Psiholog Miruna Stănculescu despre dependenţa de ecrane: „O interacţiune cu o tabletă oferă mult, cerând foarte puţin de la copil”

Trăim într-o era a tehnologie, iar asta nu e un secret pentru nimeni. Avem telefoane, tablete, totul e conectat la internet, case şi maşini inteligente. Totul este inteligent în jurul nostru şi cu un telefon ne putem ordona întreaga viaţă. Dar oare cât de inteligenţi suntem noi pentru că ne lăsăm conduşi în cea mai mare parte de tehnologie. Parcă nu putem respira fără ecranele din viaţa noastră. Într-o zi am rămas fără baterie la telefon şi timp de vreo 3 ore nu am putut să-l încarc. A fost probabil una dintre cele mai grele zile din viaţa mea. Nu puteam lua legătura cu colegii de birou, nu puteam vedea şi răspunde la e-mail, nici măcar nu ştiam să ajung dintr-o parte în alta a oraşului pentru că, evident, nu aveam Waze. Suntem dependenţi, într-o mai mare sau mai mică măsură. Şi, mai grav decât atât, copiii noştri devin la fel de dependenţi. Vestea bună este că noi avem o bază cognitivă şi, dacă am fi cu adevărat nevoiţi, am putea scăpa de această dependenţă, fără a fi foarte afectaţi. Vestea proastă este că ai noştri copii nu ştiu ce pierd dacă stau toată ziua cu ochii în ecrane pentru că nu au termen de comparaţie. Iar vestea şi mai proastă este că ajunşi adulţi, vor fi frustraţi din punct de vedere emoţional şi le va fi greu să se implice în alte activităţi concurente. Despre dependenţa de ecrane şi despre cum am putea să ne detoxifiem de ele, am vorbit cu psihologul Miruna Stănculescu. Da, este un semnal de alarmă la care chiar ar trebui să fim atenţi.

Crezi că poate exista cu adevărat o dependenţă de ecrane (tv, tableta, computer, telefon)?

Păi, hai să vedem cum am defini dependenţa… Ţinând lucrurile simple, aş zice că dependenţa e un obicei care ajunge să te controleze. El pe tine, nu tu pe el. Avem multiple dependenţe. Întrebarea cheie devine, de fapt, care dintre ele au beneficii mai multe şi mai importante decât dezavantajele.

Cel mai tare m-am distrat atunci când am citit despre un experiment în cadrul căruia participanţilor li s-a cerut să se deconecteze complet de orice tehnologie de comunicaţii (telefon, internet, tablete, laptop) timp de 72 de ore. Ce au păţit? Au experimentat de la un simplu disconfort la stări de anxietate generalizată până la atacuri de panică. După ce am citit despre studiu am înţeles de ce a trebuit să mă auto-conving vreo 30 de minute să plec la alergare fără telefon, deşi alergam de peste un an şi telefonul nu îmi trebuise nici măcar o singură dată.

Telefonul mobil face posibil să ai multe numere de telefon la îndemână. Preţul plătit pentru asta? O scădere dramatică a capacităţii de memorare numerică. Prietenul Waze, la pachet cu Google maps te ajută să ajungi oriunde ai dori. Preţul plătit pentru asta? Simţul de orientare şi memoria fotografică. O să vă spun doar că unor adolescenţi japonezi lăsaţi fără telefoane, le-a fost imposibil să mai ajungă acasă.

Carevasăzică, da, suntem dependenţi de tehnologie şi plătim un preţ pentru asta. Inclusiv de cea şi pentru cea implicată în informare şi comunicare. Chiar şi mie îmi vine greu să cred că a existat o vreme în viaţa mea când te găsea cineva la telefon doar la punct fix.  Asociem toate device-urile implicate în comunicare şi informare cu siguranţa. În mod eronat, de altminteri. Prin anii 60, George Gebner definea şi demonstra existenţa sindromului lumii periculoase şi legătura lui (direct proproţională) cu cantitatea de ştiri şi real-life shows. Doar că, prinşi în vârtejul titlurilor dramatice (pentru că panica se vinde bine) nu realizăm că bunicii noştri nu trăiau într-o lume mai bună ci doar ştiau mai puţine despre relele lumii în care trăiau.
Dincolo de informare, tehnologia ne mai oferă şi o metodă la îndemână de evadare din viaţa cotidiană. Nu-ţi convine viaţa ta? Secondlife.com e la un click distanţă. Sau Anatomia lui Grey. Sau tanchist.ro. Nu ai ce face cu copilul? Sau nu mai ai putere să interacţionezi cu el? Îl pui la desene. Sau îi dai telefomul tău mobil să se distreze cu AngryBirds.

Dependenţa asta este diferită la adulţi faţă de copii?

Dependenţa nu e diferită, efectele însă sunt. Un adult are deja o bază cognitivă şi emoţională. E greu să le „strici”. Şi dacă o faci, e temporar, poţi reveni. Un copil are nişte „ferestre de oportunitate” în dezvoltare. Adică scoarţa lui cerebrală e „fertilă” pentru învăţarea unor abilităţi cu precădere într-o anumită perioadă. Dacă o ratează următorii paşi ai dezvoltării nu au pe ce să se bazeze şi dezvoltarea lui stagnează sau merge cu mult mai greu. Un copil care creşte în faţa unui ecran nu-şi va putea dezvolta inteligenţa emoţională pe deplin, de exemplu. Pentru un adult e diferit, chiar dacă regresează, revine mai uşor la normal. Un adult ştie să facă diferenţe. Un copil nu poate face asta, pentru că nu are termen de comparaţie. Un copil care nu a citit niciodată cu plăcere, nu poate înţelege ce pierde.

Crezi că dependenţa de ecrane poate atrage dupa sine şi alte dependenţe?

Dependenţele indică un echilibru emoţional precar. În spatele oricărei dependenţe se află o problemă emoţională pe care trăitorul încearcă să o compenseze într-un mod disfuncţional. Problemele emoţionale atrag dependenţele, dependenţele nu se atrag între ele.

Crezi că se poate trata această dependenţă? Cum la adulţi şi cum la copii?

Pentru un adult, o dependenţa e practic un obicei prin exersarea căruia obţine un beneficiu imediat şi dezavantaje pe termen lung. Are nevoie să înţeleagă care este nevoia din spatele dependenţei, să o adreseze şi să găsească un comportament funcţional prin care să o pună în practică. De aceea, primul pas este să scoată obiectul dependenţei din ecuaţie. Şi să exploreze disconfortul inerent şi mesajul care îl însoţeste. Aşa poate afla, de exemplu, că se simte în pericol dacă nu e conectat sau că îi e teamă de lumea exterioară sau de inter-relaţionarea reală cu ceilalţi. Şi poate începe să adreseze problema.

Pentru un copil e diferit, din cauza lipsei de comparaţie. Nu ai cum să îi explici ce pierde. La copiii e nevoie de răbdare şi de reducere graduală a stimulului pe măsură ce e implicat în activităţi noi. E greşită abordarea de tip „rezolvarea peste noapte”. Azi te sperii, de azi îi interzici complet să mai facă ce facea, până azi, mai tot timpul, fără să îi dai o alternativă pe care să aibă timp să o accepte.

Care crezi că ar fi timpul maxim de petrecut în faţa ecranelor la adulţi şi la copii pentru o viata sănătoasă?

Pentru adulţi, nu ştiu ce să răspund la întrebarea asta… Nu pentru că nu pot căuta indicaţiile Organizaţiei mondiale a Sănătăţii ci pentru că depinde foarte mult de tipul de activitate în care este implicat omul în chestiune şi de felul în care fiecare îşi defineşte viaţa şi, cel mai important, dacă dependenţa ajunge să îi afecteze viaţa profesională sau personală şi îl impiedică să îşi atingă obiectivele.

Pentru copii e diferit. Un device, mai ales unul interactiv vine cu supra-stimularea scoarţei fără un prea mare efort şi cu un grad de dinamism care nu poate fi regăsit în viaţa reală. Aşa apar şi problemele. O interacţiune cu o tabletă oferă mult, cerând foarte puţin de la copil. De aici şi refuzul de mai târziu de a investi efort (cognitiv sau fizic) în activităţi concurente. Gradul crescut de dinamism al interacţiunii face ca atenţia să nu ajugă să fie antrenată. Copiii „crescuţi de tehnologie” vor  deveni frustraţi atunci când alte tipuri de activităţi le vor solicita o atenţie centrată pe o activitate anume şi un efort cognitiv. Poate şi de asta, copiii zilelor noastre se plâng de plictiseală şi nu ajung să aibă suficientă răbdare pentru a citi, de pildă. O tabletă oferă o recompensă imediată, citirea unei cărţi presupune amînarea recompensei şi investirea de efort. Nu cred în reţete sau în indicaţii precise, dar o oră pe zi de interacţiune tehnologică poate fi suficientă pentru un copil, cel puţin până pe la 10 ani. Apoi, deciziile sunt de luat în funcţie de activităţile în care e implicat copilul şi de abilităţile acestuia.