Psiholog Miruna Stănculescu despre părinţii care nu se despart de „dragul copiilor”: Un părinte care pune în cârca copilului decizia de a nu ieşi dintr-o relaţie disfucţională, pune tot acolo şi responsabilitatea pentru viaţa lui netrăită (sacrificiu)

Când eram mică părinţii mei se certau şi se certau mult. Mă rugam în fiecare seară ca mama să divorţeze de tata şi să plecăm împreună de acasă, eu cu ea şi cu fratele meu. Ea, în schimb, spunea mereu că a fost doar o ceartă şi că nici vorbă de divorţ.

Apoi, de-a lungul timpului mi-a fost dat să aud atâtea inepţii încât mereu m-am întrebat cine e defect în lumea asta. Le auzeam pe prietenele mamei povestind despre o altă femeie care „s-a sacrificat” şi a rămas cu bărbatul violent, „doar de dragul copiilor” sau, şi mai rău „pentru copii”. Însă, nu s-au schimbat multe de acum 30 de ani. De curând am auzit „nu pot să plec acum, trebuie să mai crească copiii ca să înţeleagă decizia mea”, persoana respectivă fiind clar nefericită în relaţia în care se afla.

Oare copiii sunt motorul acţiunii noastre, al fericirii noastre? Adevărat, copiilor le este cel mai bine să crească în relaţii funcţionale, în relaţii în care ambii părinţi se înţeleg, se iubesc şi se respectă şi să înveţe la rândul lor că aceste sentimente sunt bune şi e bine să le urmăm. Şi poate că aceste sentimente au existat în momentul în care au apărut copiii, dar, din diverse motive ele s-au mai schimbat în timp. Sunt relaţii în care soţii ajung să convieţuiască şi să împartă responsabilitatea creşterii copiilor şi atât. Merită să rămânem într-o astfel de relaţie de dragul copiilor? Şi dacă plecăm, ce se întâmplă cu copiii? Vor suferi, vor rămâne traumatizaţi, vor înţelege?

La toate aceste întrebări a răspuns Psiholog Miruna Stănculescu, cu francheţea ce o caracterizează.

O familie cu 1,2,3 copii are voie să se despartă?

Ce înseamnă “are voie”? Nu e ilegal, deci are voie. Copiii nu sunt bară de sudură. Ba, din contră, tensionează o relaţie. Asta înseamnă că au nevoie de o relaţie funcţională pe care să se bazeze pentru a se dezvolta armonios şi de una disfuncţională pe care să se ocupe să o ţină la un loc sau să o repare.

Poţi rămâne împreună cu soţul/soţia de dragul copiilor? E bine să faci asta?

Motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalţi sunt doar beneficiari secundari sau victime colaterale. Copiii se pricep foarte bine să devină victime colaterale. E suficient ca părinţii să nu îşi asume motivele reale pentru care rămân în relaţii difuncţionale. Care sunt acelea? Nesiguranţe financiare sau afective (teama de singurătate) sau inflexibilitatea principiilor de viaţă (dusul crucii relaţionale ori gura lumii). Un părinte care pune în cârca copilului decizia de a nu ieşi dintr-o relaţie disfucţională, pune tot acolo şi responsabilitatea pentru viaţa lui netrăită (popular numită sacrificiu). Deci nu ştiu ce să zic? O fi bine să dai altuia responsabilitatea deciziilor proprii?

Trec sau nu copiii printr-o traumă atunci când părinţii se despart?

Sigur că trec printr-o traumă. Lumea lor se rupe în două. Dar nu tot traumă e şi prezenţa unui părinte alcoolic? Or a unuia violent? Sau a certurilor interminabile dintre părinţi? Sau a tristeţii profunde a unuia dintre ei? Culmea e că studiile confirmă că, pentru copil, e mult mai traumatic să se descurce în cadrul unei relaţii înalt disfuncţionale decât să gestioneze despărţirea părinţilor.

Există o vârstă potrivită pentru copii, o vârstă la care pot înţelege şi reacţiona normal la deciziile părinţilor? (am auzit: nu mă despart acum, să mai crească copiii ca să înţeleagă)

Nu cred că există o cale prin care să dai cuiva o veste proastă şi să speri că o să dea o petrecere. Depinde de probleme din relaţie şi, respectiv de gradul de disfuncţionalitate al acesteia. Dacă ce se petrece în relaţie îţi permite să aştepţi, asumându-ţi decizia, atunci sigur, ajută ca un copil să poată înţelege ce se petrece.

Cum ar trebui să vorbim cu copii? Cum ar trebui să le explicăm?

Cel mai important lucru este să le explicăm că nu este vina lor. Copiii tind să ia asupra lor problemele apărute în relaţie. Aşa că au nevoie să înţeleagă că viaţa adulţilor e complexă şi că uneori au nevoie să ia decizii dureroase dar utile pe termen lung. Sau (dacă e cazul) că uneori au comportamente greşite dar că acestea nu au legătură cu ei. Apoi, au nevoie să ştie că dragostea părinţilor va rămâne neschimbată, că vor avea siguranţa unei relaţii cu fiecare dintre părinţi. Şi dacă acest lucru nu e posibil, să fie asiguraţi permanent că este problema şi pierderea părintelui, nu a lor, a copiilor.

Unii părinţi (în special cei care vor să ia decizia) se tem că vor fi blamaţi de către copii pentru destrămarea familiei. Copiii pot face asta?

Pot face asta. Dar, la fel de bine, îşi pot blama părinţii pentru că au rămas într-o relaţie disfuncţională. De aceea e important ca adulţii să fie convinşi de corectitudinea alegerii şi de validitatea argumentelor în favoarea ieşirii din relaţie.

Care ar trebui să fie comportamentul foştilor soţi după divorţ (atât în faţa copiilor, dar şi legat de ei)? Şi mă refer aici şi la comportamentul blând şi permisiv al părintelui care nu stă cu copiii şi care încearcă să compenseze prin cadouri atunci când îi vede.

Ruperea unei relaţii de cuplu schimbă statutul şi principiile de funcţionare ale relaţiei dintre parteneri. Principiile de creştere şi educare a copiilor nu au de ce să fie afectate. Ideal, despărţirea cuplului nu are de ce să se transforme într-o competiţie pentru câştigarea iubirii şi atenţiei copilului. În practică, cel puţin la început, partenerii pot tinde să compenseze absenţa prin toleranţă, abdicare de la reguli şi cadouri excesive. Doar că, deşi pe termen scurt poate părea un avantaj, pe termen lung acelaşi părinte va avea de gestionat permisivitatea într-un alt context, dintre care cel mai spectaculos e (nu-i aşa) adolescenţa.