Există ,,ghost writer" și în România - Liviana Tane: „E ca o poveste de iubire!”

Contextul: când Andre Agassi, tenismanul, l-a sunat pe J.R. Moehringer și i-a propus să îi scrie biografia, jurnalistul a refuzat. Era deja premiat cu Pulitzer pentru volumul „Dulcele Bar” (Ed. Publica, 2011) și, în plus, auzise tot felul de povești despre sportivii capricioși pentru care a scrie o biografie însemna cam 20 de ore de interviu și atât.

Întâmplarea face că editorul Los Angeles Times, publicația pentru care lucra atunci Moehringer, îl trimite să scrie despre Cheetah, cel mai popular cimpanzeu al lumii, maimuța care jucase în filmul Tarzan. Reportajul însă nu este pe placul editorului, iar premiantul cu Pulitzer se vede obligat să rescrie textul cu maimuța. De câteva ori. Colegii încep să râdă de el, pentru că va intra în istorie ca jurnalistul care și-a dat demisia după un text cu o maimuță.

Oricât de dur a fost sarcasmul, Moehringer cedează și îl sună pe Agassi. Se mută în Las Vegas și, după 250 de ore de interviu, apare „Open”, (tradusă la editura Publica, 2013), cea mai bine vândută autobiografie a unui sportiv din toate timpurile.

Volumul este semnat exclusiv de Andre Agassi, iar dacă acesta nu ar fi ales să povestească întâmplarea, nimeni nu ar fi auzit de J. R. Moehringer în acest context. Pentru că așa funcționează contractele de ghost writing.

La câțiva ani distanță și inspirată de povestea scriitorului american, Liviana Tane, jurnalist, producător de televiziune și editor, acceptă câteva contracte de ghost writing în România și începe să scrie. Din păcate cele mai multe detalii ale acestor colaborări trebuie să rămână secrete.

Am vorbit însă despre a învăța să asculți, despre scriitura care vindecă, despre glorie, vanitate, prietenii și despre cel mai greu lucru pe care îl putem face: să ne cunoaștem. Toate, ca încercări ale unui scriitor care alege să rămână anonim.

Introducem un concept nou. Ce este un ghost writer?

Poate fi un creator, un instrument sau o meserie, practic poate fi orice, important este ce își asumă. În principiu, este omul care scrie pentru cel care nu știe să o facă, dar are o poveste de spus.

Cum ai ajuns tu ghost writer?

Am citit „Dulcele Bar”, volumul autobiografic al lui Moehringer, apoi am citit „Open” și povestea din spatele lui. După care s-a întâmplat ceva foarte straniu.
Începusem să țin cursurile de storytelling și creative writing și cumva pe filiera aceasta am primit cele dintâi propuneri să scriu pentru altcineva. Oamenii care vin la aceste cursuri vin pentru că vor să scrie, să deschidă un blog sau chiar să publice o carte. Dar, din diverse motive, unii renunță și roagă pe altcineva să scrie cartea.

Apoi m-a căutat o doamnă care are un business cu cadouri inedite, complice.ro. Mi-a povestit că vrea să creeze, după modelul englez, oferta de cadou – propria biografie. La început am zis nu, dar m-am gândit mai bine. Iar acum lucrez la biografia unui domn, dintr-un oraș din România, căruia fiica lui vrea să îi ofere cadou povestea propriei vieți. Din păcate nu pot să dau prea multe detalii pentru că sunt clauze de confidențialitate. Este decizia lor dacă fac publică sau nu povestea după ce procesul de ghost writing s-a încheiat. Niciunul dintre noi nu are o problemă să vorbească despre asta, dar suntem legați de un contract care ne interzice.

Pot să-ți spun doar atât: vin spre mine oameni care au ajuns la un statut profesional care le dă voie să se analizeze și să inspire și pe alții. Apoi vin cei care intră mai degrabă în zona de autocunoaștere și care, din experiențele personale, pot să îi inspire și pe alții. Sunt oameni care au trecut peste tot felul de încercări care, într-un fel sau altul, le-a modelat comportamentul sau caracterul până în punctul în care au ajuns la împăcarea cu sine și vor să dea povestea mai departe. Și mai este o categorie, a oamenilor care călătoresc și vor să spună poveștile descoperirilor lor. Și cum eu am proiectul Ocolul Lumii în 100 de cărți, oamenii simt că pot să scriu și despre impresiile lor.
Și mai sunt cei pe care îi refuz.

„Mă simt ca un spectator șocat, care poate muta camera unde vrea el”

Cum procedați?

Prima etapă este o serie de interviuri unu la unu. Depinde foarte mult de disponibilitate, de poveste, dar de regulă ne întâlnim de mai multe ori, facem interviurile înregistrate, scriu primul draft și identific personajele care m-ar putea ajuta să completez povestea.

Apoi am nevoie de informații în plus pentru că discuția nu este niciodată cronologică, nu am niciodată toate detaliile, iar uneori cuvintele care nu spun nimic trebuie făcute să-și dezvăluie sensurile. Și așa iese draftul doi. După care agreăm structura. Până scriem cartea mai durează. Cea mai importantă etapă este coagularea de informații, iar procesul ăsta este cel mai anevoios și durează cel mai mult. De la prima întâlnire și până avem manuscrisul pe masă poate să treacă un an și ceva.

Avem structura, iar aceasta nu este cronologică, pentru că ar fi previzibilă. În plus, sunt lucruri importante despre care discutăm și se modifică în timpul scrierii.

Mi s-a mai întâmplat ca omul să treacă printr-un proces de autocunoaștere pe care nici nu îl bănuiam la început. Am plecat cu o idee, să zicem, că inițial am crezut că vorbim despre relațiile intime. Apoi am scotocit și scormonit până când am ajuns la raportarea la unul dintre părinți. Iar la final ne-am dat seama că era vorba despre raportarea la celălalt părinte. Autocunoaștere.

Iar eu mă simt ca un spectator șocat care poate să mute camera de luat vederi după cum vrea el. Și abia asta este spectaculos în poveste.

Cumva este o școală și pentru mine. Eu testez. Și din acest motiv este interesant și de-asta durează atât de mult, pentru că nu ai de unde să știi de la început și nici omul nu îți spune. Ești ca un arheolog. Iei măturica și te duci pe fiecare oscior, poate găsești ce căutai.

Și ce cauți, până la urmă? Nu poți să începi o poveste fără să știi unde vrei să ducă. Dar pentru asta trebuie să o scrii, să vezi dacă duce unde te aștepți. Și poți să ajungi la final și să-ți dai seama că nu a ajuns unde voiai și o iei de la capăt. Și încă o dată, și iarăși până ajungi al ce căutai. Și este exemplul pe care ți l-am dat mai devreme: să îți propui să scrii o carte despre relații intime, iar majoritatea situațiilor pe care le-ai ales să nu fie relevante pentru poveste. Deși păreau așa. Așa că le ștergi și o iei de la capăt.

Cărțile tale se găsesc pe raft, în librării? Cum te simți când le vezi?

Câteva dintre cărțile mele sunt publice, sunt în librării. Sigur că nu pot vorbi despre ele. Dar am să-ți spun despre mândria de a le vedea acolo.

Zona mea de vanitate a fost bifată în vremea în care făceam traduceri și mi se părea foarte șmecher că scria acolo, „traducere Liviana Tane”. Nu traduceam cine știe ce, erau Jurnalele Vampirilor, de pildă, literatură de consum, o altă modalitate de a face bani într-o perioadă mai puțin fastă a vieții mele.

Acum nu mai am dorința de a-mi vedea numele pe o copertă. Mi se pare mișto că oamenii citesc, le place și răspund. Iar răspunsurile nu sunt pe scriitură, ci pe poveste și atunci nu am o problemă pentru că eu nu am făcut decât să scriu. Povestea nu e a mea. Nu o să vină niciodată un cititor să zică: „ce mișto ai adus-o din condei la pagina 4, paragraful 2. Metafora aia e senzațională!” Murakami zicea că se străduiește o săptămână la o propoziție până îi iese perfect, iar propoziția trece neobservată. Mie mi se întâmplă la fel, doar că e o carte întreagă, nu doar o propoziție.

„Este ca o poveste de iubire, cu tot ce înseamnă încrederea în celălalt”

Cine semnează cartea?

Sunt mai multe situații posibile: aceea în care ghost writer-ul își asumă rolul de ghost, cedează drepturile din start și semnează doar cel căruia îi aparține povestea. Așa a funcționat înțelegerea dintre J.R. Moehringer și Andre Agassi. Tenismanul nu a avut nicio problemă să facă publică povestea și să spună cine este de fapt în spatele cărții, dar asumarea publică îi aparține doar lui.

Există și varianta în care semnează amândoi. Îmi vine în minte James Patterson, care este în acest moment pe locul doi în topul Forbes al celor mai bine vânduți scriitori din lume. Este un soi de industrie a ghost writing-ului din America. Anul trecut avea undeva la 114 titluri, dar a avut un an și mai bun, cu ceva peste 200 de titluri.

Scoate colecții, împrăștie ideile către scriitori la început de carieră pe care îi angajează, ei scriu povestea, iar pe multe dintre volumele lui vezi acest tip de semnătură, James Patterson with… și al doilea nume este cel al scriitorului. Ultimul volum a fost scris împreună cu Bill Clinton.

Cum sunt lucrurile aici?

În România apar prejudecățile, pentru sunt oameni care scriu cărți doar pentru că vor să își vadă numele pe copertă. Dar sunt și cei de la polul opus, care ezită să își pună numele pe copertă pentru că li se pare că asta i-ar expune foarte tare și le-ar afecta imaginea publică.

Pentru că invariabil, în momentul în care te apuci să scrii o carte nu va fi totul ideal. Începi să vorbești despre niște oameni cu care te-ai intersectat, să-i pui într-o lumină mai puțin onorantă. Povestea nu este doar despre tine. Și atunci încep ezitările: când o să se prindă lumea că era vorba de icsulică ce-o să spună? Practic, se vor prinde cei 20 de oameni care te cunosc și oricum știu despre ce este vorba și îl cunosc și pe icsulică, iar restul îl vor citi ca pe o carte.

Apoi este o negociere constantă, cu multe momente în care omul zice, nu mai fac așa ceva. Sau când vine și îți spune: „nu are nicio legătură cu mine”. Și trebuie să valsezi între cele două. Și negociezi. E ca o poveste de iubire, cu încredere în celălalt.

Nu poți să-l lași să abandoneze. Dacă s-a apucat de lucrul ăsta trebuie să ajungă la final. Ajunge până la urmă dar trebuie convins. Ne și că căsătorim dacă trebuie!

„Încerc să îi fac pe oameni să se împrietenească cu ei înșiși”

Și cu tine cine are atâta răbdare și înțelegere în acest timp?

Eu. Nu sunt eu drăguță cu mine în tot acest timp?
Dacă m-ai fi pus să fac asta acum 5 ani nu aș fi putut pentru că eram în război cu mine. Și toată treaba asta este finalul unui proces în care învăț să mă împrietenesc cu mine la loc. Și mi se pare că dacă fac asta îi fac și pe ceilalți să se împrietenească cu ei. Iar când citești și îți vezi viața în carte și îți dai seama că s-ar putea să arate altfel decât ce crezi tu, începi să te uiți și la lucruri pe care nu le-ai văzut până atunci. Nu e terapie, nu am aroganța să zic asta. Dar da, e arheologie.

De ce o faci?

Din toate motivele din lume. Îmi testez capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți. Îmi plac oamenii. Și așa învăț să îi ascult. În genere nu ascultăm, doar auzim. Iar atunci când ascultăm, luăm în seamă informația doar ca să o contrazicem și să răspundem, nu ca să înțelegem.

Apoi învăț să primesc reacții negative, cu care eu am o foarte mare problemă. Când omul citește, lasă foaia și zice: „eu nu am spus așa ceva. Nu ai înțeles bine. Nu aș zice așa niciodată.” Mă omoară îți dai seama. Sigur, este chiar posibil să fi înțeles greșit, dar este posibil ca omul să se uite în oglindă și să nu-i placă ce vede. Și acolo trebuie lucrat foarte mult, la acceptare. Dar apoi vine și spune: „ai avut dreptate!” Ei bine, pentru momentul ăla scriu.

Și mi se pare că cel mai greu lucru este să scoți o poveste dintr-un om obișnuit. Cu oameni senzaționali poate oricine, dar încearcă să scoți o poveste dintr-un om care crede că nu are ceva de transmis. De-asta o fac, pentru ca fiecare om să înțeleagă că toți avem o poveste.

Oamenii nu scriu pentru glorie. Resorturile sunt în altă zonă. Oamenii fac asta pentru că vor să motiveze. Vor să inspire, să îi influențeze pe ceilalți într-o zonă de mai bine.
Vanitatea aceea despre care vorbeai este într-un contra-balans cu zona de modestie exagerată și vezi oameni care spun: de ce ar fi povestea mea mai tare ca a lui icsulică. Ce sunt eu? Frida Khalo? Cum mă compar eu cu Simona Halep? Dar când începi să intri în detalii, fiecare este o surpriză pentru el. Și cel mai mișto este momentul de la final când omul zice: „nu m-am gândit niciodată că viața mea este așa. E spectaculos!” Cum să nu vrei să scrii când știi că obții această reacție?