Povestea unui „vis nesimțit de mare”: Nimrod Malinas, copilul plecat la muncă grea, pe șantier, ce și-a dorit ca într-o bună zi să facă ceva excepțional, azi democratizează roboții și conduce propria companie ce valorează 30 de milioane de dolari

Nimrod Malinas s-a născut în Târgu Mureș și toată copilăria și-a privit tatăl cu admirație, imaginându-și că e mare lucru să deții o firmă și să o conduci. Când falimentul a lovit, s-a trezit din visul său și și-a dat seama că trebuie să-și ia viața în propriile mâini. S-a căsătorit la 20 de ani, nu a terminat o facultate spre îndeplinirea obiectivului major al mamei sale și a plecat la muncă în Austria. Deși are o capacitate intelectuală fantastică, a ajuns să muncească pe șantier, pe escavator, în frig, ploaie și noroi, multe ore pe zi.

Nu regretă nimic, ba dimpotrivă, este recunoscător, deoarece, spune el, așa a putut să evolueze, să învețe, să ajungă să-și dorească, să se întrebe care e misiunea lui pe pământ.

Nimrod Malinas s-a inspirat de la alții, a citit mult, a învățat ce înseamnă antreprenoriatul și și-a construit un „vis nesimțit de mare”: acela de a deține o companie în Elveția, iar compania să fie globală.

Cum a reușit și care este următorul vis, citește în câteva minute în povestea de mai jos.

Nimrod, unde te găsesc acum, unde ești?

În Elveția.

De locuit, unde locuiești?

În Elveția, deja de câțiva ani. M-am mutat în Elveția în 2021, dar călătoresc destul de mult în Europa.

Am o curiozitate: de ce origine e numele tău? Nu am mai auzit…

E nume maghiar. Originea este babiloniană și înseamnă că „ne vom răzbuna”. Nimrod a fost primul rege care a construit Babilonul, sau care a construit un oraș, ever.

Cine ți l-a ales?

Mama 😊 E un nume destul de rar și oamenii se întreabă: „Dar cine ți-a pus numele ăsta? Părinții tăi nu te-au plăcut?” 😊

Câți ani ai?

28 de ani.

28 și deja ești de super succes. E ceva cu generația asta a voastră, nu știu ce ați mâncat când erați mici 😊

Așa crezi? Măi, să știi că și eu observ și mă uit cu admirație la generația mea și mă întreb: „Măi, dar cum reușiți să faceți așa de fain business-urile voastre?”. Unii tineri chiar reușesc să schimbe lumea într-un mod foarte fain.

Citește și: Secretele vieții de antreprenor: drumul lui Alin Trușcă de la atelierul de mobilă din facultate, la primul magazin online de mobilă din România, la faliment și apoi pe drumul succesului

Hai să ne întoarcem puțin acasă și s-o luăm cu începutul: din ce oraș vii?

Din Târgu Mureș. Acolo am crescut, am mers la școală, e orașul meu natal. De fapt, am crescut într-un sat lângă Târgu Mureș.

Și ai făcut școala în sat?

Nu, în oraș, într-o școală în care am învățat germană, după care am mers la liceul Babeș Bolyai, un liceu foarte bine văzut, la fel cum e și facultatea cu același nume din Cluj.

Am mers cu intenție la științe sociale pentru că eram un om social, mi-au plăcut mereu istoria, geografia, lucrurile despre oameni, mi-a plăcut literatura…

Ți-au plăcut poveștile?

Da. De mic copil, părinții mă trimiteau la concursuri de recitat poezii și câștigam în prostie. Nu înțelegeam atunci cum o să mă ajute în viață, dar astăzi îmi dau seama că dacă trebuie să țin un discurs public, mă avantajează extraordinar de mult ceea ce am învățat acolo.

Cred că nici ei nu își dădeau seama la ce o să te ajute în viață, dar au văzut că ești bun…

Mama se gândea că-mi antrenează memoria și capacitatea de a învăța și cred că, într-adevăr m-a ajutat extraordinar de mult. Dacă acum mă gândesc la business-ul meu și ar trebui să pun mâna pe cea mai valoroasă capacitate a mea pentru business, este aceea de a învăța rapid și eficient.

Prin recitare de poezii, cred că creierul s-a antrenat pentru a învăța.

Cum arată profilul familiei tale? Cu ce se ocupă părinții?

Tata a fost antreprenor și de asta am și părăsit țara, cumva. A fost o perioadă destul de grea pentru noi deoarece a dat faliment și după acest faliment am părăsit țara și am ajuns în Austria la lucru. Mama se concentra foarte mult pe educația noastră, sora mea a devenit medic, iar eu… nici nu știu ce sunt 😊. Cred că definiția modernă este antreprenor, dar dacă am fi vorbit acum 20 de ani, poate ar fi spus: „bișnițar, ce te-ai făcut? Nu ești nimic” 😊.

Și eu și soră-mea am învățat foarte bine, asta înseamnă că mama și-a atins scopul. Tata a fost mereu antreprenorul care căuta, care explora lumea, încerca să-și dea seama probabil, care este locul lui pe Pământ, dar și de cum să facă business, să facă mai mult, să miște lucrurile, ceea ce am moștenit de la el.

Când spui antreprenor, la ce te referi? În ce domeniu avea business?

El avea o firmă de construcții de când m-am născut. M-am născut într-o familie de proprietari de business și tatăl făcea construcții. A construit foarte multe case în Târgu Mureș, iar eu l-am privit mereu cu admirație.

Cum ai luat tu decizia de a pleca? Înțeleg că a fost o perioadă dificilă din punct de vedere financiar, dar totuși, să pleci de acasă?

A fost o perioadă dificilă. M-am căsătorit destul de tânăr, la 20 de ani și a fost perioada în care am zis că ar trebui să investesc în business-ul familiei, iar când spun investiție, mă refer la timp și energie. În câteva luni de zile a venit falimentul. Am prins un timp foarte nepotrivit, așa că a trebuit să decid ce fac cu viața mea. Puteam să rămân acolo și să fiu alături de tatăl meu, însă, în același timp mi-am dat seama că trebuie să-mi iau viața în mâini. Inițial m-am gândit să plec în străinătate, să lucrez, să strâng bani ca apoi să mă duc să-mi termin facultatea în State. Acesta era visul meu, să studiez acolo.

A fost o decizie destul de grea aceea de a pleca, dar a venit o oportunitate în care puteam să lucrez și eu și soția mea la o firmă din Austria, eu ca diriginte de șantier, iar ea la hotel. A apărut o oportunitate bună, dar a fost o perioadă foarte grea. În perioada asta părinții mei au pierdut și casa.

Însă am trecut peste toate. E important de unde vin pentru că e „de ce-ul” meu acolo și de aceea vreau să subliniez câteva chestii de acolo.

Îmi dau seama că dacă îți urmărești drumul, visul și misiunea, restul lucrurilor se așază fără să-ți bați foarte mult capul cu ele. Dacă te concentrezi mereu pe formă și nu pe esență, nu e sustenabil. „Care e misiunea mea? Pentru ce sunt aici pe pământ? Cum pot să fac lumea să fie un loc mai bun? Unde e locul meu?” Toate celelalte lucruri, formele, sunt doar rezultate și 99% din oameni se concentrează foarte mult pe forme. Vor o mașină, de exemplu și se bagă într-un credit și își cumpără o mașină sau o casă. Asta e visul meu? Să am o casă în nu știu ce cartier și să plătesc 45 de ani rate pe casa aia? Nu. Trebuie să te întrebi de ce ești pe pământul ăsta.

Eu cred că am fost binecuvântat să gândesc așa, fără să-mi dau seama, atunci când am părăsit România.

Așa am început, lucrând în pădure, pe escavator, o muncă foarte grea.

Stai puțin: Tu te-ai dus în Austria ca diriginte de șantier, dar tu nu aveai pregătire în construcții….

Da, exact. Am făcut un curs rapid de diriginție de șantier.

Și în pădure, pe escavator… Astea sunt munci grele…

Da, chiar foarte grele.

Nu știu dacă ai auzit vreodată „Standford Speech” al lui Steve Jobs. El spune acolo: „You can’t connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards”.

Pentru mine job-ul ăsta a fost cea mai grea muncă pe care am făcut-o vreodată pentru că era frig, era noroi, era umed și trebuia să stau pe escavatorul ăla toată ziua. Însă, dacă nu lucram acolo, eu nu aveam un contract de muncă ca diriginte de șantier, mai târziu m-am angajat la o firmă de construcții unde am fost real diriginte de șantier și așa am primit șansa să lucrez la actuala firmă, pe care o dețin. De foarte multe ori nu-ți dai seama de ce trebuie să fii acolo, ceva poate doar îți zice că ești pe calea ta și trebuie doar să ai încredere că lucrurile se vor lega cumva.

Acesta a fost pentru mine începutul și sunt recunoscător. A fost o perioadă grea, care a determinat și misiunea de azi a firmei mele.

Stai să ne întoarcem puțin, să privim lucrurile cronologic. 20 de ani, proaspăt căsătorit, plecat din țară, lucrezi pe șantier, pe escavator… alții și-ar fi luat lumea în cap…  ar fi zis: „dar cu ce am greșit?”

Am avut datorii, adică am investit niște bani și banii aceia trebuiau plătiți înapoi, iar asta a reprezentat o presiune pe mine și pentru asta am făcut așa. Nu știu dacă aș mai face încă o dată la fel.

Dă-mi detalii cum ai ajuns să deții firma de azi. Povestește-mi. Despre ce firmă vorbim și cum de o deții?

După perioada aia pe escavator, am făcut un curs și am început să citesc cărți și mi-am dat seama că lumea e mult mai mare decât am văzut eu din ea și că e foarte fain să faci ceva mare, că poți faci lucruri mari, că nu ești predestinat unei vieți de mediocritate. Nu e nimeni predestinat pentru asta. Dacă îți dorești cu adevărat, poți lucra ca să ai o viață excepțională, să ai rezultate, să ai succes. Cu toții lucrăm pentru ceva în același timp și cu toții investim aceeași cantitate de energie în lucruri diferite. Poți alege să investești într-un job mediocru, să duci o viață mediocră și apoi, restul energiei să o investești în ceva ce pe termen scurt te face fericit, dar pe termen lung nu-ți aduce nimic, cum ar fi milioane de hobiuri fără sens. Sau poți alege să-ți folosești energia într-o viață cu adevărat excepțională și dacă eșuezi, „you failled doing something great”.

Asta a fost pentru mine un fel de revelație în urma unui curs, când am început să-mi scriu pe hârtie lucruri de genul: „Cum ar fi să câștig 20 de mii de euro lunar?”. Eu câștigam atunci 1000 și ceva. Însă mi-am deschis ochii și am realizat că vreau să fac ceva mai mult cu viața mea. Am început să fac cursuri, să studiez despre antreprenoriat, să învăț mai mult despre business.

Lorand Soares Szasz, un tip foarte fain, ce deține platforma Upriserz și care are o zicală foarte faină: „Care e visul tău nesimțit de mare?”. M-a prins foarte tare și până azi îmi place foarte mult ideea. Pe vremea aceea, în Austria, eram chiar la graniță cu Elveția, priveam în Elveția și atunci am realizat care e visul meu nesimțit de mare: Să am o firmă în Elveția și să fie internațională. Dar eu lucram la o firmă de construcții, plecam la 7 dimineața, mă întorceam la 6 seara, mort de oboseală. Dar atunci a fost primul contact al meu cu lumea asta a visurilor nesimțit de mari. Și asta trăiesc astăzi, în fiecare zi, asta e realitatea mea.

Ce pot să fac, mi-am zis atunci, ca să-mi ating visul meu nesimțit de mare? Am început efectiv să caut firme de vânzare în Eleveția. Am găsit o firmă la 10-15 minute de casa mea din Austria, am trimis CV-ul acolo și după aceea am mers la interviu de job. Nu aveam niciun ban și deși ei voiau 1 milion de euro pentru firmă, eu spuneam că asta e șansa mea, acum e momentul să-i conving și să fac un salt cuantic în viața mea.

Am fost foarte transparent și deschis cu ei și le-am zis: „Poate am 200 de euro în cont, nu am 1 milion să vă dau, însă dați-mi 3 luni de zile ca să învăț despre firmă pentru că am o abilitate extraordinară de a învăța. După asta am așteptat câteva luni până am primit un răspuns de la ei și răspunsul a fost afirmativ.  Așa am început să lucrez la firma actuală.

Și milionul de euro?

Milionul a venit după aceea. Am început să înțeleg firma, ce se poate realiza cu ea, e o firmă de 90 de ani, în Elveția, tipică, standard, așa că am căutat să am o viziune. Știam că dacă am viziune și o strategie destul de bună, pot să fac cumva. Proprietarii erau mai în vârstă, se gândeau să iasă la pensie, dar mai rămâneau alături de mine, motiv pentru care am avut timp aproximativ un an de zile ca să fac rost de bani sau să caut investitor. Până la urmă am găsit investitori pentru viziunea mea legată de roboți.

Dar ce vreau să subliniez e că totul a început cu un vis nesimțit de mare și azi am făcut din asta regulă. Noi creștem compania de la an la an cu 80% și până acum nu am luat investiții, am făcut totul din capital propriu. Compania pe care am cumpărat-o cu 1 milion de euro acum 4 ani, azi valorează peste 30 de milioane de euro, pentru că am învățat să visez nesimțit de mare.

Dacă înveți să faci asta, creierul tău nu se mai deviază la scopuri mici, el se duce țintă sus.

Hai să vorbim despre roboți. Fă-mă să înțeleg cum a apărut ideea și la ce servesc ei azi?

Am început să merg pe teren, firma noastră ocupându-se de sisteme de tratare a suprafețelor, de vopsire lucruri industriale. Noi făceam echipamentele care duc vopseaua pe piesă, dar omul trebuia mereu să țină pistolul ca să vopsească. Mergând pe teren, am discutat cu oamenii și încet, încet mi-am dat seama că ei nu mai vor să stea în job-urile astea, deoarece sunt prea periculoase și nimeni nu vorbește de asta. De exemplu, un vopsitor industrial are cu 70% mai multe șanse să facă cancer la plămâni sau de prostată, decât oricine altcineva.

În plus, în perioada când lucram în pădure, cel mai bun prieten al meu a murit de cancer la creier, la numai 25 de ani. M-a marcat extraordinar de tare moartea lui și când am văzut realitatea din lumea industrială, am știut că trebuie să fac ceva, să ajut oamenii.

Nu am căutat să fac asta, dar pur și simplu, mergând pe teren, am început să mă gândesc cum aș putea să rezolv nevoia asta. Și a fost perioada în care răspunsul m-a găsit el pe mine pentru că cineva mi-a scris de roboți, dacă mă interesează să mă ocup de treaba asta, a fost ca o revelație

Spune-mi exact, cum funcționează azi compania? A rămas partea de vopsit industrial și roboții reprezintă o auxiliară?

Da. Compania pe care eu am cumpărat-o mai are doar 25% din ce făcea atunci în domeniul vopsirii manuale, restul e robotică. A fost o provocare extraordinar de mare pentru că oamenilor le era frică de roboți. În plus, roboții costă 100-150 de mii de euro. Cum îi conving eu pe ăștia să cumpere de la noi? Atunci a apărut ideea abonamentului de roboți. Pe vremea aia a apărut un start-up în Elveția care închiria mașini și m-am gândit: „Roboții costă cât o mașină mai scumpă. De ce nu am putea să facem același sistem prin care oricine poate să-și închirieze un robot la prețul unui muncitor”. Habar nu aveam cum o să refinanțez toată treaba asta, cum arată modelul de business și cum poți să faci toată treaba asta profitabilă, însă aveam încredere că asta e calea.

Am creat primul abonament de roboți industriali din Europa și mi-am dat seama că misiunea companiei este de a democratiza roboții și am creat primul sistem de refinanțare sustenabil, la nivel global.

Hai să clarificăm puțin: dacă am o hală industrială, vin la tine, îmi fac un abonament prin care închiriez un robot? Adică tu ai investit în roboți pe care îi închiriezi sub formă de abonament?

Da. Tu, în loc să-ți angajezi oameni, îți angajezi roboți.

Și în afară de a vopsi, ce mai fac roboții tăi?

Acum lansăm o flotă de roboți de curățenie industrială.

Mai trebuie să-ți spun ceva: la început, am găsit soluția de a refinanța roboții cu ajutorul firmelor de leasing, însă modelul nu este scalabil și nici sustenabil și nici nu servește pe deplin misiunii noastre de a democratiza roboții. Așa că am creat un sistem prin care toți roboții pe care îi închiriem – și avem roboți inclusiv la Porsche care vopsesc unele piese de pe 911 – pot fi deținuți de oricine. Noi chiar vrem să democratizăm tehnologia. Dacă în 10-15 ani o să fie atât de mulți roboți pe piață, atunci oamenii de rând trebuie să aibă o cale de a câștiga din asta. și atunci am scos firmele de leasing și băncile și astfel, azi, oricine poate să cumpere o mică parte din robotul respectiv și să-și primească leasing-ul sau chiria pe lună, exact cum primește o bancă sau o firmă de leasing.

Sub formă de investiție, nu? Adică, tu ai un robot, eu vreau să cumpăr o bucățică din el, investesc în munca roboților și primesc o chirie de la tine?

Exact. Adică chiria care e plătită de Porsche, de exemplu, ajunge la investitori.

Și la fel, dacă am nevoie de un robot care face mâncare..

Îl poți închiria de pe platformă și poate fi robotul deținut de vecina ta.

Ideea e un fel de SpaceX pentru că există firme care închiriază roboți, nu noi am inventat asta, dar nu există nimeni care să democratizeze cu adevărat roboții și noi credem că în viitor o să fie mult mai multă tehnologie, mult mai mulți roboți care lucrează pentru noi, ca noi să ne putem împlini cu adevărat misiunea pe pământ.

Eu cred că 2000 de ani de evoluție nu ne-au adus prea departe pentru că azi avem mai puțin timp liber, mai puțin timp pentru ce ne place nouă să facem și lucrăm mult mai mult. Avem mai puțin timp de calitate pentru noi și asta trebuie să se schimbe. Uită-te că Ai preia task-urile creative, ceea ce eu cred că e greșit. Ar trebui să lăsam AI și roboții să spele hainele, vasele, să lucreze în job-uri periculoase și toxice și să lăsăm oamenii să facă lucrurile creative.

Și mai e ceva: dacă ne gândim la ce se întâmplă în jurul tehnologiei, AI, roboți, tot, cel mai mare pericol este ca unele corporații mari sau oameni puternici și influenți să dețină o parte uriașă din tehnologia ce urmează. Și noi vrem să schimbăm asta, noi vrem ca oricine, mai ales muncitorii din fabrici, care lucrează împreună cu roboții, să poată deține și ei o parte de acolo, nu doar cei mari. Cam ăsta e visul nesimțit de mare.

Ce zic ai tăi?

Mama zice că eu nu am o diplomă. Am sunat-o într-o zi că am făcut un milion de euro, record și i-am zis: „Mama, tu îți dai seama că am făcut azi 1 milion de euro?”. Ea nici nu știe ce e aia 1 milion de euro. „Vai, îs foarte mulți bani. Ai grijă să nu faci nu știu ce, că tu nu ai nicio diplomă și nu te mai angajează nimeni. Unde te duci la lucru dacă ceva se întâmplă?”.

Tata observă o grămadă de lucruri, dar nu poate să realizeze ce se întâmplă. Mă întâlnesc cu oameni importanți, de multe ori îi povestesc, dar nu realizează însemnătatea.

În procesul meu de a deveni, pun foarte mare acces pe partea spirituală și emoțională, lucrez foarte mult cu mine aici și subordonarea asta față de părinți am reușit să o echilibrez. Nu mai vreau să fac lucruri ca să le demonstrez lor ceva. Mulți dintre noi ne trăim toată viața încercând să demonstrăm părinților noștri – chiar dacă, de multe ori ei nici nu mai sunt aici – că suntem destul de buni ca să ne iubească și să ne accepte așa cum suntem.

Pentru mine a fost un salt extraordinar de mare atunci când nu am mai vrut să le demonstrez lor nimic, să fiu eu pentru misiunea mea, să-i iubesc pe ei așa cum sunt, fără să vreau să-i schimb și să mă iubesc pe mine, așa cum sunt, fără să vreau să mă schimb.

Ai copii?

Da. Am un băiețel de cinci ani și o fetiță de trei ani 😊

Cum de te-ai căsătorit la 20 de ani? Adică, cine se mai căsătorește la 20 de ani?

😊 Asta nu știu să-ți răspund 😊. A fost pentru mine o decizie faină, o decizie care m-a ținut cu picioarele pe pământ 100% și foarte concentrat de a construi. Cred că faptul că m-am căsătorit și nu a mai trebuit să mă mai uit după nu știu ce fată, după nu știu ce relație, m-a ajutat să fiu concentrat 100% pe misiunea mea și pe business. Nu aș recomanda nimănui să se căsătorească la 20 de ani, cu mintea de azi, dar pentru mine a avut foarte multe beneficii.

Care e visul tău nesimțit de mare în următorii 10 ani?

Ar suna ciudat, dar vreau să fiu fericit. Pentru că nu am învățat asta. Asta învăț acum, să mă găsesc pe mine între atât de multe lucruri pe care le fac pentru alții și între atât de multe responsabilități.