fbpx

Căutare

Share this article

La 24 de ani a scris istorie devenind primul înotător român care ajunge campion european la masculin. S-a întors de la Budapesta cu aur la 100 de metri spate şi argint la 50 de metri spate, iar acum se concentrează pe pregătirea pentru Jocurile Olimpice. Dar Robert Glinţă nu uimeşte doar prin rezultatele sportive, ci şi prin felul în care vorbeşte, prin maturitatea de care dă dovadă şi seriozitatea cu care tratează fiecare lucru din viaţa sa.

Ne-am aşezat la poveşti într-una dintre cele mai aglomerate zile din capitală, când doar din întâmplare reuşeai să ajungi la timp în locurile unde trebuia să ajungi. Am descoperit un tânăr extrem de bine educat, conştient de calităţile şi performanţele lui şi recunoscător celor care îi sunt alături în carieră, o inspiraţie pentru oricine vrea să facă sport de performanţă şi nu numai.

Robert, ce e mai greu: să iei aurul la Europene sau să răzbeşti prin traficul din Bucureşti?

Ah, uneori pare că sunt la fel de complicate amândouă. (n.r.: râde)

Ce înseamnă să câştigi aurul la Europene şi nu oricum, ci să fii primul înotător român care face asta?

Cred că în spatele acestui titlu şi în spatele acestor medalii stau cei 15 ani de muncă, care s-au scurs în bazinul de înot, pentru mine încă de la vârsta de 9 ani, când am intrat prima dată în bazin şi am început să fac performanţă. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung atât de departe. Am trăit de fiecare dată în prezent, încercând să fac tot ce-mi stă în putere să mă autodepăşesc, încercând să-mi depăşesc de fiecare dată limitele şi să trec la nivelul următor, îmbunătăţindu-mă pe mine din toate punctele de vedere.

Uşor, uşor am ajuns să fiu din ce în ce mai bun, să obţin rezultate din ce în ce mai bune pe plan internaţional, iar în ultimii 2 ani de zile sunt trup şi suflet investit în nataţie şi în tot ceea ce înseamnă performanţă, inclusiv efort fizic, de pregătire specifică şi fizică şi pregătire adiacentă: pe simulator, pregătire psihologică, alimentaţie, nutriţie, refacere fără de care performanţa nu se poate face. Tot timpul şi toată energia îmi stau în activitatea pe care mi-o desfăşor şi cred că numai cu asemenea dedicare şi motivaţie am reuşit să câştig aceste medalii şi acest titlul de Campion European la masculin.

Robert Glinţă

Ai pomenit de pregătirea psihologică şi mă bucur că ai făcut asta pentru că am văzut destui sportivi care nu au reuşit să depăşească nişte limite pentru că clacau psihic în momentul în care ajungeau la un anumit nivel. Pe tine te-a învăţat cineva sau ţi-ai dat tu seama că ai nevoie de sprijin?

Lucrurile au curs de la sine de-a lungul timpului. Eu am trecut prin foarte multe medii şi de viaţă şi de pregătire. Am fost şi la Baia Mare, la Cluj, în America, la Ploieşti, am trecut prin 6 antrenori. Cam de 3 ani lucrez cu psihologul actual, însă eu nu am avut niciodată o problemă în ceea ce priveşte presiunea. Întotdeauna m-am descurcat şi în mare măsură au avut o influenţă asupra mentalului meu şi asupra caracterului şi personalităţii sportive pe care mi-au clădit-o în timp părinţii mei. Amândoi au fost practicanţi de sport, karate, mai exact, iar tatăl meu este în prezent şi antrenorul meu de pregătire fizică. Avem aşadar o relaţie foarte strânsă şi de colaborare.

Robert Glinţă: „Tatăl meu a fost întotdeauna un tip mai riguros şi mi-a insuflat această încredere, această siguranţă că sunt puternic, să am încredere în puterile mele.”

Încă de când eram mic am făcut şi eu puţin karate. Este un sport onorabil, care mi-a însuşit o oarecare disciplină, şi fizică, dar mai ales la nivel mental. Iar tatăl meu a fost întotdeauna un tip mai riguros şi mi-a insuflat această încredere, această siguranţă că sunt puternic, să am încredere în puterile mele. Am avut întotdeauna susţinerea părinţilor mei în tot parcursul meu în carieră şi am stat foarte bine din punctul ăsta de vedere, cel puţin comparativ cu ceilalţi colegi ai mei sau concurenţi la nivel naţional şi chiar internaţional. Şi experienţa şi-a spus cuvântul. Trecând prin foarte multe competiţii internaţionale, Jocuri Olimpice, în 2016 Campionatele Mondiale, toate aceste experienţe te clădesc şi îți dau un confort mai mare, astfel că data viitoare când te întâlneşti cu astfel de experienţe ai o siguranţă, că ai trecut deja prin ele şi nu mai e presiunea atât de mare, nici emoţiile.

Iar psihologul cu care lucrez cu siguranţă şi-a adus aportul în ultimele rezultate pe care le-am obţinut. Este psiholog spotiv şi energetician şi m-a ajutat foarte mult la un nivel destul de profund pentru a mă canaliza foarte bine pe ceea ce îmi doresc să obţin în materie de rezultate şi performanţe, de a înlătura toţi factorii perturbatori care ar putea să-mi stea ca piedici în parcursul pe care îl am şi să nu mă las tras în jos de anumite obstacole sau insuficienţe, fie ele materiale sau morale cu care inevitabil sportivii din România se întâlnesc. Ţinându-mă aşa, pe o linie dreaptă, într-un ton pozitiv şi insuflându-mi o foarte mare încredere în mine – aşa cum a făcut şi tatăl meu – şi în capacităţile mele, că de asta petrec atât de multe ore în bazin şi să las toată această muncă să-şi spună cuvântul pentru că am toate resursele necesare pentru a face faţă oricărui fel de adversitate, şi din antrenamente şi din competiţii în ceea ce privesc presiunea şi emoţiile.

Robert Glinţă: „Eu aşa m-am setat încă de mic, am încercat să mă uit doar la lucrurile care îmi sunt de folos şi să nu mă las perturbat de obstacole sau insuficienţe materiale sau morale.”

M-a ajutat foarte mult şi în materie de a avea o persoană foarte apropiată, cu care eu m-am simţit suficient de confortabil să mă deschid cu absolut tot ceea ce îmi stă în minte, pe inimă sau pe suflet, o persoană care să mă asculte fără să mă judece, să mă înţeleagă şi chiar şi numai din acest punct de vedere m-a ajutat enorm.

Vorbeai de obstacole. Nu e un secret pentru nimeni că să faci sport în România e foate complicat. N-ai prea multe resurse şi ajutoare. Care au fost cele mai mari piedici pe care le-ai resimţit în toţi aceşti 15 ani?

Eu aşa m-am setat încă de mic – am fost setat – am încercat să mă uit doar la lucrurile care îmi sunt de folos şi să nu mă las perturbat de obstacole sau insuficienţe materiale sau morale, de ce spune X şi Y, dacă am susţinerea Federaţiei sau a oricui. Performanţa pe care eu mi-am dorit să o fac nu a stat în astfel de lucruri şi am încercat pur şi simplu să mă folosesc de tot ce mi se pune la dispoziţie, să-mi găsesc resursele dacă nu îmi sunt puse la dispoziţie, să fac tot ceea ce pot cu tot ceea ce găsesc în jurul meu. Aşa am ajuns la aceste rezultate.

Nu ştiu cât de departe aş fi putut ajunge însă dacă sistemul nostru ar fi mai bine pus la punct, în sensul de a creşte disponibilitatea resurselor, şi infrastructurale şi morale, de susţinere. E important ca în primul rând să fie înţeleasă pe deplin calea aceasta foarte îngustă a performanţei, a înaltei performanţe la care foarte puţini sportivi din ţara noastră ajung. Probabil lucrurile ar fi stat un pic altfel, dar cu foarte multă susţinere din partea părinţilor mei am ajuns într-un mediu în care am privilegiul să lucrez alături de nişte oameni deosebiţi, care sunt trup şi suflet în meseria lor, foarte profesionişti şi cu o atitudine excepţională. Mă bucur foarte mult să lucrez alături de ei şi cred că despre asta este vorba în rezultatele pe care le-am obţinut: a fost dorinţa mea şi a oamenilor din jurul meu care au vrut să-mi fie alături şi să-şi aducă aportul, cu toate cunoştinţele lor, în perfomanţa pe care mi-o doresc să o fac şi pe care o împărtăşesc cu ei. Este tot ceea ce a contat şi contează pentru mine.

Robert Glinţă

Desigur, dacă se iveşte vreo oportunitate de resursă care îmi poate folosi în performanţă, vreo facilitate de refacere, nutriţie sportivă, orice fel de consultare în materie de tehnician sportiv – sunt lucruri care în România nu există, dar sunt lucruri care dacă ar exista mi-ar folosi nu numai mie, ci şi celorlalţi colegi ai mei, înotători, care îşi doresc să facă performanţă. Sunt lucruri care nu lipsesc în sistemele din alte ţări, de aceea alte ţări aduc astfel de rezultate pe bandă rulantă şi la noi sunt atât de rare.

Citeşte şi: Avram Iancu, primul român care a traversat înot Canalul Mânecii: „Acolo în apă simţi greutatea fiecărei secunde” – LIFE.ro

Şi dacă tot vorbim despre asta, tu ai fost în America. De ce te-ai întors?

Pentru mine America nu a fost o experienţă constructivă în ceea ce priveşte performanţa pe care mi-am dorit să o fac. Da, am avut parte de resurse foarte bune, antrenorii erau foarte OK, dar contează foarte mult relaţia pe care ajungi să o construieşti cu antrenorul, iar eu nu am reuşit să creez o relaţie foarte bună cu aceştia. Eram cumva pierdut în acea mulţime de 30-40 de sportivi, câţi eram la universitate.

Robert Glinţă: „Îmi doresc să dovedesc că se poate face performanţă şi la noi în ţară, dar mai presus de asta vreau să arăt ceea ce implică marea performanţă la noi în ţară. Sper că foarte multă lume va avea de învăţat, să fie inspiraţie, curaj şi determinare micilor sportivi.”

Interesul universităţilor de acolo este, în primul şi în primul rând, să te pregătească pentru competiţiile naţionale. Competiţiile internaţionale sunt pe planul secund. Eu îmi doream să particip pentru România şi cumva principiile mele nu s-au mulat pe tot ceea ce am găsit acolo şi de aceea am luat decizia de a renunţa la bursa din SUA. Au trecut 3 ani de când m-am întors în ţară şi cu mâna pe inimă vă spun că am făcut alegerea potrivită.

Se vede asta şi în performanţele tale.

Desigur! Îmi doresc să dovedesc că se poate face performanţă şi la noi în ţară, dar mai presus de asta vreau să arăt ceea ce implică marea performanţă la noi în ţară. Sper că foarte multă lume va avea de învăţat, să fie inspiraţie, curaj şi determinare micilor sportivi care intră pentru prima dată pe uşa unui bazin de înot sau a oricărui sport. Să aibă tăria necesară de a înfrunta toate adversităţile care inevitabil vor apărea. Sunt peste tot, nu numai la noi în ţară, doar că la noi sunt specifice şi le ştim cu toţii.

Dar eu am avut foarte multe de câştigat păşind pe această cale şi felul în care sportul m-a conturat şi din punct de vedere fizic şi din punct de vedere psihic, cultural – relaţiile internaţionale pe care le-am creat, toate experienţele de care am avut parte mi-au îmbogăţit sufletul şi sunt lucruri pe care le preţuiesc enorm. Şi aşa cum m-au format pe mine, o vor face cu orice alt sportiv care îşi asumă această cale a performanţei şi reuşeşte să ajungă cel puţin atât de departe, crescând astfel imaginea de ansamblu a ceea ce înseamnă marea performanţă la noi în ţară. Poate creşte astfel şi disponibilitatea resurselor printr-o mare de oameni care aleg să păşească pe această cale şi uşor, uşor sper să ne bucurăm cât mai des de astfel de rezultate care ne bucură inimile tuturor, nu numai mie sau persoanelor dragi, profesioniştii alături de care eu mă pregătesc. Şi dacă tuturor ne place să ne bucurăm şi să avem parte de astfel de rezultate, de ce să nu avem grijă să avem parte de ele cât mai des, într-o manieră concretă şi realistă?

Te-a surprins în vreun fel reacţia publică după ce ai obţinut titlul de Campion European? Acum ai devenit o faţă cunoscută şi printre cei care nu urmăresc ştirile sportive.

E normal, e de aşteptat. Eu nu am făcut performanţă cu dorinţa de notorietate. Sigur, ea vine la pachet cu responsabilitatea de a fi prezent în toate emisiunile şi interviurile la care am fost chemat, dar îmi asum lucrul ăsta. E destul de normal ca lumea să nu afle de tine până nu ajungi să confirmi ceva.

Robert Glinţă

Toată energia şi susţinerea oamenilor, pe care eu le-am simţit, şi-au adus aportul într-un sens pozitiv. Şi înainte de a câştiga medalia de aur, dar mai ales după pentru că îmi doresc să fac performanţă în continuare şi ştiind că am reuşit să ating inimile atâtor oameni, oameni care şi-au rupt din timpul lor ca să mă felicite sau să îmi ureze succes în continuare – oricui i-ar aduce o mare sursă de energie pentru că îţi induce sentimentul că ajungi să faci performanţă pentru ceva mai presus decât tine.

Oricum, toate rezultatele pe care le-am obţinut în ultima vreme nu sunt doar rodul muncii mele, ci al întregii echipe care lucrează cot la cot cu mine. Sigur, eu sunt obiectul muncii şi performanţa este a mea, dar la fel de multă sudoare pun toţi antrenorii de lângă mine. Îmi doresc în continuare să nu-i dezamăgesc nici pe ei, dar mai mare este dorinţa de a-i bucura şi de a încununa cu succes toată munca pe care o depunem. Şi, deasemenea, ne dorim să oferim românilor cât mai multe ocazii de bucurie şi de aprindere a focului acesta, de a privi cu mai mare curiozitate spre sport, spre ceea ce înseamnă performanţa la noi în ţară şi să atragem cât mai mulţi doritori de apă şi pe această cale. Este foarte frumos şi toată lumea ar avea de câştigat, şi noi ca sportivi, şi oamenii care se uită cu sufletul la gură la toate competiţiile la care România participă pe plan internaţional şi România în sine, ca stat. Şi din punct de vedere cultural, şi politic pentru că sportul este un extraordinar de bun ambasador. Vedem toate ţările mari – America, Rusia – care investesc foarte mult, la nivel gurvernamental, pentru că sportul este foarte important pentru ei şi le aduce foarte multă putere şi vizibilitate pe plan internaţional.

Robert Glinţă: „Întotdeauna părinţii mei, indiferent de perioadele mai dificile sau mai puţin dificile peste care am trecut, mi-au fost alături şi în primul rând m-au înţeles cu inima şi cu sufletul. Niciodată nu au pus presiune pe mine.”

Eşti un om foarte modest, vorbeşti mereu de echipa din spatele tău şi de părinţii care te-au sprijinit foarte mult. Tatăl tău îţi este alături inclusiv la antrenamente. Oare nu e greu să fii mereu cu un mebru al familie acolo, să pună presiune pe tine?

O, dar niciodată nu s-a pus problema de presiune. Întotdeauna părinţii mei, indiferent de perioadele mai dificile sau mai puţin dificile peste care am trecut, mi-au fost alături şi în primul rând m-au înţeles cu inima şi cu sufletul. Niciodată nu au pus presiune pe mine, să simt nevoia de a face neapărat performanţă. Sunt şi eu om până la urma urmei, şi eu am limite, şi eu am sensibilităţi şi greutăţi de înfruntat, iar părinţii mei au fost mereu înţelegători, susţinători şi iubitori, cum ar trebui să fie toţi părinţii.

Performanţa vine de la sine, adică din partea sportivului. Nimeni nu poate să îi impună cuiva să facă performanţă pentru că aşa îşi doreşte un părinte sau celălalt. Părinţii mei au înţeles asta şi m-au făcut – asta a fost foarte important – m-au făcut pe mine să înţeleg ceea ce fac, m-au responsabilizat şi mi-am însuşit acest simţ al disciplinei şi responsabilităţii, ca să trec de bună-voie prin tot ceea ce este necesar, să-mi adopt toate comportamentele, atitudinile, să fac toate sacrificiile necesare pentru a fi cât mai aliniat cu ceea ce înseamnă un stil de viaţă care tinde către înalta performanţă. Şi acum avem o relaţie foarte bună şi îmi sunt mereu alături, iar când vine vorba de relaţia dintre mine şi tatăl meu, nu este deloc o presiune, ba este chiar un beneficiu faptul că el îmi este preparator fizic. Îmi este mai mult decât un antrenor, îmi este un foarte bun prieten, avem o relaţie foarte deschisă şi ne motivăm unul pe altul. În sala de forţă lucrăm cot la cot. Ce fac eu face şi el de fiecare dată.

Când şi cum ţi-ai dat seama că vrei să faci din înot performanţă?

Niciodată nu cred că mi-am setat vreo anumită limită sau vreun obiectiv suprem pe care am vrut neapărat să-l ating. Cred că lucrurile au curs de la sine. Eu trăiam pur şi simplu în prezent şi încercam să mă simt bine, ăsta fiind un factor crucial în toată activitatea pe care o desfăşor: satisfacţia şi plăcerea de a face înot. Cred că la 12 ani am obţinut prima medalie naţională, la 14 ani am bătut primul meu record naţional, iar un moment important a fost la vârsta de 16 ani, când am obţinut medalie de bronz la o competiţie internaţională destul de importantă, Festivalul Olimpic al Tineretului European. Atunci am luat şi decizia de a mă muta din Piteşti la Baia Mare cu scopul de a face performanţă şi treaba a devenit din ce în ce mai serioasă.

Citeşte şi: Beneficiile înotului. 8 motive ce nu te vor lăsa să ieși din piscină – LIFE.ro

Ce era la Baia Mare?

Pe vremea aceea era o echipă foarte bună, antrenori cu foarte multă experienţă, iar în echipă erau sportivi foarte buni, veniţi din mai multe oraşe din ţară special ca să se pregătească. A fost creat acolo un mediu foarte bun pentru cei care îşi doresc să se pregătească. Astfel nu aveam nici vreun sentiment de marginalizare, că eu eram acolo venit de la Piteşti. Toţi erau veniţi din diferite oraşe şi aveau aceeaşi intenţie, să facă performanţă la domnul Adrian Gherghel.

Mie înotul pe spate mi se pare cel mai complicat prin prisma faptului că nu văd nimic. Tu cum ai ajuns să îl practici de performanţă tocmai pe acesta?

E vorba de foarte mulţi kilometri înotaţi şi foarte multe ore de antrenament constant pentru a ajunge la nivelul la care am ajuns. Procedeul spate nu a fost cel la care eu am fost bun dintotdeauna. De regulă, în nataţie procedeul te alege pe tine, nu tu alegi procedeul. De când eşti mic înoţi foarte mult şi toate procedeele, pe toate distanţele. Ulterior, când ajungi să te evaluezi pe plan naţional sau internaţional, cu un procedeu te vei situa mai bine în clasament decât cu altul şi aşa începi să te axezi mai mult pe procedeul acela pentru că ai mai multe şanse de a câştiga o medalie.

Robert Glinţă: „Mie mi-a spus Extraterestrul pentru că începusem să înot nişte timpi extratereştri, cum spunea el, foarte buni, cumva impresionanţi pentru el. De atunci a rămas cu mine şi mă identific un pic cu ea, mai ales cu stilul de viaţă pe care l-am adoptat.”

Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Chiar dacă în antrenament înot toate procedeele, pe procedeul spate mă axez cel mai bine pe plan internaţional şi de acesta mă ocup cel mai bine şi intens.

De ce ţi se spune sau ţi se spunea Extraterestrul?

Este o poreclă pe care mi-a dat-o primul meu antrenor de performanţă, domnul Viorel Ciobanu. Ne-a pus câte o poreclă tuturor din grupă, iar mie mi-a spus Extraterestrul pentru că începusem să înot nişte timpi extratereştri, cum spunea el, foarte buni, cumva impresionanţi pentru el. De atunci a rămas cu mine şi mă identific un pic cu ea, mai ales cu stilul de viaţă pe care l-am adoptat, fiind destul de solitar şi foarte diferit faţă de ceilalţi tineri de vârsta mea, care cu siguranţă au alt stil de viaţă şi alte priorităţi. Sunt un oarecare extraterestru. (n.r.: râde)

Robert Glinţă

Am să fiu un pic răutăcioasă cu ceea ce voi spune acum, dar tu nu eşti nici ca mulţi dintre sportivii români. Vorbeşti foarte mult, corect, coerent. Cum de ai avut timp să-ţi vezi şi de şcoală?

Cu siguranţă educaţia părinţilor îşi spune cuvântul, apoi e şi experienţa. Acum râd când mă uit la primele mele interviuri, pline de bâlbâieli şi cu multe emoţii. Cu timpul am învăţat să fiu cât mai dezinvolt, mai ales că vorbesc de mine şi de cunoştinţele mele, pe care sunt foarte stăpân. Există şi dorinţa de a le împărtăşi într-o manieră cât mai plăcută pentru a face cât mai prezentabilă calea aceasta. Şi nu am neglijat nici aspectul acesta educaţional. Chiar dacă înainte de clasa a 9-a mi s-a prezentat oportunitatea de a intra în Liceul Sportiv eu am ales să merg la profil real, la Ştiinţele naturii. Am fost atras foarte mult – încă sunt foarte atras – de fizică, în special de astrofizică. Am un telescop astronomic cu care îmi place să fac nişte observaţii atunci când îmi permite timpul. Mi-au plăcut fizica, biologia, partea aceasta a naturii, dar din clasa a 11-a, de când am plecat la Baia Mare, am fost obligat să merg la un liceu sportiv pentru că antrenorul de acolo era directorul de acolo şi era singura opţiune.

Am terminat liceul în 2015, în 2016 au fost Jocurile Olimpice şi imediat după ele m-am înscris la Facultatea de Psihologie pentru că am fost atras şi de partea aceasta. M-am regăsit foarte mult, cu toate noţiunile şi cu felul în care mă priveam, prin introspecţie, dar şi prin felul în care identificam alţi oameni. Am făcut un an de zile, după care am plecat în SUA. Am vrut să fac tot psihologie, dar treaba a devenit din ce în ce mai serioasă cu înotul, am început să am rezultate tot mai bune pe plan internaţional. După ce m-am întors din Statele Unite am încercat să mă înscriu tot la Psihologie, însă nu mai erau locuri, aşa că am rămas un an pe bară. 2019 urma să fie an olimpic, cu Jocurile Olimpice în 2020 şi am zis să stau, să fiu cât se poate de serios cu pregătirea şi apoi o să mă ocup şi de facultate. Cu siguranţă o să o termin.

A venit 2020, a venit şi pandemia şi s-a ales praful de anul olimpic. Am zis să nu mai pierd timpul cu facultatea şi în prezent sunt înscris la UNEFS, la Sport şi performanţă motrică. Chiar dacă am timpul foarte limitat şi energia, la fel, încerc să ţin pasul pentru că am o sete de cunoaştere şi de acumulare de informaţii, apoi am ales să fac asta pentru a îmbina calea pe care mă aflu, a performanţei, cu cunoştinţele educaţionale din învăţământul superior. Ulterior sper să contribui şi eu la formarea sportivilor sau poate chiar a antrenorilor cu toate cunoştinţele pe care le-am dobândit prin ceea ce am făcut şi prin ceea ce va urma să dobândesc în anii de facultate, de Master şi poate şi Doctorat. Rămâne de văzut, dar clar am în vedere şi acest aspect educaţional.

Dar înainte să te apuci serios de înot unde te vedeai?

O, nu mă vedeam nicăieri. Eu am mers la bazin doar cu intenţia de a învăţa să înot. Dar, probabil prin natura mea – am fost foarte ambiţios de mic – am progresat foarte repede. 2 luni am stat la iniţiere, la domnul antrenor Florin Puia, un prieten de-al tatălui meu.

Primul antrenor de performanţă, domnul Viorel Ciobanu, cu care m-am antrenat timp de 7 ani în Piteşti şi cu care am obţinut performanţe notabile m-a văzut în bazinul mic şi i-a plăcut cum pluteam, lejeritatea cu care mă deplasam prin apă şi m-a întrebat dacă vreau să mă alătur grupei lui de performanţă. Şi am zis pur şi simplu da, fără să am vreo intenţie sau vreo aşteptare legat de ce va urma sau cât de departe voi ajunge.

Robert Glinţă: „Cred că fiecare competitor al meu poate fi un model în sine pentru că fiecare are propriul stil, şi tehnic, şi tactic, au personalităţi şi culturi diferite. La fiecare mă uit cu admiraţie.”

Lucrurile au curs de la sine, m-am apucat de treabă din ce în ce mai serios în grupa de performanţă, de la ultimul am ajuns la primul din grupă şi odată ce au început să apară şi rezultatele, şi seriozitatea mea şi implicarea mea au devenit din ce în ce mai mari, iar acum sunt trup şi suflet în ceea ce fac.

Ai vreun model în nataţie?

Am foarte multe modele. Cred că fiecare competitor al meu poate fi un model în sine pentru că fiecare are propriul stil, şi tehnic, şi tactic, au personalităţi şi culturi diferite. La fiecare mă uit cu admiraţie, îi apreciez pentru ceea ce sunt şi încerc să-mi dau seama de felul în care reuşesc să ajungă la rezultatele pe care le au.

Dar eu cred că inspiraţie pot găsi peste tot, nu numai în nataţie. Pot găsi inspiraţie şi pe stradă, şi la dumneavoastră, prin dedicarea şi felul în care faceţi interviurile, la oricine pot să văd nişte calităţi pe care le apreciez şi de care m-aş putea folosi, pe care mi le-aş putea însuşi spre bunul meu folos, în pregătire. Dacă ştii să te uiţi şi ştii ce să cauţi, inspiraţie găseşti peste tot, nu doar la o anumită persoană.

Probabil că mulţi se aşteaptă să spun Michael Phelps sau un anumit nume, dar dacă eu aş avea exact programul lui sau exact stilul lui de viaţă, probabil mie nu mi s-ar potrivi. Suntem persoane diferite, avem medii de viaţă diferite şi chiar dacă aş face la liniuţă aceleaşi lucruri, cu siguranţă nu o să ajung la aceleaşi performanţe cu el pentru că totul este subiectiv şi trebuie adaptat la propria persoană.

Citeşte şi: Cei mai buni înotători din lume – LIFE.ro

Ce le spui părinţilor care se tem să îşi lase copiii să facă sport de performanţă pentru că este prea greu?

Pentru mine asta nu are sens. Până la urmă, tocmai datorită faptului că este greu este şi frumos şi sunt atât de multe lucruri de câştigat de pe urma performanţei. Orice părinte care îşi iubeşte cu adevărat copilul îl inspiră şi îl ajută să treacă prin momentele grele stându-i foarte aproape şi susţinându-l în cariera pe care alege să o facă.

Robert Glinţă

Dacă ar fi uşor, ar face-o toată lumea. Tocmai de aceea sunt foarte puţini cei care ajung la o anumită valoare şi să fie cu adevărat apreciaţi. Este foarte greu, dar nu trebuie să ne speriem de greutate şi de muncă pentru că vin la pachet cu foarte multe lucruri: clădirea personalităţii, disciplină, responsabilitate. Iar părinţii se vor bucura şi ei să vadă aceste lucruri clădite în copiii lor, asta dacă îi lasă şi îi încurajează să facă performanţă, dacă le stau alături şi îi susţin, fără să îi forţeze însă.

Performanţa trebuie să vină de la sine, copilul trebuie să o facă cu plăcere, să ştie că este a lui şi o face pentru el. Dacă i se fură acest simţ şi dacă părintele îi spune ce să facă şi cum să facă, dacă devine performanţa părintelui şi nu a copilului, chiar dacă copilul munceşte, copilul nu mai are dorinţa de a continua pentru că ştie că nu o face pentru el.

Mă bucur că vii şi vorbeşti despre asta pentru că vreme de mulţi ani s-au dat exemple despre cum doar presiunea exterioară a dus la performanţe extraordinare în sport şi mă gândesc că şi asta a creat o oarecare reticenţă în rândul părinţilor.

E posibil, da. Cu siguranţă, la noi în ţară calea aceasta a performanţei nu este înţeleasă. De aceea există probabil foarte multe frici şi reţineri ale părinţilor să-şi împingă copiii să facă performanţă. Nu este înţeleasă, nu este nici apreciată la adevărata valoare, dar odată înţeleasă orice om deschis la minte vede cât de multe beneficii şi calităţi pot fi adunate în acest fel.

Performanţa nu este ceea ce am ajuns eu să fac. Asta e la un nivel extrem şi intens, eu mă dedic 100%. Dar sunt atâţia campioni olimpici, mondiali care fac performanţă, dar fac şi şcoală şi au şi un stil de viaţă social, le îmbină pe toate şi sunt personalităţi cu adevărat de admirat.

Dacă sportul ar fi încorporat în viaţa de zi cu zi a oricărui om ar avea numai de câştigat: şi pe plan intelectual, şi pe plan fizic, ar avea multă energie.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO