Raluca Anton, specialist în psihologie relațională: „Să aflu de ce m-am îndrăgostit exact de soțul meu și care era legătura cu mama a fost unul dintre cele mai importante lucruri învățate în psihologie”

Raluca Anton este psiholog cognitiv-comportamental, specializat în relații, care vine dintr-un oraș mic din Ardeal (Jibou) și dintr-o familie în care a învățat că misiunea omului este să se apropie cât mai mult de perfecțiune și nicio clipă din viață nu trebuie irosită cu lucruri irelevante sau cu leneveală. Iar toată viața ei a încercat să lupte cu aceste mesaje.
Raluca are o familie frumoasă, clădită pe iubire, dar la frumusețea căreia muncește în fiecare zi.

Urmează un dialog din care există „riscul” să ne trezim din niște tipare, din care poate aflăm de ce dragostea durează doi ani și de ce după aceea, o viață întreagă, lucrăm la o relație din care trebuie să dispară chimia pentru a rămâne iubirea.

Și mai aflăm că și „psihologii sunt oameni” și greșesc, iar Raluca Anton, alături de câțiva colegi de breaslă, Adela Moldovan și Gaspar Gyorgy, au pregătit un MasterClass, dedicat formării terapeuților, ce va începe pe 23 martie, la București.

Care este cea mai uimitoare întrebare pe care ai auzit-o la vreuna dintre conferințele sau întâlnirile publice pe care le-ai ținut?

S-a întâmplat să o aud de curând, la o lansare de carte în București, oraș în care am remarcat că oamenii sunt mult mai deschiși decât la noi, la Cluj, au o mai mare ușurință de a vorbi despre relații, despre dureri, despre întrebări metafizice.

La această întâlnire, un domn a pus niște întrebări foarte profunde: „cum pot eu să îmi gestionez emoțiile și reacțiile când sunt atât de îndrăgostit de femeia de lângă mine și cu toate astea mă trezesc în fiecare dimineață lângă un zid?”

Ce i-ai răspuns?

L-am întrebat la rândul meu de când i se întâmplă asta, ce a dus la asta, ce i se întâmplă zidului de este zid. Cumva noi, psihologii, analizăm mult mai mult contextul.

Noi știm că atunci când suferim fiecare dintre noi își activează mecanismele de apărare. „Zidul” este unul dintre ele, despre care se vorbește și în cărțile de specialitate.

O altă întrebare foarte frecventă este despre „cum pot să îmi îmbunătățesc relația cu mama”, iar asta are legătură fie cu trecutul și cu reconcilierea cu el, sau cu prezentul în care îmi dau seama că nu mai pot schimba nimic din ce se întâmplă, dar conștientizez înaintarea în vârstă și îmi doresc ca atât cât timp a mai rămas, această relație să fie una valoroasă.

Eu, de pildă, deși nu îmi amintesc ca părinții mei să se fi certat vreodată când eram mică, atunci când vin în vizită sau mama trece pe la noi, sunt atât de tensionată și continuu-mi vine să mă cert.

De ce se întâmplă asta?

Adevărul este că eu nu i-am văzut pe ai mei certându-se decât foarte, foarte rar, iar atunci cearta a fost foarte frumos împachetată. La prima vedere ai putea zice: „ce fain e să fi crescut într-o familie unde nimeni nu se certa!”.

Dar ce am învățat ulterior despre copil este că el vrea să se simtă în siguranță în relația cu aparținătorii și tot timpul sistemul limbic, acea bucată din creier responsabilă de asta, analizează în permanență: „sunt sau nu în siguranță?”

Problema însă este că acea bucată de creier nu pricepe vorbele, ci atitudinea, mimica facială, limbajul nonverbal. Deci ce se întâmpla la mine era că nu auzeam că ai mei se ceartă, dar simțeam că se întâmplă ceva acolo mai mult decât ceea ce îmi era permis să aud.

Acesta este motivul pentru care m-am dezvoltat ca un adult extrem de atent la contextele sociale, iar atunci când am un curs sau țin un training, primul lucru pe care îl face mintea mea este să scaneze mediul apropiat, să identifice vreun pericol.

Mai mult decât atât, eu voi fi întotdeauna ultima care va discuta în contradictoriu, mă feresc de asta, nu știu cum se face. Mie îmi lipsesc niște abilități din cauza acestui context iluzoriu de bunăstare emoțională.

Deci folosește la ceva să ții cu tot dinadinsul un context de liniște, chiar dacă uneori doar aparentă, în dezvoltarea copilului? Sau este mai importantă asumarea tuturor emoțiilor în familie?

E important să ne asumăm și exprimăm emoțiile. Desigur, cu un proces și fără a merge în extrema cealaltă.

De foarte multe ori suferința poate fi manifestată rațional, cu explicații foarte tehnice despre ce simt, lucru care poate duce la o înțelegere mai profundă a lucrurilor, dar pe de altă parte cine îmi alină mie suferința când văd că există ceva în relația oamenilor cu care eu ar trebui să mă simt în siguranță și lângă care mă simt atât de vulnerabilă.

Tu ești psiholog specializat în relații. Or, relații înseamnă foarte mult: de la ce simt dacă îmi moare pisica pe care o aveam din studenție până la ce fel de părinte sunt pentru copiii mei. Deci nu e prea mult pentru formarea și munca unui om?

Eu sunt psiholog cognitiv-comportamental, iar asta înseamnă că relația cu clientul este mult bazată pe interacțiune unu la unu, ne concentrăm pe simptomatologie, pe patologie și (chiar dacă spunem că nu ne plac etichetele) pe etichetare.

Dar experiența mea de cabinet mi-a arătat că nu mi-era destul, că voiam mai mult. Mai mult, mă trezeam în contexte de lucru cu copiii și nu prea știam ce să fac acolo. Așa am început să vreau să înțeleg ce se întâmplă în relații.

Dacă mă întrebi despre volum de muncă ți-aș zice că nu este chiar atât cât pare, fiindcă mintea noastră, dincolo de faptul că este complexă, este și foarte predictibilă, iar creierul nostru funcționează foarte mult pe regularități.

Există un concept în psihologie care se cheamă economie cognitivă, care spune că pentru că nu putem procesa tot ce se întâmplă în mediu, creierul dezvoltă niște principii de funcționare, pe care le aplică, dacă vorbim despre relații, în toate pe care le avem: de la relația cu pisica, la cea cu copilul, cu soțul și cu oamenii din jur. Cel mai probabil, ce simți în relațiile personale se activează și în cele profesionale, aceleași nevoi neîndeplinite, aceleași dorințe. Singura diferență este probabil finețea cu care ne activăm nevoile și dorințele în viața profesională versus felul în care uneori suntem intruzivi și abuzivi în cea personală.

Ce spunem noi întotdeauna și în ședințele de consiliere este că vedem toată munca asta ca o pâlnie în care clientul nostru așază o mare de probleme și chestiuni care îl frământă, iar noi filtrăm până ajungem la câteva concepte cheie, pe care le aplică nediferențiat. Și le aplică tot din aceeași nevoie de siguranță.

Impredictibilitatea este cel mai mare pericol pe care creierul îl poate simți, pentru că nu știe ce se întâmplă. Din acest motiv avem și această aplecare pentru a ne gândi mai degrabă la lucruri negative.

Creierul nu știe să gândească pozitiv. Este o utopie să te trezești dimineața să spui că viața va fi frumoasă. Spunem ceva ce nu există. Funcționează probabil 15-20 de minute, dar mai departe nu funcționează.

Important este să înțelegem că, evoluționist, noi am supraviețuit atâta timp pentru că am văzut pericolele. Să gândim pozitiv este un efort foarte mare, conștient, asumat. Nu poate să-mi vină natural să fac asta.

Ce-ai învățat despre tine în momentul în care ai început să faci asta?

Cred că cel mai important lucru, magic, mai ales când am început să lucrez în formarea relațională, a fost să înțeleg ce fac, să înțeleg de ce sunt în relație cu soțul meu, de ce îl iubesc pe el și nu pe altcineva?

Pentru că e chimie?

Ce înseamnă acea chimie și cum s-a produs ea? Într-adevăr este un proces neuro-chimic atunci când ești îndrăgostit. Este un cocktail pe care creierul nostru îl produce pe niște principii.

De ce m-am îndrăgostit de el și nu de altcineva, iar asta este o întrebare la care psihologia caută răspuns de mult. Cel mai apropiat răspuns este că probabil căutăm același mix de trăsături pe care și părinții noștri l-au avut.

Este foarte interesant cum funcționează creierul din perspectiva relației. Creierul nostru a învățat de-a lungul timpului că supraviețuiește mult mai bine în relații decât în singurătate, motiv pentru care a trebuit să construiască un algoritm pentru asta: să se asigure că stăm în relații pentru a supraviețui. Suntem cam singura specie de mamifere care, atunci când ne naștem nu ne descurcăm singuri.

Natural, creierul nu știe să se descurce în singurătate. Atunci dezvoltăm această îndrăgostire, un mix de oxitocină, dopamină și endorfine. Ce se întâmplă mai departe este că noi, de fapt creierul nu rezistă să fie îndrăgostit pentru o perioadă lungă de timp pentru că nu suntem funcționali, nu ne putem concentra.

Așa că undeva după 18 și 24 de luni (cu măsurători științifice) de la începutul relației creierul scade frecvența și cantitatea acestui mix de hormoni.

Problema este că dispare vălul de pe cortex și începem să vedem adevăruri despre cel de lângă noi și se întâmplă să spunem: „tu nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit!”, chiar dacă avem în față același om. Dar mintea noastră poate să-l vadă mult mai rațional decât a făcut-o până atunci. Este tipic să se producă despărțirea după 18-24 de luni.

De ce 18-24 de luni? Pentru că se pare că este o perioadă suficientă de timp să se construiască atașamentul, care scade șansele unei despărțiri. Iar cei care reușesc să treacă de această perioadă, vor reuși să treacă și de alte obstacole ulterioare.

Să vorbim despre tine! De ce te-ai căsătorit cu soțul tău și de ce te-ai îndrăgostit fix de el?

Analizând lucrurile, mi-am dat seama că el seamănă la foarte multe lucruri cu mama, chiar dacă lor nu le place să creadă asta. (râde) Asta este iarăși ceva ce face mintea noastră: nu ne lasă să vedem în noi lucrurile care nu ne plac la celălalt.

Acum înțeleg de ce l-am ales pe el, care au fost trăsăturile care m-au făcut să rămân în relație cu el și de ce mi-ar fi fost greu să rămân într-o relație cu persoane care urmează tipologia tatălui meu. Pentru că eu semăn foarte mult cu tata, iar o astfel de relație m-ar fi dus foarte mult în luptă de putere cu cel de lângă mine. Iar lupta de putere nu ajută deloc într-o relație de cuplu.

Deci, știu că m-am îndrăgostit de soțul meu pentru că îndeplinește acel amestec de trăsături pe care le-am văzut în familia mea, în principal în relația cu persoana primară de atașament, mama.

Iar analiza asta la rece nu a deteriorat relația?

Această analiză a ajutat foarte mult, dar a venit cu suișuri și coborîșuri, cu despărțiri, cu dezbateri.

Noi, specialiștii relaționali, când facem formarea trebuie să trecem printr-un workshop împreună cu partenerul nostru. A fost un weekend foarte, foarte intens, fiindcă literalmente sunt 16 ore de terapie de cuplu și să lucrezi cu psihologi care fac așa cu partenerii lor este mai dificil decât să lucrezi cu oameni care nu au atâtea informații.

Creierul are nevoie de trei elemente: să înțeleagă, să accepte și apoi are nevoie să schimbe. Ultimele două procese nu pot fi susținute dacă nu este rezolvat primul.

Aceste întâlniri ne-au ajutat să înțelegem cum funcționăm, de ce funcționăm atunci când o facem și ce ni se întâmplă când intrăm în discuții în contradictoriu. La noi nici măcar nu erau niște discuții în contradictoriu, ci un monolog al meu, la care soțul meu se lipea de un perete și asculta.

Asta se întâmplă în relații, mă voi îndrăgosti cel mai probabil de cineva care are mecanismele de apărare diferite de noi: dacă eu ocup foarte mult spațiu, mă voi îndrăgosti de cineva care se va închide într-o carapace. Petru că mintea se îndrăgostește de ceva ce nu știe.

Deci m-a ajutat mult să înțeleg cum funcționăm, iar când mă enervează ceva nu este decât filtrul prin care eu văd lucrurile, nu intenția. Niciunul dintre noi nu avem intenții negative în relație cu celălalt. Lucrările de specialitate spun asta: alegem în fiecare zi să rămânem în relațiile noastre. Este o alegere conștientă.

Cum te-a ajutat sau împiedicat relația ta cu mama sau cu tatăl tău?

Cred că am replicat un model pe care l-am văzut acolo. Creierul învață prin expunere și modelare, deci dacă asta am trăit, asta voi face și eu. Iar un mecanism de apărare pe care l-am văzut eu în relația lor, dar și în relația lor cu mine, mai ales a mamei, a fost acesta de a învălui într-o manieră foarte rațională și politicoasă un atac.

Motiv pentru care mie îmi este foarte ușor să folosesc asta în orice tip de relație. Iar în relația cu soțul meu am exersat-o la maximum.

Dă-mi un exemplu!

Zilele trecute povesteam despre niște proiecte pe care soțul meu le-a început și, în timp ce povestea, realizam cât de încântat era de ce făcea. Dar, în locul să mă întorc spre el și să spun: „îmi dau seama cât de încântat ești și mă bucur că te bucuri de ce faci!”, replica mea a fost: „acum te lauzi! Îți place să te auzi povestind despre asta!”

Mi-a venit atât de natural, chiar dacă îmi dădeam seama în timp ce spuneam ce spuneam. Evident că soțul meu s-a retras în carapacea lui. Ce m-ar fi costat să spun altceva?

De ce nu ai făcut asta?

Este modul în care am învățat să ne apărăm. Așa ne-am însușit niște mecanisme. Iar unul dintre cele învățate de mine este să mă asigur că fac lucrurile corect și că fac lucruri relevante. Orice este altceva nu contează. Evident că m-am îndrăgostit de cineva care are foarte multe lucruri din categoria „altceva”: este pasionat de artă, lucrează în lemn.
„Dumnezeule! În lume asta sunt lucruri relevante, sunt copii care au nevoie de ajutor, iar noi stăm și frecăm un lemn!” (râde)

Mintea mea nu poate concepe altfel.

Vin dintr-o familie în care tot timpul s-a făcut ceva. Tot timpul. Nu stăm! Eu nu am avut acest concept de relaxare, de dolce far niente. Nu contează ce facem, important este să nu stăm: facem ordine într-un dulap, curățenie nu știu unde, citim ceva.

Ce profesii aveau ai tăi?

Tata era polițist și a ocupat o funcție de conducere, deci el tot timpul făcea ceva, nu l-am văzut vreodată stând. Iar mama a lucrat în finanțe, în trezorerie. Meseria ei a făcut-o foarte atentă la detalii, tipicară și foarte corectă. Iar aceste trăsături le-a activat și în relație cu mine: trebuie să fim atenți la toate detaliile, să avem o imagine cât mai aproape de perfecțiune, dacă nu perfectă în absolut tot ce faci: cum stai, cum vorbești, cu cine vorbești, cum râzi!

Cum ar trebui să râzi să fie corect?

Nu prea tare, dar nici să nu arăt că nu-mi pasă.

Cred că prima carte care mi-a fost pusă în mână de bunica mea a fost „Codul bunelor maniere”. Înțelegi? (râde)

Deci cum se poate să am o relație cu soțul meu care îmi zice: „uite, avem după-masa asta, hai să stăm, să lenevim!” Cum să stau? Trebuie să fac ceva. Citesc ceva. Și, atenție, nu citesc orice! Citesc ceva ce ar putea să-mi folosească. Stau cu pixul în mână când citesc și nici nu mă bucur de această experiență a cititului.

De la tatăl tău ce ai luat?

De la el am învățat foarte multe lucruri care țin de cum lucrezi cu oamenii. Mama, când nu poate să spună direct un adevăr, îl ascunde sub masca ironiei. Tata însă are foarte bine dezvoltată latura ce ține de interacțiune cu oamenii și știe cum să pună problema.

În clasa a XII-a, după ce am luat permisul, am lovit mașina de un gard. Nu se întâmplase mare lucru. Dar pentru că gardul era roșu, iar vopseaua de pe mașină era galbenă mi-am zis că pot să spun o minciună.

Am omis complet că el era polițist, m-am dus acasă și i-am spus tatălui că în fața mea era parcată o mașină galbenă și ala sigur m-a lovit când a plecat. Tata a zis că nu este nicio problemă, dar că va da în urmărire această mașină galbenă să aflăm cum m-a lovit.

Și m-a lăsat așa vreo trei zile să mă frământ și să-mi pun întrebări. După care am mers la el și i-am spus adevărul. Știi ce mi-a răspuns? „Vezi, dacă ai fi zis de la început adevărul, nu ai mai fi avut aceste 3 zile grele!” Nu am primit nicio pedeapsă, doar un accent potrivit, din care am învățat enorm.

Cine era bunica ta, cea care ți-a pus Codul bunelor maniere în mână?

Bunica era, ca și mama, foarte pedantă. Are o fotografie cu toți frații ei, cu străbunicul meu, primar în satul de unde veneau ei, toți îmbrăcați în costume populare. Mi-i și imaginez, duminica, la biserică.

Bunica mea, Raveica, avea foarte bine fixată ideea despre imaginea pe care o proiectăm celorlalți. Trebuie să te căsătorești cu un băiat bun, social vorbind. Ea a fost o soția potrivită șefului de post din sat, bunicul meu.

Pe bunicul l-am iubit foarte mult și doar când vorbesc despre el mă emoționez foarte tare. El era tot polițist și un om foarte atent la emoții, care știa să mă facă să mă simt bine doar prin faptul că era acolo.

Pentru el era esențial să stăm duminica la prânz și să discutăm despre lucruri. Deciziile nu se iau de unul singur, ci în familie. A fost un om împăciuitor care a prețuit foarte mult relațiile.

Dar cred că, dacă bunica mea s-a căsătorit cu un om „din carte”, iar mama a făcut la fel, eu am rupt lanțul ăsta. Și acesta este mesajul pe care l-am transmis.

I-ai șocat pe ai tăi?

Da. Dar mi-am zis că presiunea de a sta într-o relație 50 de ani (acum 100 de ani nici nu trăiam 50 de ani) ar fi de nesuportat. Măcar să-mi aleg omul pe care mi-l doresc. Așa că nu am fost dispusă să fac niciun troc social.

Cum este relația cu fiica ta, cu Ana?

Sunt momente în care vorbesc cu ea și o aud pe mama.

Chiar dacă ești psiholog și știi cum să faci să nu se întâmple asta?

Chiar dacă, pentru că este un automatism.

Literatura de specialitate spune că este foarte important acest mecanism de rupture/repair. S-a produs o ruptură, vino și repară! Să nu lași să se construiască o prăpastie. Iar copilul pricepe atât de bine aceste lucruri.

Dar ce facem dacă micuțul pricepe că este ok ca cineva să depășească niște limite în relația cu el pentru că oricum va veni să-și ceară iertare după aceea?

Este un mecanism care poate să apară, este adevărat. Dar ce este important este că noi discutăm despre ce ni se întâmplă, despre ce simțim, despre emoțiile noastre. Cu noi nu a vorbit nimeni.

Noi avem o direcție declarativă și apoi una procedurală, în care venim și le spunem copiilor: „știi ce ți-am zis, teoriile acelea? Uneori ne ies, alteori nu, și e normal să fie așa. Este normal să greșim uneori în relațiile noastre!”

Copiii învață aceste lucruri de foarte mici. Ana, la 4 ani și jumătate vine și-mi spune sincer și asumat: „mă deranjează să faci asta! Mă rănești!” Zilele trecute mi-a zis: „am nevoie să lași telefonul deoparte!” Mi-am dat seama că am stat prea mult pe telefon și am reparat.

Felul în care interacționăm cu ceilalți creează un tipar pe care îl replicăm la nesfârșit până îl internalizăm.

Cum aplicați voi toate aceste principii în lucrul de zi cu zi. Înțeleg că pregătiți un masterclass dedicat formării psihologilor. Spune-mi mai multe!

Așa este. Vorbim despre Couples Therapy Clinical MasterClass. Vom fi, alături de Gaspar Gyorgy și Adela Moldovan, pe 23 martie la București și vom avea întâlniri cu psihologi care au trecut deja prin formarea clasică și sunt dispuși să afle mai multe.

Eu și Adela Moldovan venim dintr-un mediu universitar, din Departamentul de Psihologie Clinică și Psihoterapie din Universitatea Babeș-Bolyai, și ne-am dat seama că am plecat de acolo doxă de carte, dar în cabinet practica nu este chiar așa.

Am început să facem formarea în psihologie relațională și ne-am dat seama că nu doar noi avem o problemă în cabinet, ci terapeuții în general au o problemă în a înțelege și gestiona relațiile lor personale, dar și cele profesionale.

Să ne amintim că îi este imposibil creierului să separe relațiile profesionale de cele personale. Și există riscul să ducem, ca terapeuți, relația cu clientul într-o zonă care nu mai este una profesională, ci de îndeplinire a propriilor nevoi.

Așa am început să construim un curs de formare pentru specialiști, care să nu dureze foarte mult, dar care să fie accesibil celor care vor să înțeleagă mai multe din zona profesională. Așa că am pus la punct acest MasterClass, cu patru întâlniri, cu câte un modul de câte trei zile, în care venim cu abordări validate științific, cu un foarte mare input practic.

Cei cu care lucrăm vor trebui să își înregistreze ședințele și să putem analiza reacțiile psihoterapeutului în timpul ședințelor, fiindcă am realizat că avem foarte multe reacții de care noi nu ne dăm seama: din dinamica corpului sau din cât lași pe unul sau pe altul să vorbească transmiți mult mai mult decât ai crede că o faci. Deci vom fi pe 23 martie la București. 😉