Sara Călinescu, campioană mondială la karate la numai 13 ani: „Erau oameni care în mod normal se luptă între ei, iar acolo erau unul pentru toţi şi toţi pentru unul”

Are 13 ani şi peste 40 de medalii într-un sport care presupune forţă şi concentrare: karate în stilul Goju Ryu. Au trecut puţin peste 4 ani de când s-a apucat de antrenamente şi este deja campioană mondială la categoria ei. 3 medalii a câştigat Sara Călinescu la cel mai important concurs la care a participat până acum. Campionatul Mondial a fost organizat anul acesta în Statele Unite şi a însemnat nu doar o provocare sportivă, ci şi 10 zile departe de cei care i-au fost mereu alături, părinţii.

Le-am invitat pe Sara Călinescu şi pe Ramona, mama ei, la o discuţie deschisă despre ce înseamnă sportul de performanţă şi cât contează susţinerea părinţilor pe un asemenea drum.

Sara, felicitări pentru rezultatele fantastice!

Mulţumesc!

Până să-mi spui cum ai ajuns la ele o să te rog să o luăm cu începutul şi să-mi spui cum de te-ai apucat tu de karate.

Sara Călinescu: Am încercat foarte multe sporturi încă de când eram foarte mică. Am făcut dansuri, înot, am făcut şi tenis, ping-pong. Dar când mergeam la antrenamente şi-mi vedeam prietenii afară, la joacă, nu-mi plăcea şi nu-mi mai doream să merg la antrenamente. Voiam să rămân şi eu afară, să mă joc.

Apoi am spus că vreau să mă apuc de un sport de contact. Prima oară mă gândisem la box, dar am ajuns la karate printr-o cunoştinţă de la grădiniţă. Un fost coleg de-al meu de la grădiniţă făcea karate de destul de mulţi ani şi datorită lui am ajuns să merg, să văd cum e. Mi-a plăcut şi am observat că, aflată în aceeaşi situaţie ca înainte, eu plecam la antrenament şi copiii erau afară, eu nu mai voiam să rămân cu ei, ci îmi doream să merg la sală.

Câţi ani aveai atunci?

8 ani şi un pic.

Şi de ce voiai să faci un sport de contact?

Sara: Nu ştiu exact.

Ramona Călinescu: Bine, stilul pe care îl practică ea e de semi-contact. Sunt şi ramuri ale karate-ului care sunt full contact, adică te punctează când îţi loveşti adversarul. La stilul practicat de Sara este invers, dacă l-ai atins te depunctează.

Sara: La noi se punctează doar tehnica.

Ramona: Trebuie să te faci că îl loveşti, dar dacă l-ai atins eşti depunctat.

Înţeleg că în cazul stilului de karate pe care îl practică Sara vorbim de un control extraordinar de bun.

Ramona: Exact! Şi la mână şi la picior. Se punctează loviturile la cap, la ureche – se apropie cu piciorul de urechea adversarului, dar se şi retrage imediat, la bărbie şi la piept.

Sara, şi care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că vrei să faci din karate o treabă serioasă?

Sara: Nu ştiu exact, nu cred că a fost un moment anume. A venit treptat totul. Cred că a contat mult când i-am văzut pe cei mai mari la concursuri. Îi vedeam cu câtă pasiune luptă şi intră în concurs şi am zis că vreau şi eu asta. Şi am avut primul concurs la 6 sau 7 luni după ce m-am apucat de karate.

Ce-ţi place la sportul ăsta?

Sara: Faptul că pot să mă exteriorizez.

Ramona: O enervez eu şi se duce la antrenament să se exteriorizeze. (n.r.: râd amândouă) I-am şi zis, când intră în concurs să se gândească că i-am făcut eu ceva sau o enervez înainte, ca să intre hotărâtă în competiţie.

Acum, serios vorbind… Ramona, n-ai avut nicio strângere de inimă când ţi-ai dat seama că ia sportul ăsta tot mai în serios?

Ramona: Nu, chiar deloc. Chiar dacă sunt protectivă din fire, m-am gândit că nu are cum să se lovească foarte tare. Dar după vreo 2 ani, când a ajuns în concursurile mai mari şi am văzut că începe medicul să vină la ea, am început să nu mai fiu la fel de confortabilă cu ideea. Am însă încredere că nu i se poate întâmpla nimic grav, că loviturile sunt controlate. În plus, marea bucurie e că învaţă să se apere. Să se apere! Antrenorul îi învaţă foarte clar că nu au voie să provoace şi nu dau decât în ultimă fază, dacă sunt atacaţi.

A fost vreun moment de acest fel?

Ramona: A fost provocată de multe ori, la şcoală. O luau copiii peste picior, încercau să o provoace, să le arate ce poate. Şi ea, săraca, îşi muşca buzele şi trecea mai departe.

Ce simţeai, Sara, când se luau colegii de tine?

Sara: Ştiam că pot să le fac rău, dar decideam să nu reacţionez. Era important pentru mine faptul că le arătam că nu mă interesează atât de mult părerea lor, ce cred ei despre mine.

Aici te controlai bine. La primul concurs cum a fost?

Sara: Am avut emoţii, mi-a fost frică. Mi-era teamă de faptul că nu o să reuşesc, de faptul că o să intru şi o să pierd.

Şi ce se întâmpla dacă pierdeai?

Sara: Mă simţeam dezamăgită.

Şi ce-ai făcut în primul concurs?

Sara: Am luat bronz.

Ramona: La un singur concurs nu a luat medalie, când tati nu a fost prezent, era la parastasul lui tataie. Era parastasul de 3 sau 6 săptămâni al socrului meu, tati nu a putut să vină şi, ca atare, a fost singurul concurs la care Sara nu a luat nimic. Şi-a luat după aceea revanşa.

Cât de importantă e prezenţa tatălui tău acolo?

Sara: E foarte importantă.

Eşti un pic fata lui tata?

Sara, cu un zâmbet larg pe faţă: Da.

Ce-ţi spune înainte de concurs?

Sara: Mă încurajează. Îmi spune că pot şi că sunt cea mai tare.

Şi eşti.

Sara: Da, sunt.

Ramona: Iar în timpul ăsta maică-sa urlă ca disperata în tribune. (n.r.: râde)

Ce simţi când intră Sara în concurs? Cum te simţi?

Ramona: Sunt foarte mândră. Eu mă exteriorizez foarte tare când e ea la concursuri. Ţip, o încurajez. Câteodată e mai delicat, că se întâmplă să mai concureze cu colege de club. Ele sunt prietene, noi, părinţii, suntem prieteni. Dar n-am cum să mă abţin să nu zic către Sara: „Dă-i picior! Dă-i mână!”

Faceţi o echipă bună: ea se exteriorizează pe tatami, tu, în tribună.

Ramona: Da, exact!

Mă întorc la Mondiale, unde ai fost şi fără părinţi, deci a fost cu totul şi cu totul altceva. Te aşteptai să vii cu rezultatele astea?

Sara: Nu, chiar nu. Cred că prin iarnă am văzut pe pagina Federaţiei cum arată medaliile şi era o prezentare a medaliei de aur. Şi mă gândeam atunci că poate reuşesc să merg la Mondiale, dar n-am cum să iau eu tocmai aurul. Nu aveam speranţe atât de mari. Era important să ajung acolo, în primul rând pentru că nu ştiam cu cine aş ajunge acolo să lupt, ce puteau adversarii mei.

Şi când i-ai văzut?

Sara: M-am simţit uşurată pentru că erau fete mult mai scunde decât mine, dar tot îmi era puţin teamă pentru că nu ştiam câtă experienţă au, nu ştiam nici felul în care se luptă.

Ramona: Ea a luat acolo aurul la kata, aurul la kumite, la proba pe echipe şi bronz la individual. Se luptă pe categorii de vârstă, pe kilograme şi pe centuri.

Cum a fost toată experienţa asta? Nu mă refer doar la medalii, la concurs, ci şi la călătorie, la tot. Ai traversat oceanul şi ai fost şi fără părinţi.

Sara: A fost foarte frumos. Cel mai mult la concurs mi-a plăcut faptul că am văzut echipa foarte unită. Eram toţi acolo, ne încurajam unii pe alţii. Erau oameni care în mod normal se luptă între ei, iar acolo erau unul pentru toţi şi toţi pentru unul.

Ramona: Chiar îmi spunea ce încântată a fost când au venit 2 dintre marii campioni ai noştri, de la Cluj, să o felicite după ce a luat una dintre medalii. A însemnat foarte mult pentru ea.

Sara, până acum ai făcut să pară totul foarte frumos şi simplu. Chiar aşa e? Ce sacrifici tu ca să faci performanţă?

Sara: Timpul, cred. Cu câteva săptămâni înainte de concursuri merg zilnic la antrenamente, în rest facem de 3 ori pe săptămână, de la 19.30 la 21.00, după şcoală.

Ramona: Pleacă direct de la şcoală, se schimbă în maşină şi, direct la antrenament.

Şi cum faci faţă la toate, că ştim şi noi că nu e floare la ureche la şcoală?

Sara: Cred că pasiunea e cea care mă ajută. Pasiunea pentru sportul ăsta îmi dă putere.

Presupun că ai totuşi şi momente în care simţi că nu mai poţi. Ce faci atunci?

Sara: Încep să mă uit la tot ce am făcut până acum, la ce am realizat în toţi anii ăştia, la medaliile pe care le-am luat. Toate astea îmi aduc aminte că pot şi că nu trebuie să mă dau bătută.

Ramona, tu cum simţi totul?

Ramona: Pentru noi nu e atât de dificil pentru că nu avem cheltuieli foarte mari. Un kimono îl schimbă acum o dată la 5-6 luni şi nu e foarte costisitor. E adevărat, la concursurile din ţară există opţiunea de a merge singură, cu colegii şi antrenorii, dar noi mergem mereu cu ea, pentru că vrem să-i fim alături, iar asta costă destul.

Bine, acum am văzut că face performanţă şi fără să fim noi acolo. (n.r.: râde)

Costurile cu deplasarea şi cazarea sunt mari, dar asta e alegerea noastră până la urmă, pentru că vrem să fim cu ea.

Deplasările din străinătate, în schimb, nu le putem susţine, clar. Avem noroc aici cu Primăria oraşului Buftea, unde locuim, pentru că susţine toate cheltuielile legate de deplasarea sportivilor. Acum, pentru Mondiale, a susţinut cazare, masă, avion, absolut tot. Copiii au cheltuit acolo ce le-am dat noi ca bani de buzunar, pentru o îngheţată sau ce au mai vrut ei să-şi cumpere pe acolo.

E extrem de important să ai un astfel de suport.

Ramona: Da, fără el era imposibil. Iar Primăria Buftea chiar i-a susţinut de fiecare dată, la fiecare campionat European şi Mondial. Se discută cu antrenorul şi se stabileşte cât poate suporta. Antrenorul spune câţi sportivi are, Primăria spune cât poate oferi şi dacă e nevoie, se împart cheltuielile şi mai pun părinţii bani.

Dar acum, la Mondiale a fost cel mai greu. Au fost 9 sportivi plus antrenorul, 10 în total. A cheltuit Primăria peste 20.000 de dolari pentru ca ei să meargă acolo şi este absolut fantastic că au acest ajutor. Fără el nu puteau merge şi nu aduceau nici atâtea medalii acasă.

În rest, dacă vorbim tot de sacrificii: eu stau acasă 24 din 24, sunt mamă full time, tati trebuie să îşi ia liber de la serviciu când are Sara competiţii, iar pentru ea – timpul. Uneori merge la antrenamente şi sâmbăta, înainte de competiţii, iar timpul pentru odihnă este extrem de limitat.

Te-ai gândit vreodată că ar fi prea mult pentru ea?

Ramona: Nu, chiar nu pentru că este o fire foarte puternică. Gândeşte-te că are băşici în tălpi, pe care şi le taie şi apoi pleacă la antrenament.

Aşa puternică ai fost mereu, Sara sau sportul este cel care te-a făcut aşa?

Sara: Cu siguranţă m-am întărit pe măsură ce am avansat cu sportul.

Ce altceva simţi că a mai adus bun în viaţa ta?

Sara: Disciplina şi metoda prin care gândesc. Mi-a schimbat mentalitatea, într-un anumit fel.

În ce sens?

Sara: La început, fie că eram la antrenament sau la concursuri, când pierdeam mă demoralizam. Ziceam că mă las, că nu mai vreau să mai fac, că mă duc degeaba, că n-o să fac nimic pe viitor cu asta. Mai am şi acum, câteodată, momente în care zic că mă las, dar acum gândesc altfel. Îmi spun că e OK, a fost un concurs la care poate n-am avut rezultate prea bune, dar la următorul voi fi mai bine. O să mă concentrez mai mult la ceea ce fac.

Ramona: Bine, ea plânge şi când e pe locul 2 sau 3. Are foarte puţine concursuri la care nu a luat medalii, dar chiar şi când e pe podium, dacă nu e pe prima treaptă, nu e suficient pentru ea.

Sara: Îmi doresc să îmi depăşesc limitele.

Îmi povesteai de disciplina pe care ţi-a adus-o sportul. Te ajută şi la şcoală?

Sara: Uneori da, uneori nu. De multe ori, la teste, mă simt fix, dar fix la fel ca la concursuri. Am aceleaşi emoţii, teama că poate nu o să fac foarte bine, poate o să greşesc. Am însă şi momente în care disciplina asta mă ajută să mă calmez, să mă relaxez în timpul testului şi să mă concentrez mai bine asupra a ceea ce am de făcut.

Ramona, cum e să-ţi vină copilul cu aur de la Mondiale?

Ramona: Cred că nici ea nu realizează prea bine ce a reuşit şi nici eu. Suntem încă într-o stare euforică. E ciudat că toată lumea ne felicită pe noi, ca părinţi, dar noi nu am făcut nimic decât să o susţinem, aşa cum am putut. Munca e toată a ei.

Sara, ţie cum ţi-a fost să pleci la cel mai important campionat, tocmai în America şi fără părinţi?

Sara: A fost şi bine şi rău. A fost bine că nu au mai fost mama sau tata să mă streseze dimineaţa cu: Trezeşte-te! Trezeşte-te! (n.r.: râd amândouă) Dar a fost şi greu pentru că nu i-am văzut atâta timp. Mi s-a părut că cele 10 zile au trecut foarte, foarte încet.

Ce le-ai spune tu copiilor care îşi doresc să facă şi ei sport de performanţă?

Sara: Să aibă încredere în ei. Chiar dacă dau greş uneori, să ştie că vor reuşi dacă îşi doresc cu adevărat să facă performanţă şi să se ţină de treabă.

Şi acum, o întrebare mai grea: ce le-ai spune părinţilor lor?

Sara: Să aibă încredere în copiii lor. Să aibă multă încredere în copiii lor pentru că dacă au decis să facă performanţă înseamnă că asta îşi doresc. Şi să îi susţină, e foarte important.

Ramona, ţie ţi se pare complicat să ai un copil care face sport de performanţă?

Ramona: Mi se pare complicat prin felul meu de a fi. De exemplu, în dimineaţa concursului, îmi doresc ca Sara să fie cât mai liniştită şi mai concentrată. Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu-i spun ce şi cum să facă, să aibă grijă la una, la alta. Ea-mi spune să tac, că ştie ce are de făcut, eu tot îi spun diverse. În concluzie: să nu facă ca mine. (n.r.: râd amândouă) Eu sunt foarte cicălitoare. Bărbată-miu mi-a şi zis că nu mă mai ia la concursuri sau mă lasă în maşină. (n.r.: râde)

Sara, tu cum ai vrea să fie mama când ai concursuri?

Sara: Să fie puţin mai liniştită. Nu zic să nu îmi mai spună ce să fac, dar să îmi dea puţin spaţiu şi linişte. Când îmi spune că pot, că o să fac, nu face decât să îmi dea şi mai multe emoţii.

Asta mi se pare o super lecţie pentru noi toţi, să învăţăm să ne stăpânim mai bine emoţiile atunci când vine vorba de copii.

Ramona: Da, exact. Acum îmi dau seama că eu îi transmit şi ei emoţiile mele şi nu e OK.

Sara, ce-ţi mai aduce ţie sportul acesta, departe de medalii şi titluri?

Sara: Faptul că învăţ tot mai bine să îmi stăpânesc emoţiile şi că am mai multă încredere în mine. În general, nu doar pe tatami sau la şcoală. Am învăţat să fiu mai relaxată în momentele în care de obicei eram tensionată şi încordată.

Citeşte şi: Robert Glinţă, campionul european la nataţie: „Cred că în spatele acestui titlu şi în spatele acestor medalii stau anii de muncă ce s-au scurs în bazinul de înot, încă de la vârsta de 9 ani” – LIFE.ro