Psiholog Miruna Stănculescu: „Pentru un părinte (fost adolescent fără Facebook) poate fi greu de înţeles goana după like-uri sau drama provocată de lipsa lor.”

Azi, aproape orice adolescent este conectat la social media. Iar dacă îi iei unui copil telefonul/tableta/computerul sau îi tai accesul la internet, implicit Facebook, Instagram, Tweeter, e ca şi cum i-ai tăia o mână. Peste tot în lume, psihologi, experţi în parenting, sociologi şi cercetătorii din domeniu au scos în evidenţă că folosirea ecranelor şi a internetului într-un mod exagerat de către copii/adolescenţi poate cauza problem serioase. De la problem legate de sănătatea fizică, până la cele legate de sănătatea emoţională. Majoritatea adolescenţilor au un cont pe Facebook şi unul pe Instagram, iar social media poate avea efecte grave asupra lor: de la cyberbulling, la incapacitatea de relaţionare şi de a purta o conversaţie în real life şi până la problem legate de obezitate. Despre acest subiect complex, am stat de vorbă cu psiholog Miruna Stănculescu, care are nişte teorii extreme de pertinente. Una dintre ele este aceea că încă de pe vremea bunicii avea oarecum acelaşi comportament social, doar uneltele de comunicare s-au schimbat.

Azi, dacă nu eşti pe Facebook nu exişti, este o vorbă care circulă în agenţiile de publicitate, în legătură cu vizibilitatea clienţilor în online. Crezi că se aplică şi în cazul adolescenţilor?

Eu aş zice, mai degrabă, că fiecare generaţie a avut zona ei de efervescenţă socială. La bunica se numea promenadă, la mama se numea teatru, la mine se numea Poezia muzicii tinere iar pentru fiică-mea se numeşte Facebook. Fiecare dintre ele, la vremea ei, se simţea ca un imperativ al existenţei sociale. Internetul devine, încet dar sigur, locul tuturor lucrurilor. Dacă stăm să ne gândim bine, adolescenţii de azi sunt prima generaţie cu acces la internet încă din burta mamei. Pe de altă parte, fiecare dintre noi a plătit tributul diferenţei dintre generaţii. Mai pe româneşte, oricare dintre noi am fost judecaţi de antecesorii noştri prin intermediul unui perdaf care a început cu „pe vremea mea” şi a continuat cu predicţia de dezastre generate de schimbările „tinerilor din ziua de azi”. Care dezastre încă se lasă aşteptate. Internetul a venit şi o să rămână. Şi nu numai atât dar a schimbat şi continuă să schimbe felul în care interacţionăm la nivel social. Şi, ca orice lucru de pe lumea asta, vine cu bune şi cu rele.

“Nu eşti pe FB, nu exişti” mi-a spus şi fiică-mea în ziua în care m-a convins să îmi facă (da, da, să îmi facă) o pagină de Facebook. Îmi făcea ea, pentru că tot ea concluzionase că eu cunosc multă lume şi că (prin algoritmul de funcţionare al  împrietenirii de pe Facebook) urma să o ajute pe ea, pe atunci fotograf începător  în căutare de clienţi. Eu am devenit interesată nişte ani mai târziu, odată cu deschiderea cabinetului. Abia după patruzeci de ani am început să îmi bat capul cu postări, Like-uri şi mesaje pe mess.

Ne place sau nu, reţelele sociale fac parte integrantă din socializare şi aşa cum pe vremuri existai şi nu prea dacă nu erai în cartea de telefon sau în Pagini Aurii, tot aşa, sigur că exişti dar nu prea dacă nu eşti prezent pe Facebook sau pe Instagram. Şi,  nu ştiu de ce ne întrebăm de ce adolescenţii de azi nu există fără Facebook deşi, cel mai probabil, prima lor poză la venirea pe lume a fost publicată tot pe Facebook, de către noi, părinţii lor.

De ce crezi că social media oferă acest miraj pentru foarte mulţi dintre noi, în special pentru adolescenţi, astfel încât ne e greu să stăm o zi fără să intrăm pe Facebook sau pe Instagram?

Suntem animale sociale. Pe vremea bunicii, interesul pentru capra vecinului te determina să stai în poartă sau să tragi cu urechea la ce se mai aude prin vecinătate. Ai mei se duceau la tot feluri de chermeze. Eu am dus lucrurile mai departe, odată cu apariţia mobilului, aşa că vorbeam la telefon. Azi suntem la un click distanţă de ultimele veşti, bârfe şi suşanele. Dacă vă uitaţi un pic nu ne-am schimbat prea tare comportamentul social. Unealta prin care îl exersăm s-a schimbat şi a devenit foarte la îndemână. În plus, tentează şi prin complexitatea interacţiunii, atât vizuale cât şi auditive. Până la urmă este o interacţiune care oferă mult şi nu cere decât un click. De aceea, este extrem de tentantă.

Să mă refer acum strict la adolescenţi. Cele mai importante obiective ale adolescenţei sunt definirea identităţii, integrarea şi validarea socială a acesteia. Dacă prieteniile din copilărie se bazează pe interese şi abilităţi comune, cele din adolescenţă pun preţ pe încredere, auto-dezvăluire şi loialitate. Reţelele sociale oferă o cale de comunicare complexă şi facilă de exprimare a viziunii despre lume şi despre propria persoană, inclusiv feedback imediat (exprimat în like-uri). Poate că de aici provine şi constatarea (bazată pe studii) că reţelele sociale şi timpul dedicat lor devin deseori motivul principal de conflict între părinţi şi adolescenţi. Pentru un părinte (fost adolescent fără Facebook) poate fi greu de înţeles goana după like-uri sau drama provocată de lipsa lor. În spatele ambelor se află doar nevoia de validare şi click-ul care face posibilă calmarea (sau exacerbarea) anxietăţii sociale inerentă adolescenţei.

Se spune că efectele negative ale social media asupra adolescenţilor sunt următoarele: cyberbullying, depresia sau incapacitatea de ancorare in real life, dar si efectele legate de sexting (faptul că mulţi copii ajung să-şi trimită fotografii şi mesaje sexuale – la o vârstă mult prea fragedă, poate). Poţi să ne vorbeşti despre aceste efecte, cum le vezi tu?

Reţelele sociale vin la pachet cu uşurinţa diseminării informaţiilor. Asta face ca cyberbullying-ul să aibă efecte serioase, dacă nu devastatoare. Pentru oricine, dar cu atât mai mult pentru adolescentul în căutare de validare socială. În plus, reţelele sociale ne expun fie la imagini idealizate ale vieţilor posesorilor de pagini, fie la drame cu înalt conţinut emoţional. De aici se poate ajunge foarte uşor la un dialog intern de tipul “eu nu sunt bun” sau “lumea e rea”, dialog  generator de de stări sau chiar episoade depresive.  Accesul facil la informaţii cu conţinut sexual maturizează înainte de vreme, fără ca adolescentul (sau pre-adolescentul) să înţeleagă de deplin expunerea adusă de dialogul sau de pozele cu conţinut sexual.  Toate acestea sunt adevărate, dar eu cred că semnalul de alarmă nu vine de la reţelele de socializare ci de la necesitatea schimbării tipului de relaţii părinte-copil. Nu cred că părintele de azi îşi mai poate permite doar să judece sau să interzică. Ci are nevoie să respire adânc, să se informeze, să înţeleagă şi să discute deschis. Realitatea este că nu discutăm cu copiii noştri despre ce înseamnă validarea socială, despre care sunt principiile inter-relaţionării umane. Vi se par complicate acestea? Ei bine, nici despre sex nu discutăm. Sau despre diferenţa dintre sex şi dragoste. Ori despre intimitate. Copiii de azi se dezvoltă cognitiv peste medie, pe seama dezvoltării emoţionale.  Sunt bombardaţi cu informaţii şi au nevoie de ajutorul nostru pentru a putea discrimina corect şi pentru a putea trece peste probleme. Ca părinte, e important să înţelegi că orice nu discuţi cu copilul tău va discuta cu copiii de vârsta lui şi (credeţi-mă pe cuvânt de psihoterapeut) nu vreţi asta. De cele mai multe ori, în spatele celorlalţi adolescenţi se află tot părinţi care se sfiesc sau se feresc să discute deschis. Aşa că acţiunile grupului se vor baza pe o versiune de funcţionare a lumii produsă de minţi de 12, 15 sau 17 ani.

De asemenea, se spune că social media are efecte legate şi de sănătate: dependenţa de internet poate duce la obezitate sau la lipsa somnului suficient. Ce crezi despre asta?

Toate lucrurile care sunt mult prea la îndemână creează probleme. Nu doar internetul la îndemână produce obezitate sau lipsă de somn. Şi ciocolata sau televizorul duc tot într-acolo. Copiii nu au termen de comparaţie decât dacă părinţii se preocupă să îl ofere. Aud deseori că odraslele (fie ele la vârsta copilăriei sau cea a adolescenţei) nu citesc. De fiecare dată întreb părintele care e ultima carte pe care  a citit-o. Deseori nu-şi aminteşte.  Tot la fel de des aud că nu ies din casă. La fel, întreb părintele care e ultima petrecere la care a fost. Tot la fel de des, înţeleg că (vorba bancului) tot mai des e Crăciunul. Despre sport, nu mai vorbim. Ce vreau să spun cu asta? Prima referinţă a copilului e plăcerea sau bucuria citită pe faţa părintelui atunci când îl vede pe acesta citind, povestind despre socializare sau mergând pe bicicletă. Uitaţi-vă data viitoare când mergeţi într-un restaurant sau (măcar) cu metroul. Câţi adulţi vedeţi care nu sunt cu nasul în telefon? Şi, majoritatea celor care sunt, ce credeţi că vor produce? Odrasle care citesc în metrou sau discută pasionat cu comesenii sau consumatori de FB?

Crezi că un adolescent care petrece mult timp în social media şi care se învârte în aceeaşi comunitate, poate avea prieteni şi in real life? În momentul în care părăseşte laptopul, ştie unde să iasă şi cu cine să se întâlnească? De asemenea, un adolescent care petrece mult timp în social media şi care atunci când comunică se ascunde în spatele unui ecran, fără eye contact cu interlocutorul, va ştii să comunice faţă în faţă cu un interlocutor?

În general, dacă ai prieteni pe Facebook, chiar dacă nu e întotdeauna simplu să interacţionezi cu ei şi faţă în faţă, măcar ai de unde să îi iei. Dramele adolescentului încep atunci când nu are succes pe Facebook şi interpretează asta ca o dovadă a respingerii sociale. Nu numai că nu ştie unde să îşi caute prieteni dar, factor agravant, crede că e inutil să încerce să îi găsească. Dacă încearcă va avea de înfruntat diferenţele dintre comunicare virtuală şi cea faţă în faţă.

Comunicarea prin intermediul reţelelor de socializare te scuteşte de procesarea rapidă a informaţiei emoţionale şi non-verbale care vine la pachet cu relaţionarea real-life. Am în cabinet mulţi adolescenţi care se plâng că “nu se prind” de semnalele non-verbale sau că nu ştiu cum să ducă o discuţie faţă în faţă.  Comunicarea virtuală îţi lasă timp de interpretare şi de reacţie. Cea faţă în faţă presupune eficienţă. Şi mult mai multă vulnerabilitate. În spatele unui ecran îţi ascunzi cu mult mai multă uşurinţă emoţiile, ai timp să te gândeşti ce înţelegi şi ce vrei să răspunzi. În real-time asta înseamnă tăceri stânjenitoare şi riscul de a lăsa să transpară emoţii (vezi vulnerabilitate).