rezident însă suportă o părticică din consumația proprie, pentru că fiecare primește camera, cu tv, aer condiționat, frigider, baie proprie, unde au tot ce trebuie în materie de consumabile și servicii de spălătorie, la care se adaugă masa în regim de restaurant. Astfel, el va ști că a făcut ceva, nu a primit gratis totul.

Ce găsesc la dvs.? De ce vin?

Liviu Burlacu: Găsesc o lume normală, în care este iubire, comunitate. De altfel se și spune că vindecarea vine prin cei trei C: comunicare, cuminecare, comuniune.

Vin să se facă bine și se fac, dacă vor. Avem vreo 7.000 de oameni care au trecut pe-aici în acești ani. Ținem legătura cu mulți dintre ei și știm că sunt bine.

Avem disponibile aproape 30 de locuri, iar rezidenții rămân la noi cât este nevoie.

Programul terapeutic Minnesota, aplicat în centrul de zi este conceput pentru 100 de zile din mai multe considerente: fiecare zi înseamnă 1% din șansele de a fi bine; științific este demonstrat că noile trasee neuronale în care nu ne mai întâlnim cu alcoolul, de pildă, se formează în 30 de zile, iar dacă vorbim despre consolidarea comportamentului, avem nevoie de 80-90 de zile. În plus, programul de terapie presupune o schimbare psihică, emoțională, spirituală profunde, iar pentru asta este nevoie de timp.

În fiecare zi avem aici 3-5 ședințe de terapie cu fiecare pacient, o anamneză la venire, repetăm evaluarea la 4 săptămâni și vedem ce mai avem de făcut în următoarele 4 săptămâni, în funcție de cât de compliant și cooperant este fiecare dintre participanți. Cine nu parcurge programul complet este informat, desigur: „Ești imun la alcool cam atât timp, după care probabil că vei reveni aici!”. Apoi revin și ne întreabă: „De unde ați știut?” Știm, fiindcă după atâția ani de zile nu mai sunt erori, suntem în manual, suntem și facem statistici.