DanceLife Stories
DanceLife Stories
Răzvan Mazilu: „Cred că, în general, avem foarte puţini prieteni. Am foarte multe cunoştinţe, dar prietenii adevăraţi îi număr pe degetele de la o mână. Prietenul adevărat este cel care renunţă la prăjitura lui cu frişcă şi mi-o dă mie. Nu glumesc!”
Nicoleta Nicolae
|Reading time: 7 mins
Share this article

Toată lumea îl cunoaşte şi îi admiră munca. Răzvan Mazilu este fără doar şi poate un pionier al musical-ului în România, poate singurul. Şi nu se lasă! Acum pregăteşte un nou spectacol care se anunţă a fi unul memorabil!

Pe Răzvan, vara l-a prins pe scenă, la repetiţiile pentru cel mai nou spectacol care îi poartă semnătura: „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”. Şi-a făcut totuşi timp să ne vorbească despre dans, muzică, despre tinereţe şi prietenie.

Ai lansat de curând cartea „Răzvan Mazilu. De la dans la musical”. Cât timp ai lucrat la ea? Şi cum ai făcut trecerea de la dans la musical?

Cartea a fost ideea autoarei, cunoscuta realizatoare de televiziune Sanda Vişan, şi a apărut la editura Nemira. Când cineva, un adevărat profesionist, îţi propune să îţi imortalizeze cariera într-o carte, mai întâi te sperii un pic, apoi te simţi un norocos şi accepţi cu emoţie. Volumul reprezintă, aşa cum spune titlul, drumul meu de la dans, din copilărie, la teatrul muzical pe care îl fac azi. Lucrul la carte a durat cam trei ani şi în ea nu este vorba doar despre mine, ci apar balerini, coregrafi, regizori, scenografi, muzicieni, colaboratori ai mei români şi străini, de ieri şi de azi, artişti extraordinari de la care am învăţat, care mi-au marcat profesia şi viaţa.

Trecerea de la dans la musical mi se pare previzibilă în cazul meu, nimic mai firesc, de vreme ce dintotdeauna am împletit dansul cu teatrul, mi-a plăcut să fiu cât mai versatil şi să experimentez mereu. Deci nu doar vârsta m-a făcut să nu mai dansez ca înainte, ci nevoia mea organica de a crea spectacole, de a regiza.

Musicalul este un spectacol mai rar întâlnit în România. De ce crezi că se întâmplă acest lucru? De ce lupţi să realizezi acest gen de spectacol la noi?

Dar totul este mai rar întâlnit în România, de la autostrăzi la musical! La noi se preiau sau ajung mai greu lucrurile, cuceririle din toate domeniile, trendurile occidentale… despre ce vorbim?! Teatrelor din România încă le e teamă să investească în musical (deşi, în ultima vreme, tot mai multe au făcut-o, ceea ce îmi dă curaj) sau preiau producţii mediocre din Ungaria.

De când mă ştiu am luptat pentru ceea ce îmi place să fac, căci asta e menirea unui artist: să lupte pentru ceea ce crede că e autentic şi valoros. Ştiu, sună puţin dramatic, dar e atât de frumos să ai un crez pe lumea asta care pare să nu mai creadă în nimic…

Musicalul, ca gen, cred că ni se potriveşte: publicul român iubeşte poveştile, suntem un popor balcanic care una-două cântă şi dansează, chiar şi atunci când e mai nefericit.

Foto: Dani Ioniţă

Vorbeşti cu atâta patos… De unde vine inspiraţia? De unde îţi iei energia?

Energia mi-o iau din reacţia şi feed-backul spectatorilor, ei sunt barometrul cel mai exact al spectacolelor mele. Inspiraţia vine din orice de pe lumea asta: de la alţi artişti, din natură, de la oamenii cu care interacţionezi, de la culoarea cerului, de la animalul pe care îl ai acasă sau din nostalgia produsă de schimbarea anotimpurilor – că tot ne aflăm la finalul unei veri care a fost, pentru mine, foarte productivă, dar şi plină de călătorii mult-aşteptate.

Dansul e minunat. Dar tinerii? Sunt ei atraşi de această formă de exprimare?

Absolut. Oricâte probleme ar fi, viaţa merge înainte, arta supravieţuieşte, oamenii simt nevoia să danseze, să se exprime astfel, de la cei obişnuiţi, care dansează la nunţi şi în cluburi, până la balerinii profesionişti, virtuoşi, de pe marile scene ale lumii. Dansul, teatrul fac parte din ADN-ul uman şi se regăsesc în fiecare celulă, sunt esenţiale pentru identitatea fiecărui organism şi mai ales pentru supravieţuirea acestuia.

Ce ne poţi spune despre musicalul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”? De ce să vină lumea să îl vadă?

Mă bucur că am montat, din nou, un spectacol în Bucureşti, mai ales acest titlu ciudat. „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” e un musical contemporan, se joacă chiar acum la Londra şi, recent, în luna aprilie a acestui an, piesa scrisă de Lee Hall a câştigat prestigiosul premiu Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie. E povestea a şase fete tinere, elevele unei şcoli catolice dintr-un oraşel scoţian, şi a unei zile speciale care le-a schimbat viaţa. E un amestec surprinzător şi, pe alocuri, chiar şocant, de comedie cu chestii serioase şi profunde, de muzică sacră, cu hituri pop-rock din anii 70 şi 80, un amestec de umor englezesc şi situaţii absurde din care fetele noastre ies mai fericite şi mai pline de speranţă.

Spectatorii se vor regăsi, cu siguranţă, în poveştile aparent obişnuite ale acestor fete obişnuite care vor să trăiască, să iubească şi să înţeleagă viaţa în toată frumuseţea ei. Nu în ultimul rând, spectacolul are toate ingredientele unui show: text bun, muzică, coregrafie, orchestra live, o scenografie şi costume spectaculoase.

Cine face parte din distribuţie?

Câteva dintre cele mai interesante şi puternice actriţe ale tinerei generaţii: Ana Bianca Popescu, Aylin Cadâr, Ioana Marcoiu, Alina Petrică, Oana Puscatu, Daniela Tocari, Meda Topîrceanu. Cu unele dintre ele fac, deja, echipă de câteva stagiuni. Pe Bianca şi Alina le puteţi admira şi în „Mon Cabaret Noir”, spectacolul meu de la Teatrelli, pe Meda în „În plina glorie”, spectacolul meu de la Teatrul de Comedie. Le veţi îndrăgi, le veţi iubi din prima clipă: joacă, dansează şi cântă live cu o poftă şi o energie extraordinară, realizând o performanţă greu de regăsit pe scenele româneşti, şi nu spun asta doar pentru că sunt ale mele. Sunt actriţe totale. Veniţi, admiraţi-le, aplaudaţi-le!

Foto: Andrei Runceanu

Înţeleg că este „o odă” neconvenţională închinată tinereţii şi prieteniei. Cum ai descrie tinereţea ta?

Poate că am pierdut un anume tip de inocenţă vecină cu inconştienţa, ceva ce mă făcea să nu îmi pese, să mă arunc cu capul înainte, să mă revolt fără să mă tem de consecinţe… În orice caz, am avut o tinereţe minunată, am dansat enorm şi am văzut lumea cu dansul meu, am avut întâlniri importante şi experienţe la fel, formatoare, chiar dacă nu au fost toate fericite. Dar cine trăieşte într-o bulă perfectă de fericire?

Ai o definiţie a prieteniei? Ai mulţi prieteni?

Aş răspunde cu un scurt fragment din cartea mea: Cred că, în general, avem foarte puţini prieteni. Am foarte multe cunoştinţe şi profesia, şi experienţele m-au ajutat să cunosc mulţi oameni interesanţi cu care am păstrat un dialog de-a lungul timpului. Dar prietenii adevăraţi îi număr pe degetele de la o mână. Prietenul adevărat este cel care renunţă la prăjitura lui cu frişcă şi mi-o dă mie. Nu glumesc. E cel care îmi respectă singurătatea, când simte că vreau asta, dar cu care pot să râd şi să vorbesc la telefon, un ceas, oricând, despre fleacuri. Cum spuneam, am norocul de prieteni adevăraţi, dar verificaţi în timp. Un prieten adevărat e cel care mă iubeşte şi atunci când nu sunt in the spotlight.

Ai un loc din lumea asta mare în care te simţi cel mai bine?

Mă simt bine oriunde… şi totuşi, aş spune Portugalia. Sau Toscana, sau Grecia, printr-o însulă. Sau Asia, unde am fost, în Japonia, de cinci ori, sau Australia, unde chiar am îmbrăţişat un koala. Sau Timişoara, unde am montat cinci spectacole. Sau America, singurul continent unde nu am ajuns încă, dar unde sunt absolut sigur că mi-ar plăcea. În orice caz, prefer un loc cu mult soare şi mare sau ocean.

La final, aş vrea să-mi spui cum se vede viaţa la 40+?

Uneori nu simt că am peste 40, nu mă iau în serios şi încerc să îmi păstrez candoarea şi curiozitatea cu care privesc lumea. Încerc să învăţ din greşeli şi de cele mai multe ori reuşesc, alteori inventez greşeli noi. Încerc să ţin pasul cu generaţiile mai tinere, să mă inspir de la ei. Mă simt în continuare atât de norocos că lucrez în permanenţă, că, de cele mai multe ori, sunt înţeles şi fac ceea ce iubesc cel mai mult, adică spectacole.

DanceLife Stories
Share this article