A venit pe lume fără vedere, iar acum pătrunde în sufletele oamenilor. Sara Esterabadeyan s-a născut în București, dintr-un tată iranian și o mamă româncă, vorbește persană, gândește în engleză și adesea răspunde în limba lui Eminescu
Sara Esterabadeyan este un spirit milenar. S-a născut în București, dintr-un tată iranian și o mamă româncă, vorbește persană, gândește în engleză și adesea răspunde oamenilor în română și este un păstrător lucid al tradițiilor și înțelepciunii persane străvechi.
Sara a venit pe lume fără vedere, iar o serie de intervenții complicate i-au redat puțin din capacitatea de a distinge lucrurile în lumină. Cu toate acestea, Sara a făcut din vederea profundă, în sufletele oamenilor, o abilitate de care se folosește în întâlnirile ei cu cei care au nevoie de ea.
Cât din tine simți că e tradiție persană și cât e modernism româno-european de secol XXI?
Sara Esterabadeyan: Îmi amintești de un vers al lui Attar, poetul mistic persan, predecesorul lui Rumi. El spune că este pierdut pentru că nu mai știe care e calea, este prea extravagant ca să îl lase în moschee și prea inocent ca să-l lase în vinărie. Așa că amândouă sunt interzise, iar drumul lui e dincolo de calea moscheii și a vinăriei. Deci o cale de mijloc. E o conotație mistică aici, se referă la calea inimii. Unde mă simt eu acasă? Întotdeauna m-am simțit mult mai bine ancorată în cultura orientală din mai multe motive, poate și pentru că autenticitatea și rezonanța aceea pură, originală, primordială se simt mai pregnant în cultura tradițională. Tradiționalismul ăsta are și părți bune și părți mai puțin bune, căci umbra și lumina vin la pachet, cu excepția momentului când ne cufundăm în lumina fără umbră a preaiubitului divin. Faptul că în culturile orientale oamenii sunt destul de tradiționaliști și conservatori face ca ei să-și păstreze niște valori și să se transmită din generație în generație, de la maestru la discipol, niște învățături spirituale nealterate, pe care poți să le trasezi înapoi la profetul Mohamad sau la misticii persani. De aceea, mă simt mai ancorată în această cultură prin simplul fapt că, deși revelația primordială este aceeași, doar exprimată în limbaje diferite, simt că s-a păstrat mai bine în cultura orientală decât în Occident, unde oamenii au mai deviat, au venit ideologiile materialiste, darwiniste, și au umbrit oarecum nucleul acela de revelație spirituală. Eu acasă mă simt în Iran, unde merg de cel puțin două ori pe an ca să-mi încarc bateriile și ca să vin aici să fac punte între culturi. Aduc inclusiv lucruri materiale, cum ar fi parfumuri, condimente, ceaiuri.
Nu ai fost tentată să rămâi acolo definitiv?
Sara Esterabadeyan: Am fost tentată să rămân acolo, dar dacă aș rămâne acolo nu aș mai putea să mă extind la fel de mult și nu aș putea să mai fac ceea ce simt eu că e menirea mea: comunicare interculturală și să fac acest pod de legătură între Orient și Occident. Aș fi limitată în posibilitatea mea de exprimare, inclusiv din rațiuni politice.
Ce te trage pe tine în spațiul acela?
Sara Esterabadeyan: Simt că mă regăsesc mai mult acolo. Probabil o parte din mine recunoaște anumite lucruri din acel spațiu, cum ar fi aromele, muzica, inflexiunile din voce, instrumentele străvechi… Pe acele meleaguri, lucrurile s-au schimbat mai puțin. Cred că mă atrage și faptul că evoluția tehnologică e mai lentă acolo. În plus, am petrecut mult timp acolo în copilărie, când ne tot plimbam între România și Iran. Stăteam luni de zile acolo, nu ne stabiliserăm cu totul în România. Ne-am stabilit când am început școala. Eu m-am deconectat de la cultura persană pentru un timp, dar apoi am simțit nevoia să mă întorc.
Un dans al înțelepciunii: cine este Sara Esterabadeyan, nevăzătoarea care a descoperit lumile interioare
În Europa și nu numai, pare că o ducem mai bine, dar suntem într-o continuă căutare a sinelui. Vrem să ne regăsim…
Sara Esterabadeyan: Eu nu mă consider o mistică, ci o studentă eternă a cunoașterii spirituale din care provin. Asta e rugăciunea mea zilnică inspirată de profetul Mohamad: ”Doamne, extinde-mi cunoașterea!”. Cred că societatea occidentală a pierdut pe drum tocmai ideea de întrepătrundere între material și spiritual, adică uităm, fiind distrași de tot felul de lucruri efemere, că în spatele tuturor lucrurilor pe care le experimentăm, există o conștiință creatoare, vie. Asta am pierdut pe drum: infuzia de sacru care se exprimă în viața de zi cu zi în lucruri mici. În persană nu există un cuvânt pentru secular. Se folosește neologismul, au importat cuvântul. Asta pentru că totul e privit ca fiind sacru, însuflețit de spiritul vieții. Cred că este un aspect esențial care în Orient s-a păstrat destul de mult, în vreme ce în Occident s-a pierdut. Ideea că există miracole și că, în realitatea imediată, dacă ridici perdeaua, vei percepe și tu puțin din acest mister. Poate de-asta practicile divinatorii și interpretarea de vise, rugăciunile zilnice sunt mult mai des întâlnite în culturile astea ”înapoiate” din punct de vedere tehnologic și material. Dar nu sunt chiar atât de înapoiate. Chiar dacă are embargo cu multe state, Iranul a învățat să-și producă multe lucruri, începând de la farmaceutice până la haine și toate cele necesare.
Ce crezi tu că ai luat de la tatăl tău în acest proces de dezvoltare?
Sara Esterabadeyan: În primul rând limba persană și apoi, de când am început eu căutarea prin diverse culturi mistice, mi-a spus despre sufism. El în tinerețe a practicat sufism. A fost ca un explorator, nu s-a implicat în nicio cale specifică, dar a explorat mai multe modalități de practică. Ulterior, din păcate, și-a pierdut un pic credința. De fapt, credința există dar nu mai este partea practică. Tata nu se aștepta ca eu să mă nasc nevăzătoare și să rămân așa în ciuda operațiilor prin care am trecut. Cumva cred că a dat vina pe Dumnezeu pentru asta. Iar eu simt că am menirea de a duce mai departe focul sacru al credinței. Tatăl meu este un bun negociator, un bun comunicator, cunoaște arta diplomației și probabil aceasta este o altă trăsătură pe care am luat-o de la el. Iar mama este o fire foarte echilibrată, foarte practică, un vindecător înnăscut, dar mai puțin diplomată. Dar ei formează un cuplu armonios poate tocmai pentru că se completează reciproc. Pe mama o cheamă Nina și a fost profesor de sport. Acum nu mai profesează. Pe tata îl cheamă Vahid și are propria lui afacere aici.
Ce înseamnă sufismul și cine sunt dervișii?
Sara Esterabadeyan: Sufismul este definit ca latură mistică, dimensiunea ezoterică a religiei islamice. Se spune că sufismul a început odată cu profetul Mohamad ca și practică, dar el este mult mai vechi, de fapt. Sufismul a început odată cu creația omului. Se spune că, la începuturi, adică în timpul de dinainte de timpuri, cum zice Hafez, în traducere pentru cuvântul azal, cuvânt care înseamnă eternitate fără început – se spune că înainte de a fi fost creat Universul a existat un grup de suflete cărora li s-a dat să guste vinul iubirii divine. Acești îndrăgostiți de Dumnezeu au pornit în călătoria lor prin lumi și universuri, ei au fost și sunt purtători ai acestui nectar, ai acestei cunoașteri care poate fi obținută doar prin iubire… și ai acestui dor pentru uniunea cu Dumnezeu. De asemenea, sunt meniți să-i călăuzească pe oameni înapoi în comuniunea cu Dumnezeu. Sunt suflete trezite, care vin aici cu un țel foarte bine definit. Sigur că fiecare suflet are un scop în această mare țesătură a lui Dumnezeu, are rolul lui, doar că sufii sunt ființe conștiente de sine, care se trezesc și manifestă plenar splendoarea divină care a fost înscrisă de la începuturi în sufletul lor, pentru că așa cum zice și în Coran – Dumnezeu a creat omul în cel mai bun chip. Sufismul este calea iubirii, i se mai spune și Calea Vinului Mistic, care e tot un simbol al iubirii și al cunoașterii directe revelate, ce poate fi dobândită doar prin iubire.
Cuvântul derviș este sinonimul persan pentru cuvântul arab faqir, care înseamnă sărac, dar nu în sensul material, ci în sens ontologic – e un vas gol. O ființă care conștientizează că însăși existența ei se datorează existenței absolute a lui Dumnezeu, e o ființă care înțelege că nu are existență proprie. Există doar prin preaiubitul, doar prin Dumnezeu. Această stare este, de fapt, scopul Dervișului. Starea de dizolvare, de topire în Preaiubitul, care de altfel este starea de supremă sărăcie ontologică. Tu conștientizezi că, de fapt, nu îți aparține nimic, nici măcar existența. Cum zice Mansour Hallaj: tot ce am este sufletul și ți-l ofer, ia-l, pentru că se zbate în nedesăvârșire. Așa că sufletul se poate desăvârși doar când conștientizezi că, de fapt, nici măcar existența nu este a ta. Tu, în esență, ești inseparabil de Preaiubitul divin. Asta este cea mai înaltă stare spre care aspiră misticul sufi.
Ce sunt dervișii rotitori?
Sara Esterabadeyan: Dervișii rotitori sunt niște derviși mai dinamici, cărora le place să danseze. Glumesc. Ei sunt un lineaj specific din sufism, adică reprezintă o tariqa sufi. Ei au apărut ca ordin al dervișilor fondat de către Fiul poetului Mistic Molana Jalal Ad-Din Rumi, care a trăit acum 800 de ani. Rumi se rotea în mod extatic, avea izbucniri de beatitudine în care percepea Cuvântul Divin cum răsună în întregul Univers, o muzică celestă. El percepea cum toți atomii și planetele și galaxiile se învârt în acest ritm al pulsației vieții și, de asemenea, experimenta cum și el se rotește. Simțea rotirea ca fiind starea naturală, ritmul lui natural, deplin sincronizat cu cel universal. Pur și simplu nu putea să stea nemișcat. Adică atunci când pătrundea în stările extatice începea să se rotească în mod spontan, iar versuri de poezie curgeau de pe buzele lui în ritmul rotirii. Dacă îi citim pe poeții persani, observăm că Rumi are o ritmicitate aparte și un dinamism specific în versurile lui. Asta tocmai pentru că, de fapt, ele erau rostiri extatice care, de obicei, se corelau cu această rotire. Era propulsat în beatitudine de lucruri mici, de sunete din viața de zi cu zi, în care el auzea acel glas universal. Rumi nu a sistematizat niciodată dansul dervișilor rotitori așa cum îl vedem acum în Turcia, unde întâlnim foarte mulți derviși Mevlavi, vedem o anumită structură a acestui ritual, care nu a fost fondată de Rumi, ci de Sultan Walad, fiul lui Rumi, care a sistematizat această ceremonie și a transmis-o mai departe. Există și alte ordine ale dervișilor care practică acest dans, dar nu neapărat sub forma în care o practică cei din Turcia. De exemplu, în Iran se pune mai mult accent pe dansul extatic în sine, ca formă de meditație dinamică, nu pe componenta ceremonială și ritualică pe care o observăm în Turcia. Dar, așa cum spuneam, e o formă de adorare a lui Dumnezeu și o formă de armonizare cu ritmurile vieții. Atunci când ne rotim, creăm o coloană de lumină care unește Cerul și Pământul. Cu o mână primim influxul celest de lumină și cu cealaltă mână revărsăm asupra Creației, ca o ploaie de grație, ceea ce primim. Acesta este un alt scop pentru dansul dervișilor rotitori. Este o tehnică și de mișcare, și de respirație. Noi respirăm într-un anumit mod, incantăm ceva în timp ce ne rotim, pentru că altfel am ameți.
De ce doamnelor nu li se permite acest dans și cum de tu ți-ai asumat curajul de a-l practica?
Sara Esterabadeyan: Nu scrie nicăieri că femeile nu au voie să practice. Aceasta este o condiționare patriarhală care, în esență, nu face parte din tradiția noastră. Este o problematică mai largă, în sensul că rolul femeii în tradiția noastră a fost mult restrâns. Inițial, s-a pus foarte mult accent pe rolul femeii, de inițiatoare, de păstrătoare a înțelepciunii. De fapt, în toate tradițiile, toți profeții, mai ales Mohamad, pacea fie asupra lui, a pus femeia pe o treaptă foarte înaltă, acolo unde e locul ei de drept. Întotdeauna, când vorbea despre iubirea lui Dumnezeu, folosea metafora mamei. Dacă în creștinism se folosește metafora tatălui – Dumnezeu Tatăl, am putea spune că în sufism vorbim despre Dumnezeu Mama. Sigur că Dumnezeu este dincolo de aceste distincții și nu există nimic asemenea lui. Noi cunoaștem aceasta. Toate capitolele Coranului încep cu ”În numele lui Dumnezeu, cel plin de compasiune”. Și de bunătate. Cuvântul pentru compasiunea lui Dumnezeu în arabă este RAHMAN, care vine de la rădăcina RAHAMA. De aici avem și substantivul RAHEM, cuvântul pentru pântec. Deci termenul pentru compasiune în arabă și cel pentru pântec au o rădăcină comună, sunt din aceeași sferă de semnificație. Asta înseamnă că un nativ, când aude Numele lui Dumnezeu cel plin de compasiune se gândește la un pântec cosmic care susține întreaga viață și creație. Vreau să subliniez că femininul sacru ca principiu este profund înrădăcinat în tradiția noastră. Această revelație a venit într-un spațiu profund patriarhal. Popoarele arabe, înainte de profetul Mohamad, se luptau, pentru orice mic conflict se măcelăreau între ei, își îngropau fetele de vii dacă considerau ei că au prea multe fete. Profetul Mohamad, în înțelepciunea lui, a venit și a vorbit foarte dur împotriva acestor practici și, cât timp a trăit el, dar și câteva generații după aceea, au păstrat cunoașterea pe care a lăsat-o Profetul Mohamad despre cum ar trebui onorată femeia. Dar, ulterior, pentru că tradiția a venit într-o societate orientată profund patriarhal și pentru că deja existau niște mentalități foarte bine implementate au început să se întoarcă la vechile obiceiuri. Deci foarte mult din ceea ce vedeți acum în Orientul Mijlociu, despre cum sunt tratate femeile, este total necoranic, diferit de tradiția profetică și nu poate fi justificat în contextul tradiției islamice autentice. Atunci trebuie să vină femei puternice, care au destulă cunoaștere și să-și asume rolul de revivers, să revitalizeze nucleul de înțelepciune profetică, așa cum a fost revelat. Așa cum zice în Coran, la începutul capitolului IV, femeia și bărbatul au fost creați dintr-un singur suflet. Atunci, din punct de vedere divin, noi aveam aceeași scânteie de Dumnezeu în centrul sufletului nostru și avem, în fața lui Dumnezeu, aceleași drepturi la nivel spiritual, chiar dacă la nivel fiziologic și biologic avem capacități diferite. Acesta este motivul pentru care eu mi-am asumat rolul de a vorbi în numele femeilor care, generații de-a rândul, și-au simțit vocea înăbușită și suprimată. De fiecare dată când mă rotesc, fac asta cu intenția de a mă conecta la nivel de spirit cu toate femeile din generațiile precedente care nu au putut fi văzute sau auzite și care simțeau dorul arzător să-și exprime darul divin și să-și dezvăluie frumusețea. Eu când practic acest dans port un hijab complet, adică am capul acoperit, port fusta tradițională a dervișului și nu fac aici sincretism, adică nu deviez de la modul în care se îmbracă o femeie în tradiția noastră pentru că face parte din identitatea mea culturală. În același timp, nu este definitoriu pentru spiritul nostru, întrucât, așa cum zice Profetul Mohamad, Dumnezeu se uită la inima noastră și la acțiunile noastre, nu la aparența noastră fizică sau la ceea ce acumulăm în această lume. De aceea, eu nu cred că aparența noastră exterioară sau modul în care ne îmbrăcăm ar avea vreo valoare spirituală, dar ele au sigur valoare culturală și, așa cum nu consider că ar trebui să fim obligate să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, nu cred nici că ar trebui să fim sub presiunea societății occidentale de a neglija identitatea noastră culturală și de a ne îmbrăca precum occidentalele ca să ne adaptăm aici. Hai să respectăm și să onorăm diversitatea culturală!
Citește și
De unde vine această profunzime și această maturitate la 28 de ani?
Sara Esterabadeyan: Din faptul că, atunci când colegii mei de școală se jucau cu mingea în curte, iar colegele mele își împleteau codițe și se machiau, eu stăteam și îmi puneam întrebări despre sensul vieții. Dar asta nu mă face cu nimic mai bună sau mai valoroasă, pentru că e posibil ca persoana care nu a avut niciodată contact cu probleme teologice și filosofice să aibă un moment de revelație și să mi-o ia mie înainte, care am studiat asta toată viața. Nu vreau să fiu arogantă cu ce am făcut eu. Așa au fost circumstanțele. Fiind nevăzătoare, asta m-a ajutat. Pe de o parte e un bagaj greu de dus uneori – mai ales la chestiuni mici, cum ar fi să mă duc singură la magazinul din colț să-mi iau cafea, eu fiind o mare băutoare de cafea. Pe de altă parte, tehnologia a evoluat și acum îmi sunt accesibile toate cărțile posibile, în toate limbile posibile în format electronic și mi le citește telefonul sau computerul. Dincolo de dezavantaje, îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mult mai atentă la anumite aspecte. Numai inima poate vedea esența, pentru că esența scapă ochiului. Am fost determinată de circumstanțe să mă uit prin ochiul inimii.
Ce fel de teacher ești tu?
Sara Esterabadeyan: Unul care urmărește să învețe constant. În primul rând, sunt propriul meu profesor: mă autoobserv, uneori mă critic cam mult, sunt perfecționistă, am ascendent în Fecioară. Predau dezvoltare personală, autocunoaștere, îi ajut pe oameni să se regăsească, să găsească un sens în toată această călătorie care uneori pare absurdă și tragică. Urmăresc să împărtășesc ceea ce sunt și fac asta prin worshop-uri, retreat-uri, uneori și sesiuni individuale când e cazul.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
