„Puteam pe la 16 ani să iau un pumn de pastile, că am avut tentative. Cine nu are?”. Andreea Văduva, tânăra care și-a găsit salvarea în poezie, ignorând astfel toate încercările vieții

Andreea Văduva este persoană cu dizabilități. Nu se știe exact care este cauza problemelor ei, nu se știe dacă a fost o eroare medicală, dacă nașterea ei a venit în momentul și locul nepotrivit sau dacă așa a fost planul lui Dumnezeu. Cert este că azi are un diagnostic de encefalopatie cerebrală survenită în urma faptului că a avut cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului, la naștere.

În copilărie îi cerea lui Moș Crăciun o pereche de picioare, iar mai târziu, în adolescență, se lua de gât cu Dumnezeu pentru viața pe care i-a lăsat-o. La prima dragoste și la prima suferință din iubire a fost pe punctul de a lua un pumn de pastile și a sfârși tot, însă, azi spune că a știut Dumnezeu de ce nu a lăsat-o să facă așa ceva atunci.

Între timp i-a venit „mintea la cap”, iar azi se bucură de tot ceea ce a reușit în viață. Are o familie frumoasă, un copil, un soț și scrie niște poezii superbe. Azi, Andreea Văduva e poeta cu dizabilități din Filipeștii de Pădure. Te invit să-i citești povestea.

Câți ani ai, Andreea?

Am 33 de ani 😀

Lucrezi undeva?

Nu pentru că sunt persoană cu handicap gradul I și nu am voie, practic. Am handicap locomotor, encefalopatie cerebrală.

Adică ești în scaun cu rotile?

Să știi că mă deplasez prin casă susținută de cineva, însă pe distanțe lungi folosesc căruciorul.

Citește și: De la durerea de a avea un copil cu dizabilități severe, la nevoia de a citi și a dărui și altora cunoștințe. Ileana Achim, mamă a cinci copii și fondatoarea unei edituri ce publică cele mai deștepte cărți pentru cei mici

De când ai acest handicap?

Din naștere. În momentul în care mama m-a adus pe lume, a fost o naștere mai dificilă și din câte am aflat de la ea, aveam cordonul ombilical înfășurat după gât și din momentul acela s-a produs ceva la creier. Am fost operată, am făcut recuperări, m-am interesat pe la spitale, am fost chiar și în Franța și de acolo mi-au spus că aș avea o șansă, dar este cu risc. Am decis pe proprie răspundere să nu îmi asum riscul acesta pentru că mă descurc cât de cât.

Adică tu ai fost genul acela de copil care stătea pe bancă la terenul de joacă?

Într-adevăr! Câteodată mă mai duceam în fața blocului cu copiii, dar nu puteam alerga, nu puteam să mă joc cu ei, stăteam pe preș cu păpușelele și cam atât.

De unde ești, Andreea?

Din Filipeștii de Pădure, la 30 de kilometri de Ploiești.

Și tot acolo locuiești și azi?

Da. Acum însă m-am mutat de la bloc și de câțiva ani stau în casa bunicilor, pentru că-mi era mai ușor să ajung la școală, în plus, nu aveam nici scări de urcat sau de coborât.

Mai ai frați?

Nu, sunt singură la părinți.

Bănuiesc că ai acest grad de handicap dintotdeauna…

Ei, prin 1989, 1995, nu se știa sigur ce boală am. Prima dată mi s-a spus că am parapareză spastică pe partea dreaptă, după aceea mi s-a spus că am Maladia Little, însă, de câțiva ani diagnosticul este clar: encefalopatie cerebrală.

Cum ai ajuns tu în Franța?

Acum vreo 15 ani, printr-o asociație. Veneau de mult la noi în sat cu fel și fel de ajutoare pentru copii mai săraci. Cineva le-a spus: „Uitați, avem o fată cu probleme…”. Iar ei și-au dat interesul să mă facă cât de cât bine. În 2003 am plecat cu părinții, cu cazare asigurată de ei, tata s-a angajat să-mi asigure tratamentul și celelalte cheltuieli. Am stat un an de zile, am făcut școală acolo, timp în care am făcut și toate tratamentele.

Dar nu v-a trecut niciodată prin cap să rămâneți definitiv acolo, mai ales că tatăl tău s-a angajat?

Tata era angajat și avea carte verde. În schimb, mama a fost cetățean neînscris, fără acte. S-a întâmplat ca mama să rămână însărcinată și nu avea niciun fel de asigurare medicală, așa că nu am vrut să riscăm nimic și ne-am întors acasă. Numai că acasă, l-a născut pe fratele meu și la câteva zile după aceea, a murit.

Dar ce s-a întâmplat?

Nu știm. În Franța, la controalele la care a apucat să meargă era totul bine, analizele erau bune și când ne-am întors în țară, medicul de aici i-a spus la fel. În momentul în care s-a declanșat travaliul, medicul a mai ținut-o, nu a dus-o în sala de nașteri, iar fratele meu a ajuns să înghită lichidul amniotic, s-a născut verzui la culoare, avea și ceva la inimă și după câteva zile a decedat.

Vai! Dar v-a dat Dumnezeu povară grea de dus….

Da. Și tatăl meu e pensionat pe caz de boală, are Maladia Stargard, pe care ar fi moștenit-o și fratele meu dacă trăia și ar fi ajuns, la fel ca tata, să nu mai vadă.

Hai să vorbim despre poeziile tale, că sunt foarte, foarte frumoase…. Când ai început să scrii poezii?

Eram copil, aveam 13 ani.

Ai publicat vreodată undeva?

Da, am câștigat o publicare de volum la un concurs, dar nu mi s-a asigurat promovare, cărțile nu au fost distribuite în librării, nu a fost o editură în spate, s-au ocupat cei care au organizat concursul de poezie. Cine voia, mă contacta pe mine și eu îi trimiteam prin poștă cartea. Nu am făcut un eveniment literar sau o lansare de carte propriu-zisă. Mi-au trimis acasă coletul și eu am început să pun pe Facebook: „Care vrea, care dorește?” 😀

Și de atunci nu am mai încercat pentru că dacă e să public eu din proprie inițiativă, mă costă destul de mult.

Pe de altă parte e păcat că nu ajung într-un volum poeziile tale că sunt foarte, foarte frumoase. Dar cine știe ce-ți rezervă viitorul 😀

Cine știe, poate trăiesc până la 93 de ani 😀. Mă mulțumesc deocamdată să mă citească lumea.

Ai mers mai departe cu școala? Ai făcut liceu, facultate?

Nu. Mi-aș fi dorit, dar m-am oprit la opt clase. La noi aici, în zonă, fiecare oră se ținea într-altă sală de curs. Unele săli de curs erau la etaj, altele la parter. Mama mea trebuia să stea în permanență după mine, ca să mă mute de colo, colo. Am renunțat pentru că mă gândeam că mă repartizează la un liceu care e prea departe de mine și mă întrebam cine mă ajută pe mine. Fără falsă modestie, nu am fost un copil prost, mi-a plăcut școala și tare mi-aș fi dorit să merg mai departe. Evident, acum când stau și mă gândesc, îmi pare rău. Dar ce să fac? Important e că știu să scriu, să citesc, să gândesc…

Povestește-mi de soțul tău. Cum l-ai cunoscut?

Cum poate cunoaște pe cineva o persoană cu dizabilități, care nu prea iese din casă. Pe internet. Pe un site de socializare ce a apărut înaintea Facebook-ului. Am pus o poză, m-a remarcat, bineînțeles că nu a văzut cum sunt, însă de la prima discuție am fost sinceră și i-am spus.

Și cu toate astea a cerut să te întâlnească 😀

Da. Îți dai seama că atunci când m-a văzut, s-a albit de tot la față pentru că una era ce-i spuneam eu și alta era ce vedea el, dar a fost bărbat stăpân pe sine, m-a cerut de soție, am făcut și un copil și ne trăim viața așa cum putem.

Cum e să fii persoană cu dizabilități la țară?

În primul rând, nu prea ai unde să te duci. În afară de un parc, cimitirul și o biserică nu ai ce să vezi. Mie mi-ar plăcea să ies singură din casă, dar mi s-a întâmplat o dată să fiu văzută împreună cu tatăl meu și cineva a sunat la primărie și a spus: „Cum e posibil ca două persoane cu dizabilități să circule singure pe stradă?”. Dacă eu m-aș duce singură, probabil că ar suna telefoanele în urma mea.

Că ce? Nu e dreptul tău? Persoanele cu dizabilități sunt încurajate să iasă…

Așa e, însă, dacă ar fi după alții, noi ar trebui să stăm doar în casă.

Te-ai luat vreodată de gât cu Dumnezeu pentru viața pe care ți-a lăsat-o?

Când eram mică, nu, pentru că eram naivă.

Îmi aduc aminte că stăteam la bloc și mă uitam de la geam spre terenul de joacă. La un moment dat, fiind singură în cameră, m-am așezat în genunchi în fața unei icoane și am zis: „Doamne, dar de ce ceilalți copii aleargă, se joacă și eu nu pot, stau aici singură în casă, cu trei păpuși pe lângă mine?”

Mi-a trecut, pe moment, dar știu că de sărbători, ceream de la Moșu o pereche de picioare. Acum mi se pare o prostie. După aceea crescând, dând nas în nas cu viața, îndrăgostindu-mă, m-am supărat, da.

Timpul trece, îți vine mintea la cap și îți dai seama că dacă Dumnezeu ți-a dat ceva, știe el de ce. Poate într-o viață viitoare o să fiu un fotomodel 😀. Sau o balerină. Deocamdată, nu.

Cine te ajută acum?

Mama, tata, soțul când e liber…

Îmi place optimismul asta din vocea ta și parcă tot timpul ai zâmbetul larg pe buze…

Nu l-am avut întotdeauna, dar… ce poți să faci? Puteam pe la 16 ani să iau un pumn de pastile, că am avut tentative. Cine nu are? Are omul sănătos momente dintr-astea, dar parcă a știut Dumnezeu de ce nu m-a lăsat să fac asta.

Erau evenimente în sat și la noi, când e câte o nuntă sau ceva de genul asta, toată lumea e la poartă. Mama mă lua mereu să vedem mireasa, iar eu picam într-un soi de depresie, de nu-mi mai reveneam ușor: „Eu nu o să fiu niciodată așa, nimeni nu se uită la mine, eu sunt strâmbă”. Așa mă vedeam atunci. Dar uite că Dumnezeu m-a făcut și mireasă, mi-a dat și copil, mi-a dat și bărbat, mi-a dat de toate. Picioare nu mi-a dat, dar nu e problemă 😀.

Ești fericită?

Da! Și acum mai am momente când pic în depresie, pentru că nu ai cum, oricât ai fi de tare, dar când îmi revin, îmi dau seama că sunt fericită.