Ramona Vrabie Aur – de la copilul crescut pe circuitul de raliu la omul din spatele Academiei Titi Aur

Puţini sunt cei care nu au auzit de Titi Aur. Este câştigător a 51 de raliuri, de 8 ori Campion Naţional al României, primul pilot român care a participat la World Rally Championship şi promotor al conducerii defensive, iniţiator al proiectului unic în România, Academia Titi Aur, un autodrom ce oferă experienţe auto, cursuri de conducere defensivă, off road, karturi electrice, simulatoare de impact frontal, răsturnare la 90 şi 180 de grade, acvaplanare şi multe altele. Şi mai puţini sunt însă cei care ştiu că mâna lui dreaptă este chiar fiica lui. Ramona Vrabie Aur i-a fost alături încă de la primele cursuri, se ocupă de toată partea financiară a colosului care este acum Academia, dar şi de o parte dintre activităţile de marketing şi de iniţierea de cursuri noi. În ciuda tuturor acestor lucruri, n-a scăpat de-a lungul vieţii de sintagma „fata lui tata” şi a fost acuzată că ar fi obţinut inclusiv permisul de conducere la intervenţia lui Titi Aur. A preferat să rămână omul din umbră, care tace şi face. Este pentru prima dată când acceptă să vorbească despre viaţa şi munca ei, dar mai ales despre misiunea pe care şi-a asumat-o ca, alături de tatăl ei şi de toţi oamenii din Academia Titi Aur, să educe, să conştientizeze şi să scoată România de pe durerosul loc 1 la numărul de accidente rutiere mortale.

Ramona, cum este să fii fată de pilot? Ce a însemnat asta în drumul şi evoluţia ta?

A fost interesant pentru că a însemnat foarte multe deplasări, a însemnat ca în fiecare lună şi chiar mai des să avem câte o plecare în alt oraş, în altă ţară. A fost foarte frumos că, până să încep şcoala, am mers prin toată România.

Îți mai aduci aminte care a fost prima ieșire în străinătate? Ce ai simțit? Ce ți-a plăcut?

Prima ieşire în străinătate a fost de fapt venirea în România. M-am născut la Nisa, în Franţa şi am venit în România când aveam 2 luni, dar au urmat ieşirile în străinătate în Campionatul Mondial de Raliuri care e cu totul şi cu totul altceva faţă de ce vedeam în Campionatul din România, era şi este şi acum visul oricărui pasionat de motorsport, să ajungă la cât mai multe etape de WRC.

Cum percepeai tot ce se întâmpla la raliuri: agitaţia, viteza?

Pentru mine nu era nimic nou, că eu eram pe probele speciale dinainte de-a mă naşte, din burtă şi eram obişnuită să am maşini de curse mereu în curte, mereu desfăcute, împrăştiate. Nu mi se părea ceva deosebit, cum e pentru un copil care se duce pentru prima dată la raliu. Era o chestie absolut normală, făcea parte din viaţa şi din programul meu zilnic. Îmi plăcea însă la nebunie. Din cauza asta nici nu m-am dus la şcoală la 7 ani, m-am dus la 8 ani, ca să mai fac un an de curse.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu tatăl tău?

Sunt multe amintiri frumoase, dar îmi aduc aminte că abia aşteptam să mergem pe drumuri închise ca să pot să conduc.

Când te-ai urcat prima oară la volan?

Aşa, pentru poză, m-am urcat când eram foarte mică. De condus am început să conduc pe câmp sau pe drumuri forestiere, nu pe drumuri publice, când am început să ajung la pedale, aveam 12-13 ani. Îmi plăcea la nebunie. Abia aşteptam să vină sfârşitul de săptămână să mergem pe un drum închis, de macadam şi să conduc.

Care au fost primele lucruri învăţate de la tatăl tău?

Lucrurile de bază: cum să pleci de pe loc, cum schimbi vitezele. Şi prudenţa, cum să am grijă de mine şi de ceilalţi în trafic. Abia am aşteptat să dau examenul pentru permis. Ştiam să conduc foarte bine, dar emoţiile şi-au spus cuvântul şi tot mi s-a oprit motorul o dată. Eram sigură pe mine, pe ce fac, dar n-aveam cum să nu am emoţii. Mai multe au fost însă la partea teoretică, acolo am avut mai mult de învăţat, iar tata a fost cu mine acolo, la sală, m-a susţinut. Şi el era nerăbdător să vadă că îmi iau permisul, să mă vadă ieşită pe şosea.

Care a fost prima maşină pe care ai condus-o?

Prima maşină pe care am condus-o, înainte de a lua permisul, dar pe drumuri închise circulaţiei publice, a fost un Seat Leon. Prima mea maşină “oficială” a fost însă un Peugeot 307cc care mi-a plăcut foarte mult, dar pe care l-am schimbat pentru un Seat Leon Cupra, o maşină sport pe care mi-am dorit-o foarte mult.

La ce te uiţi când alegi o maşină, la aspect sau la dotări?

Până acum 4 ani îmi doream ca maşina să fie una sport, să fie puternică, să aibă suspensie sport, să fie aerodinamică. Aşa îmi place şi acum, dar după ce a apărut Eva (n.r.: fiica Ramonei şi a lui Bogdan Vrabie) a început să mă intereseze siguranţa şi confortul. Acum îmi plac maşinile sport, dar aleg un SUV cu mici detalii sport.

Cum de nu te-ai apucat de pilotaj?

E complicat. Îmi place foarte mult să conduc, o fac din pasiune. Conduc pe stradă, conduc pe circuit când am chef să merg mai tare, dar ca pilot cred că îţi trebuie altceva. Nu am simţit niciodată că pot să merg la nivelul la care trebuie. Campionatul nostru este acum foarte ridicat, are un nivel foarte mare chiar şi la grupele mai mici şi am fost mereu, aşa, decât să mă duc să fiu şi eu pe acolo, mai bine, nu. Fiind şi numele ar fi fost aşteptări foarte mari din partea celor din jur, aşteptări la care eu nu ştiu dacă m-aş fi putut ridica pentru că e un campionat foarte ridicat ca nivel. Mi-am făcut damblaua, am fost copilot şi m-am oprit aici.

Acum, că ai adus vorba de nume şi aşteptări, cum a fost să fii fata lui tata?

A fost şi bine, a fost şi rău. M-am bucurat de foarte multe lucruri, am văzut foarte multe locuri, dar au şi fost mulţi ochi pe mine şi mulţi care spuneau că orice am reuşit eu, am reuşit doar pentru că sunt fata lui Titi. Mă deranja că nu-mi era niciodată recunoscută munca. M-au acuzat inclusiv că am luat permisul pentru că m-a ajutat sau a vorbit tata cu cineva. Eu ştiam cât am muncit pentru asta, ştiam cum am condus atâţia ani ca să învăţ cât mai multe. Dar au fost şi avantaje, nu pot să neg asta. Şi acum, dacă spun numele, se face imediat legătura şi unele uşi se deschid mai uşor.

Cum a fost când ai fost copilot? Ce ţi-a plăcut, ce nu ţi-a plăcut?

Prima oară au fost emoţiile foarte puternice. Nu e neapărat frică, dar e ceva nou şi senzaţia dintr-o maşină de curse e cu totul altceva decât ce se vede din afară, nu are nicio legătură. E greu de explicat în cuvinte, trebuie să simţi. Dacă îţi place viteza, îţi place lumea asta, e un sentiment unic. N-am fost la foarte multe, am fost doar la 4 etape pe macadam şi a fost o experienţă foarte frumoasă. Doar că am mers cu Bogdan, soţul meu, şi nu am mai continuat pentru că nu e în regulă pentru pilot ca cel din dreapta să-i fie o persoană apropiată. Apare un instinct de conservare, te gândeşti automat că se poate întâmpla ceva. La raliuri te mai răstorni, mai dai de un copac, se mai întâmplă şi lucruri rele că aşa este când mergi cu viteză.

L-ai simţit pe el că era mai rezervat?

Da, şi mi-a şi spus că el nu poate să meargă la maximum şi nu poate să nu se gândească la faptul că ne putem răsturna, pot eu să mă sperii sau să păţesc altceva şi, gândindu-se la mine, nu mai poate să meargă la capacitate maximă. Fiind cu altcineva în dreapta nu e că nu îţi pasă, dar e altă treabă, e o chestie asumată. Plus că după ce am născut e şi mai complicat, ne gândim că nu putem pleca amândoi şi să lăsăm copilul aşa. E un sport care implică nişte riscuri şi se poate întâmpla oricând ceva.

Pe Bogdan Ramona Vrabie Aur l-a cunoscut în primii ani de şcoală, la scara blocului, în grupul de copii cu care se juca. În adolescenţă au apărut fiorii iubirii şi de atunci sunt împreună. Tot atunci a descoperit şi Bogdan pasiunea pentru raliuri.

Pe Bogdan cine l-a atras în lumea asta, tu sau tatăl tău?

Pe vremuri, când eram noi foarte mici şi oraşul era mai mic, mai puţin agomerat, Titi mai ieşea cu maşina de raliu pe străduţe şi se strângeau toţi copiii să-l vadă. Lui Bogdan i-a plăcut mult, a intrat în service, a stat mult de vorbă cu Titi şi aşa a intrat în lumea asta. Şi Titi s-a bucurat că a avut cui să-i dea mai departe cunoştinţele lui.

I-ar fi plăcut ca tu să îi calci pe urme?

Nu ştiu dacă i-ar fi plăcut pentru că era conştient de toate riscurile care apar şi e destul de greu când te gândeşti la copilul tău în aceste condiţii. Nici eu nu ştiu dacă mi-aş dori pentru Eva. Mi-aş dori să meargă pe motorsport, dar în acelaşi timp ştiu ce trăiesc la fiecare raliu, când se dă startul. Anul trecut au fost şi Titi şi Bogdan la start şi e o emoţie complexă. Pe de o parte îţi doreşti să fie cât mai sus în clasament, să-i învingă pe ceilalţi, pe de altă parte nu poţi să nu iei în calcul riscurile. Mereu spun: „Mergi tare, dar cu grijă.”

Eva merge şi ea cu noi peste tot, de când era foarte mică şi îi place, îl susţine pe tatăl ei mereu şi probabil va face şi ea karting. Îi place mult.

Şi cumva ţi s-a strâns inima când ai spus asta.

Da. Îmi doresc şi nu-mi doresc. Îmi doresc pentru ea să fie implicată în motorsport pentru că toţi am fost şi suntem în continuare, ne place tot ce ţine de zona asta. Dar mă şi sperie puţin când mă gândesc la ce se poate întâmpla.

Simţeai aceleaşi emoţii şi când erai mică, pentru tatăl tău?

Da, era la fel. E adevărat că atunci, fiind mai mică, nu înţelegeam totul şi atunci îmi doream foarte mult să câştige, nu prea mă gândeam la ce s-ar putea întâmpla, că nu înţelegeam mare lucru, nu conştientizam ca acum.

Acum, când ştii că e timpul să apară maşina şi ea nu mai apare, te uiţi la ceas, te uiţi la drum, sunt nişte trăiri unice.

Spune-mi despre Academia Titi Aur. Eşti aici de când s-a deschis, aşa e?

Aşa e. În 2009 au început cursurile prin diferite locaţii închiriate, iar în 2015 am făcut Academia cu tot ce înseamnă ea, cu circuit, cu sălile de cursuri, cu tot. Cum am terminat liceul ne-am mutat la Bucureşti şi am luat totul de la început, ştiu tot ce mişcă.

Puteai să faci orice, dar ai ales să fii stâlpul Academiei. Ce te-a motivat?

Academia m-a cam ales pe mine, activitatea a început imediat ce eu am terminat liceul, profil economic şi mi-a plăcut să pun în practică ceea ce învăţasem în timpul şcolii. Acum, după 10 ani, îmi dau seama că a fost un mare avantaj implicarea încă de la început pentru că m-a ajutat să pot înţelege tot ce se întâmplă aici şi să mă pot implica şi în alte domenii, am învăţat foarte multe lucruri ce ţin de marketing, de vânzări, de IT, management şi tot ce implică dezvoltarea unui business.

Nu ţi-a fost teamă că te vei lovi şi aici de problema cu fata lui tata?

Ba da, şi chiar au apărut vorbe. Şi cumva e normal, că doar noi ştim ce fac eu, de ce mă ocup. Eu am ţinut toată partea financiară încă de la început, dar am auzit şi vorbe de genul: „Da, e şi ea pe acolo ca să nu stea acasă.” Dar dacă vorbele astea nu vin de la persoane importante pentru mine nu mă interesează.

Încercăm încontinuu să dezvoltăm lucrurile, dar nu doar pentru partea de business, pentru câştigurile financiare. Ne dorim foarte mult să scădem numărul victimelor pe şosea, numărul de accidente pentru că avem nişte cifre cumplite. România e pe primul loc în Europa la numărul de morţi, aşa că acesta este principalul nostru target, să scădem numărul de morţi şi răniţi în accidente rutiere.

Iar statisticile voastre interne arată faptul că funcţionează.

Da, cine ajunge la noi vede altfel lucrurile după aceea. Din 65.000 de cursanţi de până acum, de la companii, dar şi privaţi, avem un singur om care şi-a pierdut viaţa într-un accident rutier. Am înţeles că nu el a fost cel care a provocat, dar e greu să analizezi ulterior restul factorilor implicaţi, dacă ar fi putut fi evitat sau nu.

Ştiu că nu te-ai rezumat doar la partea financiară a business-ului, ci te-ai implicat şi în partea de cursuri.

Da, e un proiect de suflet al meu, Ghidul Părintelui Responsabil la Volan. După ce am născut mi-am dat seama că nu ştiu mare lucru despre siguranţa copiilor în maşină. Chiar dacă despre noi, adulţii, ştiam foarte multe lucruri, când a venit vorba de copii mi-am dat seama că e cu totul altceva. Am realizat asta când am plecat din maternitate şi mi-am dat seama că nu prea stă bine copilul în scaun, că tot ce citisem şi ştiam eu nu era la fel în practică. Teoria e una, practica e cu totul alta. Aşa mi-a venit ideea să fac un curs pentru tinerii părinţi, dar şi pentru cei cu copii ceva mai mari, ca să aibă de unde să îşi ia informaţiile clare despre cum să îşi transporte copiii în siguranţă şi, cel mai important, să conştientizeze la ce riscuri îi expun atunci când merg cu maşina. Principalul meu scop în viaţă în acest moment este să nu mai văd copii lăsaţi liberi în maşină, fără centură, fără scaun, ţinuţi în braţe sau oricum altfel decât le oferă siguranţă.

De unde crezi că vine această problemă la noi? De ce se ignoră legile şi siguranţa propriilor copii?

Din lipsa conştientizării. E cauza principală a accidentelor la noi. Nu conştientizăm ce ni se poate întâmpla. Mergem cu viteză pentru că nu ştim ce se întâmplă dacă apare ceva în faţă, dacă apare o situaţie neprevăzută şi trebuie să frânăm, nu ştim cum se comportă maşina sau persoanele şi obiectele nesecurizate din interiorul ei.

La fel e şi cu copiii. Eu nu cred că există părinţi care se gândesc: „Lasă că facem altul.” Sună cinic, poate sună ca o glumă nesărată, dar trebuie să înţelegem exact despre ce vorbim. Eu nu cred că există părinte care să nu-şi iubească copilul, doar că există părinţi care nu îşi dau seama de pericolele la care îi expun. Şi noi asta ne dorim prin acest curs, să le arătăm ce se poate întâmpla şi cum pot să evite să ajungă în pericol, ei şi copiii lor.

Dar asta nu e doar lupta voastră sau nu ar trebui să fie. Ce-ar trebui să facă autorităţile?

În ceea ce priveşte copiii există lege, este obligatoriu să-i transporţi cu scaun potrivit vârstei, greutăţii şi înălţimii lor. Însă câţi aplică legea… e aproape zero. Ar trebui să fie pedeapsa foarte mare la acest capitol, mult mai mare decât o amendă. Amenda te doare atunci, o plăteşti şi gata. Dar dacă ţi-ar lua copilul, de exemplu, pentru că e echivalent cu a-i da să bea alcool, îi pui viaţa în pericol, lucrurile ar sta cu totul altfel. La noi nu sunt privite lucrurile acestea aşa cum ar trebui. Îţi pui copilul în pericol, trebuie să plăteşti, să înveţi să nu mai faci asta.

Cum vin oamenii la voi, la cursuri şi cum pleacă?

Cei care vin şi plătesc ei cursul, e clar, vin decişi să înveţe, să îmbunătăţească, să schimbe ceva. Majoritatea celor care vin trimişi de companii îl tratează însă ca pe ceva obligatoriu şi se comportă ca atare. Când vin au atitudinea aia plictisită, gen „facem un curs, bifăm, aia e, vedem ce mai vor şi ăştia de la noi.” Când pleacă se vede clar schimbarea: îşi dau seama că au învăţat foarte multe lucruri şi deja li se pare foarte interesant. Îşi trimit apoi şi familiile la curs, cei care au copii de peste 18 ani îi trimit automat la noi. Este evident că ei ies schimbaţi de aici, că înţeleg şi acesta este şi scopul.

Schimbările se văd şi prin cifrele pe care ni le dau companiile. Ele îşi reduc foarte mult cheltuielile prin scăderea numărului de accidente, costurile de întreţinere scad şi ele pentru că la curs înveţi şi cum să mergi cu maşina astfel încât să o protejezi mai bine. Toate lucrurile astea se văd în cifre şi asta înseamnă că şoferii se schimbă, că aplică ceea ce învaţă aici.

Unde vezi tu academia peste 10-15 ani?

Nu ştiu unde va fi, dar pot să îţi spun ce-mi doresc. Îmi doresc să fie la capacitate maximă, îmi doresc să facem un parteneriat cu statul astfel încât cursurile să fie mult mai la îndemâna şoferilor, ca aceştia să fie mult mai conştienţi de tot ce presupune să ieşi pe stradă, la volan şi îmi doresc să fim cu toţii testaţi periodic, o dată la 3 ani, pentru că nu se termină totul odată ce iei permisul. E obligatoriu să revezi legislaţia, să fii apt psihologic şi fizic pentru a nu te transforma în pericol public.