Poveștile Cristinei și ale lui Alex Donovici. Sau cum au apărut cele mai apreciate și vândute cărți de povești pentru copii și cine sunt părinții care le-au inventat?

Cum ar fi lumea fără povești și ce ar fi lumea fără poveștile Cristinei și ale lui Alex Donovici? Cine e părinte și a citit măcar una dintre ele copilului său înainte de culcare, știe răspunsul la întrebare: ar fi mult mai tristă și mai plictisitoare.

Cristina și Alex Donovici sunt și ei doi părinți care s-au apucat să inventeze povești de dragul fetiței lor, Alexandra. Cristina a avut inspirația să le și scrie pe hârtie, iar Alex s-a gândit să le arate tuturor pentru a se convinge că sunt bune și nu e el subiectiv. A făcut un site, și-a rugat colegii din Pro TV să le citească și în scurt timp poveștile Cristinei răsunau în mii de case cu părinți și copii.

Alex și Cristina sunt jurnaliști de meserie, amândoi fiind oamenii din spatele butoanelor de la Știrile Pro TV. S-au cunoscut și s-au îndrăgostit la telefon, când Cristina îi prezenta principalele știri ale stației Târgu Mureș, iar Alex, șeful corespondenților pe atunci, făcea selecția celor care meritau să intre în prime time.

Câțiva ani mai târziu au avut-o pe Alexandra și după ce i-au cumpărat un televizor pe care nu l-au pornit niciodată, au început să-i citească în fiecare zi. Și asta fac și azi. Iar atunci când nu văd toate nenorocirile din lume pregătind jurnalele de știri, când nu îi citesc fetiței lor, mai exact când au timp liber, scriu povești.

Recent le-a fost răsplătit talentul, entuziasmul și pasiunea pentru povești, după ce le-au fost comandate 16 mii de cărți în urma unei promoții a editurii ce le-a publicat. Un record absolut care a pus pe jar tipografiile, librăriile și depozitele de carte.

Despre toate acestea, dar și despre ultima carte scrisă de Alex Donovici, „Ale și sufletul cărților”, am vorbit într-o dimineață de poveste, la o „cafea virtuală”.

Când ați scris prima poveste?

Alex Donovici: Noi nu am scris deloc povești până a se naște Alexandra. Suntem familiarizați cu scrisul și eu și Cristina, eu fiind și editor la știri. Am terminat Facultatea de Jurnalism la Universitatea din Timișoara, nu am învățat nimic în facultate, dar în 1998 m-am angajat la Pro TV Deva. Era mare bătaie pe orice post la Pro TV, am fost angajat de probă, nu m-am descurcat, m-am rugat de directorul stației să mă mai lase o lună să învăț, fără bani și apoi m-au angajat. Am fost reporter doar șase luni și pentru că scriam foarte bine m-a făcut editorul stației. Tot timpul mi-a plăcut să scriu și încă din copilărie eram bun la compuneri de plângeau profesoarele prin clasă când le citeau. Mi-a plăcut foarte mult să citesc și am citit foarte mult în copilărie. Acum citesc foarte puțin comparativ cu cât am citit când eram mic.

Faptul că-mi plăcea foarte mult să scriu m-a promovat la București. Cei de la Pro TV București au remarcat textele scrise de mine la Deva și după vreun an și ceva m-au luat experimental să fiu editorul emisiunii lor de la mare, la vremea respectivă. În toamna lui 2000 am fost adus la București, ca redactor la secția corespondenți. Luam textele tuturor reporterilor din țară și le predam mai departe pentru jurnalele de București. Într-o lună am devenit șeful secției corespondenți și de vreo zece ani sunt ceea ce se numește head of the news desk, adică coordonator editorial al știrilor.

Și Cristina ce este?

Soția mea – că a venit timpul să trec la ea pentru că în toată această ecuație a poveștilor ea e cea mai importantă – mi-a fost colegă în Pro TV. Ea era producătorul de știri al stației Pro TV Târgu Mureș. Ne-am cunoscut la telefon, în teleconferințe, pentru că eu în calitatea mea de șef al corespondenților făceam teleconferințe cu șefii stațiilor locale. Ne-am îndrăgostit la telefon…

Ea îți spunea ce accidente, incendii și alte nenorociri avea ca subiecte în ziua respectivă…. 😀

Ea îmi spunea subiectele stației, eu făceam o selecție și le prezentam mai departe la ședințele noastre de sumar. Nu era atunci cu telefoane, cu video. Eram pe teleconferințele de la telefon pe abonamentele de mobil limitate. Ea e un producător de știri foarte bun, așa că în 2001 a fost și ea adusă la București și astfel relația noastră s-a concretizat. 😀 A fost producător al jurnalelor de dimineață, apoi al jurnalelor de ora 13.00 și 17.00 (multă vreme a  produs notoriul jurnal de ora 17.00; cine ar fi zis că un suflet sensibil ca al ei care scrie povești pentru copii a făcut jurnalul de la ora 5 atâta vreme? – iar acum, de vreo doi ani este producătorul știrilor de la ora 19.00.

Astfel povești nu am avut în cap până ce s-a născut Alexandra.

Când era foarte mică, noi eram extrem de obosiți și pe la vârsta de 1,6-2 ani a fost un moment T0 când am decis să luăm un televizor pentru camera ei, ca seara să avem și noi puțin timp pentru noi, să o punem la televizor la un desen.

I-am cumpărat un televizor foarte drăguț, în formă de Winnie The Pooh și în seara în care l-am instalat, când să dăm drumul la desene animate ne-am uitat unul la celălalt și am spus: „Facem copilului chestia asta sau mai bine luăm o carte și îi citim niște povești?”. Nu am deschis televizorul și de atunci, în fiecare seară – acum Alexandra are zece ani și patru luni – i-am citit în fiecare seară, cu foarte puține excepții. Îi citim și acum deși ea citește singură, fără nici o problemă. Cititul de seară a devenit un ritual, un lucru care ne face foarte bine și nouă, și ei.

Ce-i citiți acum?

Cartea pe care i-o citim acum este „Războiul care m-a învățat să trăiesc”; este continuarea cărții „Războiul care mi-a salvat viața”, una dintre cele mai dramatice cărți pentru copii. Nu știu dacă e chiar pentru vârsta ei, se poate să fie pentru copii puțin mai mari, dar este cartea pe care o recomand la orice oră deoarece este plină de emoții.

Ea citește din proprie inițiativă? Sunteți acei părinți norocoși care acum culeg rezultatele?

Norocoși nu știu, suntem părinții insistenți mai degrabă deoarece am citit atât de mult încât ei i-a intrat cumva în sânge cititul. Norocoși aș putea să spun că sunt acei părinți care nu insistă pe treaba asta și la un moment dat, brusc, copilul se apucă să citească. Cred că e vorba și de exercițiu, ca în foarte multe alte lucruri.

Așa e, dar și eu le citesc copiilor de nouă ani de zile, în fiecare seară și, cu toate acestea trebuie să-i împing de la spate…

Alex Donovici: Și a noastră are nevoie să fie împinsă din când în când. Acum ce copil e acela care spune: „Oh, nu fac nimic altceva acum, eu citesc!”. Asta făceam noi pentru că nu aveam altceva de făcut, cu excepția orelor pe care le petreceam în fața blocului. Am văzut un stand-up comedy foarte bun unde tipul respectiv spunea: „Cum poți să-i pretinzi copilului să citească niște rânduri pe o foaie albă când el în jocuri poate să omoare dragoni, să călărească cine știe ce vietăți și să se lupte cu monștri?”. Copiii au foarte multe opțiuni în ziua de azi, nu mai sunt vremurile pe care le-am trăit noi.

Dar în toți acești zece ani nu au fost seri în care pur și simplu picați de oboseală și nu ați avut chef să-i citiți?

Au fost serile în care ieșeam undeva și atunci când veneam foarte târziu nu mai citeam. Dar în serile banale, normale, citim. Mai sunt unele seri când vrea să doarmă cu noi și atunci punem un film de familie și ne uităm împreună. Dar dacă ea este în patul ei – și a fost în patul ei încă de când s-a născut – atunci îi citim. Nu a fost niciodată să o pun în pat, să-i spun „noapte bună”, să sting lumina și să ies din cameră. Cred că nici nu poate adormi fără povești.

Hai să ne întoarcem la începutul poveștilor. Când ați început să scrieți?

Alex Donovici: Citind foarte mult, am cumpărat foarte multe cărți pentru copii. Ajunseserăm să nu mai știm ce să mai cumpărăm. Mai apoi ne uitam la acele povești vechi, pline de arhaisme, cu elemente destul de violente care nu pot să spun că ne deranjau, ci mai degrabă nu ni se păreau potrivite. Știm că poveștile au apărut în Evul Mediu, spuse de pelerini în jurul focului și erau de fapt povestiri de groază, așa s-au născut ele. Poveștile scrise acum 100-200 de ani încă păstrează aceste elemente. Cristina a spus: „Copilul acesta are nevoie de povești contemporane, povești care sunt născute din ceea ce-i preocupă pe ei azi, nu din evenimente de acum 100 de ani”.

Astfel, când o duceam la grădiniță, Alexandra ne punea să-i spunem în fiecare dimineață o poveste inventată de noi cu niște cuvinte pe care ni le oferea ea. „Mami, fă-mi o poveste cu o ciupercă, un nor și nu știu ce”. Noi pur și simplu inventam câte o poveste, nu neapărat strălucită și interesantă, dar nu ne tăcea gura până nu ajungeam la grădiniță.

Cristina a fost prima care a pus pe foaie primele povești. „Orășelul tabletelor” cred că a fost prima poveste pe care mi-a dat-o să o citesc. Când am citit-o, am spus: „Wow! E altceva, pare că e din alt film! E o altfel de poveste!”

Ceva de genul acesta citisem la Victoria Pătrașcu. Cartea „Stejarul pitic, cel mai bun tătic” a fost una dintre preferatele noastre și am citit-o de multe ori înainte de a visa noi să scriem povești.

Revenind la Cristina, am întrebat-o dacă nu mai are prin cap și alte povești. Atunci ea a spus: „M-am mai gândit la niște povești”. A ieșit astfel „Norișorul roz” care și acum mi se pare o poveste wow. Apoi a scris „Magia puterii”, ”Țara leneșilor”, vreo patru-cinci povești pe care le-am dat prietenilor cu copii. Și ei au spus la fel: „Ce bune sunt poveștile astea!”

Atunci i-am spus Cristinei că e păcat ca poveștile astea să rămână în cerc restrâns pentru că sunt povești frumoase ce ar putea să-i ajute pe părinți și pe copii. „Eu o să fac un site. Pentru că tu le-ai scris o să-l numesc Poveștile Cristinei, va fi un site gratuit care nu știu dacă va ajunge vreodată cunoscut de cineva”, am spus eu atunci.

Apoi mi-am adus aminte că în copilărie îmi plăceau foarte mult poveștile de pe plăci, ascultate la pic-up și am zis că „o să fac și povești audio”. Cristina m-a luat puțin în râs și a întrebat: „Cine o să ți le citească?”. Am întrebat-o: „Cine crezi tu că ar fi interesant să citească „Norișorul Roz”?”, la care ea a răspuns: „Esca!”.

Cum să o pun eu pe Andreea Esca să citească povești? „O să o sun pe Esca și o să încerc. Dacă ea primește să citească această poveste eu o să am curaj să merg și la alții. Dacă ea nu o să vrea, asta este, a fost un gând frumos, ne oprim”. Am sunat-o pe Andreea Esca – Cristina încă nu făcea jurnalul de ora 19.00 cu ea – și i-am spus: „Uite, Andreea, Cristina a scris o poveste și eu aș vrea să fac un site unde să pun înregistrări audio și mi-ar plăcea să citești tu…”. „Sigur că citesc”, a răspuns ea fără nici o ezitare. Mai mult decât atât, s-a ocupat ea, a înregistrat-o la Europa FM și mi-a trimis povestea. Mi-a fost așa putere și balsam faptul că a acceptat atât de repede și de ușor să fac asta, încât am avut tupeul să îi sun și pe alții. Tuturor le-am spus că acest site o să fie un cadou din partea noastră. Așa a mers tot mai departe povestea asta, datorită acestor colegi care sunt personalități publice foarte apreciate, a început site-ul să devină cunoscut. Ei au promovat pe Facebook și treptat am ajuns la câteva milioane de ascultări.

Patru sau cinci ani avem de când scriem povești.

Și apoi a venit natural să le și tipăriți, să mergeți cu ele către o editură?

Alex Donovici: Ca să mă bag și pe mine în ecuație, atât de mult îmi plăcea efectul poveștilor asupra mea – eu fiind în spatele butoanelor, organizam, vorbeam cu oamenii, mă ocupam de înregistrări, vorbeam cu ilustratorii care au fost extrem faini pentru că au fost de acord să ne facă ilustrații gratis când ei din asta câștigă bani – încât am vrut să încerc și eu. Mă săturasem să stau în spatele butoanelor, poveștile având un efect atât de purificator asupra minții și a sufletului – mai ales că noi vedem toate nenorocirile pământului în forma lor brută, și ca informație, și ca imagini. Atunci am spus: „Încerc și eu!”, mai ales că aveam pasiunea asta pentru scris și am pus pe hârtie „Liviu” care este ursulețul de pluș al Alexandrei. Eu cred că am început să scriu la vreo șase luni după Cristina.

Apoi ne-am întrebat cum ar fi să fie și niște cărți? Noi credem că mai importante decât poveștile audio sunt cărțile pentru că e vorba de momentul acesta de legătură dintre copil și părinți. Nu poți să-l faci pe copil să iubească cititul dacă tu nu citești. Ne doream ca poveștile noastre să fie în cărți, să facă parte din momentele acelea în care părinții le citesc copiilor. E ușor să dai play când ești obosit, dar nu e același lucru.

Am selectat cinci edituri care publicau cărți pentru copii și le-am trimis email. Ne-au răspuns toate cinci, trei dintre ele au spus: „vă contactăm noi”, două dintre ele au vrut să ne întâlnim. Prima dintre ele a fost „Curtea veche”, a doua nu mai are rost să o spun, Curtea Veche ne-a și dat o dată a întâlnirii, ulterior ne-am întâlnit și cu a doua editură, dar cumva noi suntem niște oameni pentru care fidelitatea și seriozitatea sunt extrem de importante, a contat foarte mult faptul că ei au fost atât de deschiși și pe fază și am decis să mergem mai departe cu ei. Prima carte a apărut în octombrie 2017 și a fost „O Girafă în Spațiu” care reunește opt dintre primele povești: șase scrise de Cristina, „Liviu” și „Zânele din lumea noastră”, o altă poveste scrisă de mine. Am ținut ca această carte să fie semnată de Cristina deoarece de la ea a început totul, ea este „mama poveștilor”, totul i se datorează ei.

Ce a spus Alexandra când și-a văzut poveștile în carte? Erau poveștile ei…

Alex Donovici: Era destul de micuță. A încercat un sentiment de invidie, cred că foarte natural pentru ea simțea că poveștile au fost scrise pentru ea și ea era parte din această lume a poveștilor. Când a aflat că aceste povești vor fi oferite tuturor copiilor era ca și cum noi i-am fi luat jucăriile ei pe care i le-am oferit cu ocazii deosebite și le-am dat tuturor. Acum este fericită când le vede în cărți, este mândră atunci când la școală copiii vorbesc despre cărțile noastre fără să știe că ea este fiica noastră. Ea știe că poveștile au apărut doar pentru că ea există.

Am văzut recent că în pandemie a fost nevoie de o reeditare a tirajelor și că ați atins un record de vânzări. Cum așa?

Alex Donovici: Da, a fost un moment istoric pentru noi 😀. Noi am reușit să vindem surprinzător de bine. Până în momentul acesta, în nici trei ani de zile am reușit să vindem în jur de 85 de mii de cărți, ceea ce pentru România e foarte bine.  Cred că ne-a prins bine și faptul că am reușit să facem o comunitate pe Facebook, scriem foarte mult acolo pentru că nouă ni se pare foarte importantă legătura între autori și cititori. Noi nu ne considerăm autori sau scriitori, suntem pur și simplu niște părinți care au inventat niște povești – așa cum face majoritatea părinților, cu diferența că a avut Cristina inspirația să le pună pe hârtie. Noi suntem jurnaliști, cu pregătire de jurnalism. Apoi am avut norocul ca după ce am pus pe hârtie poveștile, să putem merge și mai departe. Comunicând mult pe Facebook am vândut destul de bine, însă, săptămânile trecute, în urma acelei promoții de pe celecitimcopiilor.ro, am vândut extrem de mult. A fost o reducere de 50%, dar cu toate acestea cărțile noastre rămân scumpe. Sunt niște cărți pentru România, nu niște cărți scumpe pentru o carte – este un preț absolut justificat – pentru că o carte de 50 de lei nu este o carte scumpă, însă puterea de cumpărare a românilor este destul de mică. În plus, în România cartea e o Cenușăreasă, românii o văd ca pe o opțiune secundară. Cum ai nevoie de pâine sau carne pentru a-ți hrăni corpul, la fel ar trebui să avem nevoie de cărți pentru a ne hrăni sufletul și mintea.

Pentru că sunt cărți relativ scumpe pentru România ne-am gândit să facem o reducere mai mare pentru a le oferi părinților posibilitatea să ia aceste cărți. Încă de la prima carte am convenit cu editura că vor fi cărți de o calitate superioară, nu cărți la care le zboară paginile, cu o hârtie de cea mai bună calitate, cu coperta cartonată. De aici și prețul mare.

La începutul promoției i-am spus directorului că eu sper la 4000 de cărți. El a spus că e mulțumit cu 2500 de cărți. Promoția a avut cinci zile și am ajuns la peste 16 mii de cărți comandate. Recordul era deținut de seria Franklin, scrisă de un autor străin, de vreo 10 mii de astfel de cărți. 16 mii de cărți e o cifră fantastică pentru România. Nimeni nu se aștepta la asta, motiv pentru care nu erau cărți suficiente în depozit. Au cerut tiraje noi și au luat și stocurile suplimentare din librării. Dar a durat ceva, chiar și peste 3 săptămâni ca să iasă tiraje noi pentru că tipărirea trebuie programată din timp, nu de pe o zi pe alta. Le suntem foarte recunoscători celor de la Curtea Veche pentru că au dat o comandă de 50 de mii de cărți la tipografie, având încredere în noi. În perioada aceasta editurile sunt la pământ, iar ei au găsit puterea financiară să scoată niște tiraje foarte mari. Din câte știu eu, un tiraj în România, pentru autorii debutanți este de 500 de cărți, pentru autorii în care au încredere poate fi de 1000 de cărți, foarte rar se ajunge la 2000 de cărți.

Mai scrieți?

Da, scriem, în stiluri diferite. Poveștile ei sunt ca niște bezele, le spun eu, are un stil foarte strălucitor și, în plus, are niște finaluri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Aceasta e arma ei principală. Eu scriu mai dramatic, mai tensionat, mai pe aventură, mai lung. Ei îi vine câte o idee, se pune la calculator și poate să-mi dea povestea în jumătate de oră. Pe mine mă încearcă ideea aia, mă joc cu ea, scriu, șterg, rescriu, mă gândesc. Am scris și eu povești într-o zi, dar am scris și într-o lună. Acum ne-am axat pe cărți pentru că am crescut și noi, ca autori, odată cu copilul. A crescut vârsta poveștilor, complexitatea lor, creștem odată cu Alexandra.

Ultima mea carte este „Ale și sufletul cărților”. Ale este de fapt Alexandra, iar subiectul cărții e inspirat fix din această perioadă. În urmă cu multă vreme, o boală cumplită i-a închis pe oameni în case. Pentru că boala omora în primul rând bunici și străbunici și pentru că s-au închis librăriile și editurile, s-au închis bibliotecile și oamenii au început să se obișnuiască să trăiască fără cărți și copiii s-au refugiat în gadget-uri. În momentul în care lumea s-a făcut bine, după vreo 50 de ani, și oamenii și-au reluat viața normală, nu s-au mai căutat cărțile. Dacă oamenii nu au mai căutat cărțile nu au mai fost redeschise tipografiile, nu s-au mai scris cărți noi, s-au închis librăriile și bibliotecile. 50 de ani ani mai târziu, o stră-stră-bunică, în vârstă de 106 ani, îi face un cadou neobișnuit stră-stră-nepoatei ei, la împlinirea vârstei de 10 ani, ultima carte de povești din lume. Stră-stră-bunica fusese bibliotecară și în momentul în care boala a luat și viața soțului ei care și el fusese bibliotecar, biblioteca s-a închis și a fost acoperită de o vrajă cumplită numită uitarea. Înainte de a pleca din bibliotecă, bunica a luat această ultimă carte, cu speranța că la un moment dat va întâlni pe cineva care o va ajuta să readucă lumea cărților în lumea oamenilor.

Fetița primește această ultimă carte și promite să readucă lumea cărților în lumea oamenilor.

A fost o carte destul de grea și pentru mine pentru că în ea apare și subiectul morții celor dragi, subiect care îi preocupă pe copiii noștri, oricât ar fi de dureros. Alexandra și-a pierdut ambii bunici și cu cât a crescut și a început să conștientizeze a apărut și teama despărțirii de noi, așa că am simțit nevoia să vorbesc și despre acest subiect. Cred că e o carte foarte emoționantă, cred că e o carte bună și am mare încredere în ea.

Alexandra scrie povești?

Da, scrie și, spre deosebire de noi ilustrează povești. Îi place foarte mult și să scrie și să deseneze.

Care au fost poveștile copilăriei voastre?

Nu știu dacă am avut o poveste preferată. Mi-au plăcut foarte mult „Legendele Olimpului” și apoi „Poveștile nemuritoare”.

Cristina (care a venit special să răspundă la această întrebare): Eu am niște povești ungurești pe care mi le spunea mama. Mama mea fiind unguroaică, noi vorbeam în casă românește cu tata și ungurește cu mama. Mama îmi citea în limba maghiară și sunt niște povești cu un porcușor de pluș care se numește Mazsola. Apoi au mai fost niște povești de care îmi aduc aminte, o carte foarte veche cu paginile galbene, cred că moștenită de pe la bunici și străbunici. Mai era o carte care îmi plăcea foarte mult, pe care am văzut-o tradusă în românește, cu spiridușul Csipike.