fbpx

Căutare

Share this article

Raluca Aprodu este actriță de teatru și film, un om muncitor, ambițios, dar cu o sensibilitate care o duce în fața celor mai profunde întrebări cu determinarea de a le găsi răspunsurile.

Cine din familia ta era artist?

Raluca Aprodu: Aparent, niciunul dintre ei. Amândoi părinții au fost economiști. Acum sunt la pensie, dar am aflat ulterior că mama a făcut parte dintr-o trupă de teatru în liceu și că îi plăcea foarte mult. Dar, pe vremurile alea  – și parcă am vorbi de Paleolitic, pentru că se schimbă lucrurile atât de repede încât nimic nu mai e valabil din anii 60, 70, 80 – pe vremea aia, cariera artistică părea un moft, deși cred că ar fi fost foarte talentată. Deci, aparent niciunul dintre ei, dar cred că e ceva acolo moștenit.

Și ce s-a schimbat când a venit vremea ta, astfel încât tu să urmezi acest capriciu?

Raluca Aprodu: Nu era nimic în mediul meu care să mă ducă cu gândul la asta.  Nu am avut în jurul meu niciun prieten, care să vorbească despre cariera asta sau să mergem la teatru, chiar dacă am copilărit în București. La teatru am fost prima dată la 17 ani întâmplător, la un spectacol de la Național, Romeo și Julieta, din care nu mai țin minte nimic. Nu am avut vreun prieten actor sau student la actorie sau în liceu să avem trupe de teatru…

Și atunci de unde?

Raluca Aprodu: Din faptul că nu știam ce vreau să fac. Adică din ”a nu ști” a ieșit un răspuns; din încercări constante de a-mi căuta un loc. 

Ce alte opțiuni aveai?

Raluca Aprodu: Din exterior părea că am multe. Concret, niciuna. Știam că nu vreau economie, matematică, tot ce înseamnă o profesie de genul ăsta nu era pentru mine. Am început să fac modeling, ceva foarte la început la noi în țară, însă am plecat în afară și am făcut meseria asta timp de 6 ani.

Din care ce ai învățat?

Raluca Aprodu: Tot ce îmi folosește foarte mult acum în actorie: o responsabilitate foarte, foarte rigidă de multe ori pentru lumea în care mă învârt, o disciplină militară aproape, fiindcă ești singură tot timpul și orice lucru pe care îl faci și îl spui are consecințe.

Nu mi s-a permis să mă alint o clipă sau să fiu o clipă abulică sau copilăroasă. Mă învârteam într-o lume de adulți foarte devreme, la 17 ani, erau bani foarte mulți în spate și pe nimeni nu interesa că tu ești sau nu pregătită. Și a trebuit tot timpul să joc că sunt pregătită chiar înainte să fiu pregătită. Ori chestia asta mi-a creat un soi de coping mechanism foarte folositor pentru meseria pe care am ajuns să o îmbrățișez – actoria.

Raluca Aprodu, în serialul RUXX. (foto: Adi Marineci)

Dar pentru tine? Că am sentimentul că te-a stors să intri într-o matrice, nu neapărat că te potriveai acolo…

Raluca Aprodu: Nu mă potriveam deloc acolo, dar eu am o vorbă care pare puțin de armată: unele lucruri trebuie făcute pur și simplu. E mai puțin important dacă îți dorești în momentul respectiv să faci sau nu lucrul ăla. Important e să știi unde vrei să ajungi.

E important să fii independentă financiar. Era foarte important să nu depind, pentru că în continuare consider că îți dă o libertate de alegere mult mai mare să știi că dacă se întâmplă ceva cu oamenii din jurul tău – că sunt părinți, că este soț, partener, parteneră sau orice om de care tu depinzi financiar, dacă omul ăla dispare sau nu mai este, tu îți poți duce o viață de adult civilizată în funcție de alegerile pe care le faci. Adică eu cred că zona asta e foarte importantă într-o societate de consum, în care se cere de la tine chestia asta. Nu aș vrea să fiu dependentă financiar de nimeni niciodată.

Tu când ai învățat asta?

Raluca Aprodu: La 17 ani.

De ce atunci?

Raluca Aprodu: Pentru că mi-am dorit foarte mult să pot să-mi simplific lucrurile exterioare, ca să le pot complica pe cele interioare (râde – n.r).

În continuare cred că depresia e un lux pentru cei care și-o permit. Pentru că atunci când ai doi copii și trebuie să îi hrănești sau trebuie să mergi la muncă sau să ai grijă de un părinte bolnav sau ești responsabil de alți oameni nu prea ai timp să te întrebi: unde mergem? De unde venim? Care e sensul vieții? Chiar cred eu că e un lux să ai timp să-ți pui întrebări profunde sau un pic mai filosofice. Și mi-am dorit să pot să am chestia asta și am înțeles că trebuie să fac asta.

Dar de unde firea asta a ta reflexivă?

Raluca Aprodu: Așa m-am născut. Nu contează dacă lumea crede sau nu în Dumnezeu. Nici nu cred că e o discuție care trebuie avută vreodată cu oamenii, dar cred real că oamenii se nasc într-un fel, cu ceva al lor.

Și cultura, mediul, părinții ce mai adaugă?

Raluca Aprodu: Adaugă enorm de mult sau strică enorm de mult. Adică eu simt că fac un drum foarte ciudat de a mă întoarce la ce am fost. Adică eu cred că oamenii se nasc foarte curați, foarte siguri pe ei, foarte potriviți pentru ei înșiși. Eu cred că trebuie să mai dăm jos din ce am cărat și nu e al nostru: de la părinți, de la societate, de la colegi, de la profesori… trebuie să mai dăm jos din ele. Că am tot pus haine pe noi și am tot pus haine pe noi, după care ni s-a făcut foarte cald. Eu am știut întotdeauna ce vreau… și acum o să mă întrebi ce vreau…

Da, pentru că sunt multe contradicții. Adică la 17 ani te duci într-o lume glamorous, dar foarte superficială..

Raluca Aprodu: Nu e nimic glamorous în toată treaba aia. Glamorous este produsul final. Procesul și lumea nu e așa. Este o viață de singurătate, de pericole, de abuzuri personale pe care ți le faci tu ție. Mor când aud asta cu un stil de viață mai sănătos. Îl pot avea, dar degeaba beau eu limonadă când sunt obligată să nu dorm 48 de ore pentru că am filmare de noapte. Adică cer mult de la mine, dar mediul pe care l-am ales nu-mi permite. În aeroport nu găsești să mănânci un ou fiert. Nu ai cum. Ai băuturi răcoritoare carbogazoase, cafea și cam atât.

Ce vrei?

Raluca Aprodu: Nu am primit până acum ce vreau pentru că toată viața mea am crezut că ce vreau eu sunt niște tâmpenii neimportante. Dar ele nu sunt. Ele sunt foarte ok.

Dă-mi niște exemple…

Raluca Aprodu: Să nu trec prin viața asta ca o gâscă prin apă, să nu fiu purtată ca o frunză în vânt, să găsesc sensul unor alegeri, să-mi asum responsabilități. Viața are obiceiul ăsta minunat de a te surprinde. Se întâmplă lucruri în exterior: lucruri frumoase, lucruri tragice, dramatice și tu să ajungi ca om să fii un fel de pion cărat de colo colo, neînțelegând de ce faci unele alegeri, continuând să te învârți într-o buclă pe care oricum nu o înțelegi sau să disprețuiești ceea ce ești sau ce sunt alții sau să dai vina pe alții… haosul ăsta extraordinar și la finalul vieții să zici: ”Băi, nu am înțeles nimic”.

Eu îmi doresc să înțeleg ceva despre mine.

Sună ca o replică template, ca un fel de Paolo Coelho foarte superficial, dar eu real îmi doresc să înțeleg măcar de-a lungul vieții de ce am ales să fac pasul x, nu pasul y, ce anume a trebuit să învăț, cum aș putea sau cum aș fi putut să iau decizii care să mă ducă mai aproape de o liniște personală pe care mi-o doresc, care nu are nicio legătură cu exteriorul.

Nu am înțeles niciodată cum poți conștient să fii atât de legat de validarea asta exterioară. Mi se pare un stil de viață foarte periculos. Oamenii zic de multe ori că poate asta e o aroganță, dar nu mă interesează ce părere are cineva despre ceea ce fac eu sau de ce alegeri fac eu. Nu mă interesează că un proiect are un succes și atunci înseamnă că eu sunt o persoană de succes. E posibil să fie succes acum, în contextul ăsta, dar să nu fie nimic, de fapt, pentru mine, să nu conteze deloc mai târziu. Nu am pretenții să înțeleg fiecare pas, dar măcar dacă mă învârt într-un cerc de 10 ani și am o nemulțumire constantă în legătură cu ceva, chiar dacă persoanele sau evenimentele sau lucrurile se schimbă, iar eu mă găsesc o dată la 3 luni, la 5 luni sau la 5 ani în același punct de nemulțumire, înseamnă că ceva undeva nu funcționează și trebuie următoarea operație: te oprești, te dezbraci și te uiți să vezi ce trebuie schimbat. Asta e foarte important pentru mine. Înseamnă să accepți, dacă ai ales să mergi pe drumul ăsta, că o să fii mai puțin fericit decât îți propune societatea de azi. Și tu cumva trebuie să fii ok cu asta. Uneori trebuie să mai închizi ochii și am impresia că, metaforic, de multe ori stau trează mult prea mult timp. Dar mi-am format niște supape de a mă liniști: natura, excursia în natură, oamenii din jurul meu, nu mulți, care mă văd și care mă ajută să mă odihnesc.

Altfel, e o stare permanentă de conștiență, de trezie…?

Raluca Aprodu: Asta nici nu pot să o opresc. Și dacă mă fac că nu văd. Dar dacă pot să mă izolez, mă izolez. Și nu este un moft sau o aroganță, pur și simplu mă izolez când e nevoie. Uneori e posibil să nu-mi aducă nimic, deși îmi aduce. Dar nu pot să schimb nimic. Adică aș lupta împotriva mea. Eu nu pot, nici dacă strâng din dinți, să fiu mai puțin atentă, să fiu mai puțin empatică sau mai puțin hipersensibilă. De fapt, despre asta e vorba. E hipersensibilitate la factorii externi, energia umană, la privirile umane, la sentimente… mă copleșesc lucrurile astea. Nu spun că e bine sau e rău. Așa m-am născut.

A fost o perioadă când am urât asta la mine, am crezut că e ceva greșit cu mine, am încercat să o bag sub preș, dar am 38 de ani și, Slavă Domnului, s-au mai schimbat lucrurile. Am trecut prin etapa de negare, ură, ură de sine, lipsa sentimentului de a aparține, încercând să mă schimb, să îmbrac tot felul de personalități care nu s-au potrivit etc, etc… Acum am ajuns într-un moment în care zic OK, eu așa o să mor, va trebui să mă descurc cu lucrurile astea. Ele nu se vor schimba niciodată la mine, nu am cum să fiu de mâine mai puțin sensibilă. Este imposibil. Dar pot să fiu mai atentă la mine, să nu mă mai expun în zone sau în medii care nu fac decât să-mi râcâie această suprasensibilitate.

Când nu știai ce să faci cu această vulnerabilitate, ce s-a întâmplat?

Raluca Aprodu: O ascundeam foarte bine, transformând-o. M-am ”băiețit” foarte mult. Prin mimetism și fiind înconjurată de bărbați toată viața mea – când eram puștoaică mi s-a părut că fotbalul e mai interesant decât vorbitul despre băieți pe care fetele îl fac la vârsta aia – eu voiam să joc fotbal, voiam să fiu ca ei, mi se păreau mai relaxați, mai puternici, mai mișto, aveau găști, făceau sport. Fetele mi se păreau mai plictisitoare. Mi-am ascuns latura sensibilă și m-am dus în extrema cealaltă. M-am băiețit.

Și ce ai învățat din perioada aceea? Ce ți-a rămas?

Raluca Aprodu: Să mă descurc foarte bine în mediul predominant masculin, ceea ce mă ajută enorm. Mă pot descurca foarte bine într-o încăpere plină cu 20 de bărbați.

De ce ai ieșit din lumea modelingului?

Raluca Aprodu: Pentru că nu mi-am dorit-o niciodată. Sora mea mi-a spus la vârsta de 15 ani că sunt frumoasă – eu nu am crezut niciodată despre mine asta – au început să-mi spună mai mulți oameni lucrul ăsta și, foarte matematic, deși sunt un Pește ezoteric, ca zodie, foarte pragmatic am spus: ok, asta am acum!

Pe vremea mea nu exista Tik Tok, Instagram sau Facebook, adică nu existau milionari la 20 de ani. Era imposibil. Asta e ceva ce s-a născut de 5 ani. Atunci puteam să fiu premiantă la școală, dar asta nu îmi asigura în niciun fel viitorul. Atunci am zis: ok, asta mi se oferă? Da. Contracte, bani, asta trebuie să fac? Ok. O să fac asta. Dar știam că nu este un drum de lungă durată. Nu am vrut să-mi fac o carieră din asta. Știam că îmi voi da seama pe parcurs ce vreau să fac mai departe. Asta s-a și întâmplat, pentru că am făcut mai ales modeling de reclamă, adică filmare, actorie, că și actoria de reclamă e tot o actorie. Apucând-o pe acest drum s-a născut celălalt.

Cum așa?

Raluca Aprodu: Pentru că mi s-a părut cel mai firesc lucru, pentru că a venit din acest ”nu știu”, nu a venit din acest ”vreau”. Nu prea îmi ies lucrurile când vreau ceva. Îmi ies lucrurile când nu știu ce vreau, dar sunt conectată la prezent și intru într-un flow normal, am intrat la castinguri de filme, de seriale, deși nu eram actriță și le luam, iar oamenii îmi dădeau încredere și mă încurajau. Mi-au trebuit 5 ani să fac asta. Am zis ok, dau la facultate, dacă intru e bine. Am intrat. Al doilea pas: stau un an, dacă îmi place bun, îl fac și pe al doilea. E foarte posibil peste un an să mă intervievezi și să-ți spun că nu mai sunt actriță și că fac altceva. Eu sunt ok cu asta. Absolut ok.

Nu vreau să mă mai identific cu niciun fel de meserie: eu sunt actrița Raluca Aprodu. Nu! Eu sunt Raluca Aprodu, care în momentul ăsta face actorie sau care în momentul ăsta e iubita cuiva, sau care e prietenă cu x, dar mâine se poate să nu mai fie așa. M-aș întrista teribil să mă identific prea mult cu ce fac. Nu cred că e o idee bună pentru mine.

Și interiorul ăsta al tău, pe care îl complici inevitabil prin ceea ce faci, cum arată?

Raluca Aprodu: Liniștit. Și are un loc al lui în care nu prea mai poate să vină nimeni să modifice. Nu am avut niciodată locul ăsta, până acum câțiva ani. Dar eșecurile pe care le-am trăit constant m-au făcut să înțeleg că, dacă nu îmi găsesc locul ăla, nu se va schimba nimic.

Ce numești tu eșec? Cum gestionezi asta?

Raluca Aprodu: Să forțezi lucrurile atunci când ele nu funcționează. Am fost extrem de încăpățânată. Retrospectiv, ca să fiu sinceră până la capăt, de multe ori m-a ajutat, dar de foarte multe ori m-a împiedicat pentru că m-am încăpățânat să fac lucrurile să se întâmple așa cum credeam eu că trebuie să se întâmple. Ele erau bune. Puteam să mi le doresc, dar faptul că am forțat lucrurile să se întâmple exact așa cum credeam eu că trebuie să se întâmple mi-au explodat în față de fiecare dată. Și asta e o lecție pe care nici măcar nu sunt convinsă că am învățat-o până la capăt în mod real: să poți să știi când să te oprești din a mai face ceva. Eu sunt foarte action oriented, ca structură.

Lecția mea pe acest Pământ e să învăț nu doar să fac, ci să mai și fiu. E foarte greu, pentru că lupt împotriva naturii mele. E o chestie pe care trebuie să o dobândesc, nu îmi vine natural.

Ce este greșeala?

Raluca Aprodu: Greșeala cea mai mare e să nu te ierți că ai făcut o greșeală pentru că o să tot greșim. Dar eu, după ce greșeam, știam că am greșit dar mă mai și biciuiam de 10 ori. Timp pierdut. Cred că asta, să pierzi timpul, e o greșeală.

Ce înseamnă să pierzi timpul? Să stai în fața unei uși închise și să o tot forțezi să se deschidă, deși în jurul tău mai sunt încă 10. Nu poți să nu te întrebi: faptul că nu se deschide și eu dau cu capul până îmi rup gâtul e o chestie bună sau ar trebui să mă dau un pas în spate, să mă uit stânga-dreapta, poate e altă intrare. Poate e altă ușă, poate pot să o iau pe altă parte. Eu am simțit trecerea timpului dintotdeauna foarte acută… de mică. E o temă recurentă la mine.

De bătrânețe sau de moarte?

Raluca Aprodu: De moarte nu mi-e frică. De bătrânețe, da. Haide să-ți spun un lucru. Fac o activitate banală, zilnică: pun cafeaua în cană și mă gândesc că părinții mei sunt în viață amândoi, sănătoși, sora cu nepoata mea sunt bine, viața mea e așa cum e. Dar va veni o zi în care toate astea nu vor mai fi, dar eu îmi voi turna la fel cafeaua în ceașcă. Și știu sigur că va veni ziua aia. E o certitudine care nu mă sperie, dar după ce gândesc asta, iau repede prezentul și mă gândesc dacă vreau să fac ceva având ce am atunci. Și ori iau telefonul și îi sun… conștientizez prezentul.

De bătrânețe de ce îți e frică?

Raluca Aprodu: De o chestie concretă: corpul. Eu sunt un om activ: ador să alerg, să sar, să mă mișc, să urc scările, să mă urc în mașină să conduc. Inevitabil, oricât de sănătos ai trăi, va veni un moment când corpul va ceda. Eu am avut un torticolis pe la 16 ani, ceva agresiv, groaznic, încât efectiv nu puteam să fac nicio mișcare. De-asta mi-e frică.

Îmi amintesc că mă uitam în ochii bunicii mele – avea 50 și ceva de ani când m-am născut eu și a murit la 83 – dar ea era la fel: ochii, privirea, vocea – numai corpul era altfel. O chema Alexandrina, eu îi spuneam ”mămăițu” și îmi e tot mai dor de ea în ultima vreme. Era o femeie extraordinară, o leoaică. Avea același simț al umorului, dar ea era tot mai mică. La fiecare vizită nu se pupa interiorul cu exteriorul.

Cred că neputința mă sperie cel mai tare.

Ce înseamnă succesul? Ai zis că tu nu vrei asta, că nu vrei Oscarul… De ce?

Raluca Aprodu: Nu vreau Oscarul. Nu mă deranjează dacă îl primesc, dar nu îl vreau. Dacă l-aș primi, m-aș bucura, probabil aș și plânge acolo la discurs, aș tremura de fericire, dar nu mi-l doresc pentru că nu mi se pare important.

Îmi doresc bani să-mi duc viața pe care îmi doresc să o duc, ceea ce la mine nu înseamnă 10 mașini, nici o vilă la New York, dar îmi doresc să am, de exemplu, o căsuță pe malul mării. Pe aia, dacă mai fac un credit la bancă, pot să o iau și în 2-3 ani.

Dar nu cred că Oscarul aduce fericirea. Ne uităm, de exemplu, la Hollywood. Acolo am văzut oameni care s-au sinucis cu Oscarul în mână. Ok, unii dintre ei aveau niște probleme despre care nu putem noi să discutăm, dar poate nu toți le aveau. Sunt probleme de sănătate, divorțuri, dependențe… nu cred că dacă ești cu Oscarul în mână lucrurile sunt mai ușoare. Oroarea vieții mele e să alergi toată viața după ceva, să lupți pentru el, să îl obții și să constanți că ești la fel ca înainte, că nu s-a schimbat nimic.

Tu ai trecut prin asta?

Raluca Aprodu:  Da, o să dau un exemplu superficial, dar e relevant. Când aveam 18-19 ani și eram model, situația mea financiară era cea mai bună dintre cele ale colegilor mei. Ei stăteau la cămin, încă pe banii părinților, cum era pe vremea aia. Și eu veneam în România cu câteva mii de dolari și ce crezi că făceam cu ei? Nimic. Îi cheltuiam la fel de repede pentru că eu am o chestie: dacă muncesc mult pentru niște bani, îi și cheltuiesc repede. Dar în 6 ani cred că am dormit de 3 ori.

Și în actorie faci cam același tip de efort, dar pe mai puțini bani…

Raluca Aprodu: E un pic diferit pentru că actoria e total în altă zonă. Eu am făcut o mare greșeală, pe care orice femeie o face. Ca femeie atractivă fizic, mi-a fost frică să nu zică lumea că de-aia am reușit. E o tâmpenie.

În actorie frumusețea merge până la un punct, după care ești singură pe scenă. Și dacă ești lemn, se vede. Dacă înțelegeam asta mai devreme, nu mai pierdeam atâția ani.

În facultate nu mă spălam pe cap pentru că eram clișeul ăla absolut oribil, o modelină frumușică care s-a apucat de actorie. Și iubita lui Andi Văsluianu, pe deasupra! Ce start mai prost puteam să am ca actriță? Niciunul. Bifam toate clișeele posibile, într-o țară destul de conservatoare, deci un adevărat dezastru. Motiv pentru care am trecut la cealaltă extremă, ceea ce a fost foarte împotriva a tot ce poate fi o femeie ok cu feminitatea din ea. Eu nu mi-am dat seama pe moment, dar ani mai târziu am zis STOP, e stupid. Mă vedeam că îmbătrânesc și nu m-am bucurat niciodată să port o rochiță.

Exista hărțuirea sexuală pe vremuri?

Raluca Aprodu: Exista, dar nu în conștientul colectiv. Eu cumva am fost învățată că face parte din riscurile meseriei. Era evident că se va întâmpla iar tu puteai să zici da sau să zici nu. Eu am ales drumul cu nu și mi-a folosit la tot ce sunt azi. Pentru tot ce sunt admirată azi mi-a folosit.

Dar efectul întâmplării, indiferent de răspunsul tău, trebuie să fie devastator…

Raluca Aprodu: Da, este. Eu merg la terapie de 8 ani și o să continui să merg până la finalul zilelor. Cred că, la meseria pe care ne-am ales-o, ar trebui să fie un obligo al fiecăruia, că altfel ne jucăm cu ceva ce nu știm să gestionăm oricum.

Cred că este necesar ca igiena pentru corp sau ca sportul pentru a nu avea colesterolul mare, așa trebuie să fie și chestia asta. Nu ne învață nimeni la școală și cred că nici părinții noștri nu au ce să ne învețe. Și atunci cine să ne învețe? De unde știi tu cum să-ți controlezi emoțiile? De unde să știi cum să gestionezi situații întâlnite pentru prima oară, care oricum vor veni, indiferent dacă îți convine sau nu dacă nu te-a învățat nimeni. Decât dacă citești foarte mult într-o direcție care te interesează, ești plictisit de your own bullshit. Eu, de exemplu, mă plictisesc repede de my own bullshit. Mai repede decât de ale altora.

Dar de ce ești atât de critică cu tine?

Raluca Aprodu:  Nu sunt critică.  Cer de la mine ceva ce îmi va fi necesar pentru ce spun că îmi doresc. Eu cred foarte tare în context. Vrem nu vrem, ne contaminăm de ce se întâmplă în jurul nostru. Important e să trăim cu asta, să învățăm din ele, să ne debarasăm de ele și să mergem mai departe. Sunt ca niște roluri. Să nu trecem prin viață ca frunza în vânt. Cum zicea Jordan Peterson: să fii actorul principal din viața ta, să nu fii actorul secundar în viața altora.

Iubirea față de tine cum a venit?

Raluca Aprodu: Acceptându-mi toate lucrurile pe care nu le suport la mine. Acceptarea nu înseamnă mângâiere pe creștet. Zic doar: e chestia asta care nu îmi place. Pot să trăiesc cu ea? Pot. Bun.

Așa, acceptând lucrurile care nu îmi plac a venit și iubirea de sine. Și înțelegând de ce mă iubesc. Eu sunt o persoană foarte loială. Și am în jurul meu oameni care să aprecieze real asta. Am rămas alături de oameni atunci când toți ceilalți le-au întors spatele. Din loialitate și din înțelegerea clară că dacă mie mi s-ar întâmpla asta, acesta e lucrul de care am nevoie pentru a putea să ies la liman și că sunt responsabilă să fac asta pentru cineva, chiar dacă uneori a fost în detrimentul meu. Ce e trist și tragic e să fii tu în situația aia și omul respectiv să nu o facă. Atunci doare și este un proces absolut chinuitor, pentru că intervin resentimentele, ranchiuna, furia, sunt sentimente cu care rămâi în cârcă și cărora trebuie să le faci față și după haosul ăsta intervine: ei și ce dacă el nu a făcut-o? Eu am făcut-o și e ok că am făcut-o.

La ce te ajută rolul pe care îl interpretezi, pe tine ca persoană?

Raluca Aprodu:  În primul rând îmi dă răgazul să mă las pe mine și viața mea la o parte. Ăsta este un lux foarte frumos la actorie. Creierul e ocupat să rezolve alte lucruri și cumva altele se rezolvă fără să te gândești la ele. Îmi permite să fiu câteva ore altcineva sau tot eu, dar în altă situație și cred că mi-a dat un control foarte bun al emoțiilor, al celor copleșitoare. Și aici ar trebui să înțeleagă și oamenii, apropos de sporul de muncă grea, unde se fac multe miștouri pe zona asta, noi stăm numai în teatru unde e întuneric beznă, lucrăm la o lumină de bec de la 9 dimineața până la 23 noaptea.

Au fost ani în care eu nu am văzut că s-a mărit ziua decât în august și am bușit în plâns. Era 9:30 seara, plecam de la Odeon, și când am văzut că e lumină m-am speriat efectiv. Și am bușit în plâns. Mi-am dat seama că am ratat un întreg anotimp.

Apoi, se întâmplă în viețile noastre, ca și în viețile altor oameni, tot felul de evenimente mai mult sau mai puțin dramatice sau tragice. De exemplu, probleme de sănătate sau moartea cuiva drag. Or, noi avem o vorbă: ca actor, dacă nu ai murit, trebuie să apari la teatru. Adică indiferent cât de mult plângi în culise, trebuie să le lași pe mai târziu și să urci pe scenă. Iar asta te ajută și în situațiile de zi cu zi.

Din tine în personaj ce duci?

Raluca Aprodu:  Ce e nevoie. Ce considerăm eu și regizorul respectiv că e nevoie. De multe ori mi s-a întâmplat să iau roluri în care nu se cerea nimic de la mine decât ce era evident. Dar sunt oameni care dimpotrivă caută lucruri din mine care sunt mai puțin evidente. Sau rolul cere să scot din mine lucruri care sunt mai puțin evidente. Și atunci e alt proces. Dar până la urmă face parte din meserie.

Toată viața mi-am droit să joc niște babe, niște vrăjitoare. Asta era visul meu când eram la facultate, am trecut prin toate regiile, iubeam să joc doica. Mă plictisesc repede.

Câte Mone ale lui Sebastian pot să joc? Sau pune orice alt nume aici, dar ne gândim la același profil de personaj.

Cu ce te mândrești ?

Raluca Aprodu: Mă mândresc cu faptul că, în situațiile de criză, sunt absolut excepțională. Mă mândresc cu faptul că pot să stau foarte bine singură, cu mine însămi, și că nu simt nevoia să mă agăț de nimeni și de nimic. Și nu vorbim de independența toxică, care este altceva.

Am o lume interioară destul de bogată cât să îmi placă să o vizitez și să mă bucur de ea. Și mă mai mândresc cu faptul că pot să mă uit în ochii tuturor oamenilor din trecutul meu și să nu am absolut niciun fel de rușine.

Cât ți-a trebuit să dobândești asta?

Raluca Aprodu: 37 de ani! Am trăit cât în 10 vieți, ceea ce e frumos, dar e și periculos. E important să nu te consumi atât de repede. Dacă mor mâine, știu sigur că nu o să am niciun regret. Nu am stat niciodată deoparte. Am stat tot timpul în arenă, de multe ori într-o arenă care nu era a mea și de multe ori am dus bătălii care nu erau ale mele, dar măcar am fost acolo. Nu a trecut viața pe lângă mine deloc.

Ce te enervează?

Raluca Aprodu: Oamenii care dorm pe alți oameni.  

Cum ești tu?

Raluca Aprodu: Ezoterică, visătoare, abulică, copilăroasă, haotică. Am o vorbă: lumea asta e 3D și eu o simt în 6D. Toată viața am crezut că sunt Vărsător, dar sunt Pești ca zodie. E o combinație foarte nefastă. Mă comport ca un Vărsător, adică oameni sociabili, cu umor, reci și distanți, dar simt ca un Pește, care sunt cei mai sensibili din tot zodiacul.   

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO