Povești de dragoste și amintiri din copilărie cu soprana Felicia Filip

Felicia Filip este soprana a cărei carieră a început la București și s-a desfășurat pe cele mai râvnite scene internaționale, de la Covent Garden la Staatsoper, din Moscova în Barcelona, Tokyo sau Toronto. Soprana a uluit lumea muzicală când a realizat prima colaborare simfonic-rock de la noi, urmată de o serie de concerte și albume alături de trupa Iris.

De 5 ani însă, Felicia Filip poate fi văzută nu doar în lumina reflectoarelor , ci și la aproape fiecare spectacol al Operei Comice pentru Copii, în penumbra sălii, urmărind activitatea echipei pe care o conduce. Artista a devenit în acești ani unul dintre cei mai prolifici manageri ai unui teatru muzical din România.

Am rămas câteva zeci de minute la povești cu Felicia Filip și ne-am întors în timp până la mirosul vacanțelor de vară și spaima ciupiturilor adulților care, zice-se, încercau să o răsfețe, de la năzbâtiile celor trei frați născuți la numai 13 luni distanță unul de celălalt până la siguranța de sine atunci când vine vorba de scenă și cântat.

Ce ați găsit aici, în momentul în care ați devenit manager al Operei Comice pentru Copii, cu ce planuri ați pornit mai departe și cu ce temeri?

Am fost implicata de când s-a născut Opera Comică pentru Copiii, iar din 2014 am preluat frâiele acestui căluț nărăvaș care a devenit, între timp, un cal de rasă. (râde) Avem acum peste 200.000 de spectatori, fie că este vorba de copii, tineri, adulți, părinți ori bunici.

Îmi place să spun că avem spectatori între 3 și 103 ani. Ba pe alocuri, avem spectatori care vin cu copiii lor în brațe, iar aceștia au mai puțin de 3 ani, uneori chiar o lună sau trei săptămâni. Acești copii sunt modelați în spiritul muzicii, indiferent daca mai târziu vor deveni artiști ori vor îmbrățișa alte profesii.

Dumneavoastră sunteți un artist. Când ați avut revelația că puteți trece si la responsabilitatea de manager?

Trebuie spus de la început că singur nu poți face nimic, oricât de bun manager ai fi.

Ce am reușit noi aici a fost să adunăm o echipă care să creadă în acest proiect și să nu trateze această activitate  ca pe o răspundere din fișa postului. Propunem proiecte, le discutăm și … le realizăm. Astfel visele devin realitate.

Felicia Filip: Eu am crescut din familie cu ideea lucrului  în echipă. Suntem trei frați la distanță de fix 13 luni unul de celălalt. Adică foarte apropiați ca vârstă și tot ce făceam, bune sau rele, făceam împreună. Împreună am început grădinița, la Slatina, de unde suntem noi, împreună am mers la școala primara, la liceu în Pitești și tot așa am continuat pana azi, in echipă.

La noi în casă s-a cântat tot timpul. Amândoi părinții aveau voci foarte frumoase: tata o voce baritonală, iar mama cu un glas limpede, de soprană de coloratura. Și acum, târziu, când o rugam să cânte eram surprinsă de cristalinul vocii sale.

Și de ce nu au mers către o profesie artistică?

Altele erau vremurile atunci, trebuiau sa întrețină o familie.  Tata a fost revizor contabil, deci pleca în deplasări care puteau dura trei zile ori o săptămână. În tot acest timp mama rămânea cu noi și cu restul treburilor.

Felicia Filip: Ea a fost cea care a supravegheat construcția casei  pe care și-au făcut-o lângă Slatina și îmi amintesc cum se lupta cu echipele de muncitori care nu întotdeauna își făceau treaba. În plus, creștea trei copii și mergea și la serviciu. Dar când era vorba să ajute pe cineva, era prima care se oferea. Așa am văzut și noi cum arată responsabilitățile și că munca este cea care contează, fizică ori intelectuală.

De ce ați ales Piteștiul pentru liceu?

Eu mi-am dorit să fac liceul de muzică, iar cele mai apropiate erau fie la Pitești, fie la Craiova. La Pitești aveam rude. (râde)

Cum ați ales muzica?

La sărbători, când se reunea toată familia, ne adunam toți verii și inventam tot felul de concursuri: cântam, dansam ori desenam. Eu câștigam toate concursurile de cântat.

Felicia Filip: În plus, la noi in casă era pornit radioul pe Programul 2, unde, în afară de știrile de la ora fixă, ascultam muzică și tot felul de alte programe culturale. Parcă îl văd și acum, îl pornea mama dimineața, când pleca la serviciu și mergea fără oprire.

Dacă mă gândesc bine, toți trei frații am avut firi artistice. Bunăoară, într-o primăvară, când înverzise totul în jur, noi eram închiși în casă și râvneam să țopăim pe-afară. Frații mei mai mari însă, Constantin și Elena, au luat măsuri și… au deschis geamul. Au sărit afară și au plecat la cules de floricele. Eu, fiind mai mica, am rămas cuminte în casă, iar când s-a întors mama m-a găsit doar pe mine.  Nici nu vreau să îmi închipui spaima pe care a trăit-o atunci.

Dar au apărut și frații mei, cu buchețelele de viorele în mâini iar mama s-a înduioșat pana la lacrimi (râde)

Care este mirosul cel mai drag al copilăriei?

Cred că este un amestec minunat între mirosul cozonacului de Crăciun, cu cel al sărbătorilor de Paște, al grădiniței și al vacanțelor de vară.

Eu am ajuns la grădiniță la doi ani si jumătate. Eram dolofană și foarte drăgălașă, mi s-a spus. Toata lumea mă răsfăța. Eu însă am rămas cu amintirea că toata lumea mă ciupea. Când vedeam pe cineva cum vine spre mine, „oooh ce, frumusețe!”, știam ce mă așteaptă. Peste toate acestea, sora mea, mai mare „ciupea și ea la mine fără oprire”. Se pare ca am fost un copil deosebit din moment ce chiar medicul care a asistat-o pe mama la nașterea mea a dorit sa ma înfieze. Desigur că mama l-a refuzat zâmbind,  iar el a citit în palma mea de copil de trei luni, spunând ca voi ajunge un om mare dar că voi munci mult.

Dacă ne întoarcem la amintirile dumneavoastră muzicale ce îmi spuneți?

Aveam în casă tot felul de instrumente muzicale și fiecare dintre noi a încercat să facă muzică. Sora mea și cu mine aveam talent. Fratelui meu îi plăcea la nebunie muzica, doar că bietul de el când începea să cânte, plângeau pereții.

Așa încât, la final, el a ales partea tehnică, drumuri, poduri, căi ferate, iar sora mea a renunțat la muzică în clasa a VIII-a și a mers și ea spre ce a ales fratele meu. Doar eu am rămas să studiez muzica, dar am mers tot în echipă la Pitești: ei la Liceul CFR, iar eu la Liceul de Arte.

Dumneavoastră erați liderul informal al găștii de familie?

Noi funcționam, cum am spus, ca o echipă și niciunul nu era lider.

Cât despre mine lucrurile au evoluat într-un mod foarte natural. Cântam cu mare bucurie și asta plăcea mult celor din jurul meu, apoi am avut șansa să ajung în clasa celei mai bune învățătoare din școala noastră din Slatina. Vreau să spun că eram apreciată pentru ceea ce făceam nu pentru ceea ce eram, iar eu luam aprecierile fără să fac mare caz de asta. Cumva, dacă mie îmi plăcea să cânt, ma gândeam că toată lumea e la fel, toți copiii din jurul meu cântă frumos. Nu am avut niciodată vanitatea lui eu sunt cea mai. Și cred că asta m-a ajutat. Aveam ușurința cântului, zic acum, cu vorbele adultului. Auzeam o bucată muzicală o reproduceam imediat și, „atât de frumos!” cum, zicea lumea.

Felicia Filip: Acum, la fel, cu mintea adultului, aș spune că orice altceva aș fi făcut, aș fi făcut la fel, cu responsabilitate și implicare.. Și încercând, mai ales, să nu supăr pe cineva, să nu fac ceva ce ar deranja, iar dacă trebuie, să las de la mine ca atmosfera să fie de echilibru și de armonie.

Ați dus opera în lumea rock-ului sau invers. Povestiți-mi mai mult despre colaborarea cu Iris?

Colaborarea cu Iris a fost un fel de vis împlinit.

Eram la Covent Garden și am întâlnit-o acolo pe Monserrat Caballe. Am surprins-o la o repetiție cum mă asculta și m-a felicitat la sfârșit. I-am mulțumit atunci și i-am spus că aș vrea să vorbim. Trebuie spus în paranteză că toate aceste mari personalități sunt obișnuite cu întâlniri în care să li se ceară ceva. Probabil, așa a crezut si despre mine. Ne-am întâlnit însă și a fost surprinsă că nu asta voiam, ci aveam nevoie de povești împărtășite, experiențe, emoții, nu contracte ori aranjamente.

În acest context, în care îi povesteam despre Monserrat și colaborarea ei cu Freddie Mercury,  soțului meu, Cristian Mihăilescu, regizor, tenor, „făcător” de opere, ne-am trezit gândindu-ne dacă am avea și noi un Freddie?!?  Erau niște idealuri, „Barcelona”, Queen.

Felicia Filip: La întoarcerea în țară, primesc un telefon de la Mike Godoroja, care își pregătise un întreg discurs pentru a mă convinge să accept o colaborare cu Iris. Iar eu i-am răspuns scurt: „da”. I-a căzut telefonul din mână. (râde)

Apoi ne-am întâlnit la Operă, toată trupa, pentru prima oară într-o sală de studiu, și i-am văzut cu cât respect și o rezervă încântătoare au stat cu noi acele zeci de minute.

Am început repetițiile, înregistrările, am filmat videoclipul. Primul concert a fost la Sala Polivalentă. Eu abia așteptam să intru pe scenă, să ard acolo. Ei se întrebau cum va fi primită opera pe scena rock?

Am ieșit pe scenă și când s-a descărcat șuvoiul acela de energie din partea publicului si a lui Cristi Minculescu, iar eu le-am răspuns, pe măsură, nimeni nu a mai avut nicio temere. A fost un miracol. Iar ce a urmat știți bine.

Ce s-a întâmplat după asta? Rock-eri de 15-16 ani au început să vină la Operă, la spectacolele mele,  apoi la cabină spunându-mi cât de frumos li se păruse ce văzuseră.

Fiecare moment de ieșire pe scenă este sisific: o iei de la capăt de fiecare dată, te încarci și arzi pană la ultima rezervă de energie. Iar mâine faci din nou același lucru, mereu, mereu, fără oboseală.

Cum ați simțit că vă completează soțul dumneavoastră?

El spune așa: dintre miliardele de posibilități, Dumnezeu a făcut să ne întâlnim.
Cristian este o capacitate, o bogăție de om. Și, așa cum obișnuiește lumea să spună, spun și eu că fiecare dintre noi are pe lângă sine pe cine merită.

Felicia Filip: Este un artist, are o memorie prodigioasă, o putere de dăruire extraordinară, tot ce poartă numele de calitate.

Ne-am întâlnit în vremea când el era solist, tenor, la Opera Națională și făcea și cronică muzicală. Era peste tot, fără nicio exagerare. Evident că era și la concertele pe care le susțineam în vremea studenției la clasa Georgetei Stoleriu. Și se pare că, așa cum am făcut de când mă știu, apariția mea pe scenă a atras și lui atenția .😊

După ce am terminat Conservatorul, am apărut pe scenă la Opera Națională și am jucat împreună în „Povestirile lui Hoffman”, unde ne-am împărțit echitabil aplauzele. Iar când rămânea în culise îi simțeam atenția asupra mea.

După ceva timp ne-am reîntâlnit la Brașov, la Teatrul de acolo, unde Cristian era regizor iar eu aveam un rol principal. A început o perioadă foarte frumoasă, candidă, când ne spuneam povești în stația unui autobuz care mă ducea acasă. Vorbeam de toate sub un bec chior.

În toată această carieră prodigioasă, v-a fost vreodată teamă că pierdeți darul, că pierdeți vocea ori pierdeți conexiunea cu publicul?

Nu, fiindcă apare aici un alt dar, comunicarea. Comunicarea, comunicarea cu cei din jurul tău dar, mai ales cu publicul ce are tot dreptul sa fie răsplătit.

Noi, artiștii, suntem aleși și primim, atunci când venim de unde venim, o stare. Ne naștem cu ea, nu este meritul nostru. Este un dar pe care trebuie să îl înnobilezi ca o mulțumire pentru  ce ai primit. Și să îl împărtășești lumii. 🙂