fbpx

Căutare

Share this article

Angelo Simionescu nu este special pentru că nu vede decât umbre și alea dacă sunt foarte aproape, ci pentru că zace în el o forță interioară mare. Guvernează în jurul gândirii pozitive și nu-l auzi să se plângă. Nu se victimizează, nu obosește lumea din jur spunând „nu mai pot”, nu se vaită. Este un adolescent ca oricare altul. Este înconjurat de prieteni, deși cel mai bun tovarăș de acompaniament îi este bastonul alb. Merge la școală, știe deja ce vrea să facă după ce termină liceul, desfășoară activități sportive și merge la campionate de escaladat pereți. 

Are 16 ani și tot de atâția ani nu vede. Puțini medici au zis că există soluții pentru el. Și acelea s-au epuizat pentru că a fost prea târziu, dar Angelo s-a îmbrățișat cu tot cu deficitul lui de vedere. Folosește tehnologii asistive audio-video și se descurcă peste tot. În Austria, acolo unde s-a calificat în finală pe locul al III-lea, a mers doar cu echipa, fără niciun membru din familia sa. Încearcă să fie cât mai independent și să nu apeleze la nimeni. Părinții nu au avut încotro și au ales să-i respecte dorința de a se descurca singur peste tot, deși îi poartă grija permanent. 

Angelo aduce lumină în jur, deși lumea sa este întunecată. A reușit să se bucure de orice lucru mărunt și să-l facă mare pentru sufletul lui. Prețuiește viața, are planuri cu ea. Să le aflăm în rândurile de mai jos!

Cum ești, Angelo, la 16 ani? Cum te simți?

Nu aș putea să spun că mă simt într-un anume fel. Diferențele apar, intervin mai multe responsabilități, dacă le pot numi așa. 

Cred că da, pentru că odată cu ce înaintezi în ani, vin și întrebările legate de perspectivele de viitor, de ce vei face după ce vei da examenul de bacalaureat. 

Deja m-am gândit ce o să fac după liceu.

Angelo Simionescu:„După liceu, o să fac niște cursuri de IT.”

Îmi poți mărturisi și mie?

O să vreau să fac niște cursuri de IT. O să doresc să lucrez în domeniul IT pe partea de rețelistică și programare. 

Și nu o să te lași nici de sport?

Nu.

Sportul este pasiunea ta întrucât a devenit și un mod de viață?

Da.

Ce ai învățat până acum de la viață?

Am învățat că niciodată nu trebuie să te lași bătut și atunci când îți propui ceva să ai toată încrederea în tine și să te gândești că nimic nu este imposibil.

Dar cine a contribuit la gândirea ta, la acest crez?

Oamenii.

În special, familia, nu?

În special, familia, dar inclusiv familia Climb Again. 

Eu știu despre tine că ești elev, ești fiul părinților tăi, ești frate, ești prieten, ești coleg. Care apelativ te onorează cel mai mult?

Mă onorează cel de prieten. 

Ai așteptări de la ei?

Am așteptări de la ei să vină să-i pot ajuta și atunci când am eu nevoie, să mă ajute ei pe mine. 

Au fost glasuri care nu au crezut în tine?

Au fost și cred că vor mai fi. Oamenii nu sunt corecți, câteodată. 

Crezi că ei pun etichetă când fac ceilalți ceva rău și nu aplaudă când cineva face un lucru bun?

Da, așa este. 

Angelo Simionescu:„ Mă întrebam dacă are rost să mai continui, căci oamenii mă descurajau.”

Cum întâmpinai tu aceste voci negative?

La început mă descurajam. Mă întrebam dacă mai are rost să continui dacă oamenii spun că nu e ok. Am început, totuși, să separ feedback-urile negative de cele pozitive, cum face un dezvoltator la o aplicație. Când găsește feedback-uri rele, el începe să actualizeze. 

Mi-ai spus mai devreme că știi ce vrei să faci pe viitor. Crezi că vor fi ingrediente care te vor opri sau nu vei lăsa nimic să îți pună opreliști în drumul pe care ți l-ai creionat deja în minte?

Cu siguranță obstacole vor fi, dar o să le depășesc ușor așa cum am mai făcut-o până acum. 

Care a fost cel mai greu obstacol din viața ta, pe lângă acceptarea cum că tu ai o deficiență de vedere?

Asta nu a fost atât de grea. Mă refer la acceptare.

Mă bucur că „te-ai îmbrățișat” cu acest deficit și că nu ai rămas în urmă pe niciun plan. Totuși, care a fost cel mai greu obstacol?

La vârsta de 12 ani, mergeam pe bicicletă. Am făcut o cursă odată cu fratele meu și am luat o curbă mai strânsă din viteză și astfel am căzut cu capul frontal de asfalt. Am căzut atât de grav încât mi-am pierdut memoria pentru o perioadă și de atunci mi s-a interzis să merg pe bicicletă. Îmi plăcea să merg pe bicicletă, chiar și acum o mai fac pe ascuns. Tata nu știe. 

Bicicleta era una dintre activitățile pe care le desfășurai cu drag în perioada copilăriei. Ce-ți mai aduci aminte din acea perioadă?

Îmi aduc aminte că stăteam vara pe acele călduri mari cu vecinii la curățat porumb, iar de dimineață și până seara nu mă dezlipeam de bicicletă. Mă plimbam de ziua până noaptea cu ea. 

De unde ești tu, Angelo?

Sunt din județul Buzău, comuna Pietroasele.

Cum poți descrie acele locuri, deși nu le poți vedea? Ce semnifică pentru tine?

Este locul de unde eu am pornit tot ce fac acum. Este locul în care pot spune cu adevărat că sunt acasă și de unde niciodată n-aș pleca. 

Angelo Simionescu:„ Învăț la o școală pentru nevăzători, dar n-aș numi-o specială.”

Tu înveți în învățământul de masă sau la o școală specială pentru nevăzători?

Sunt la o școală pentru nevăzători, dar n-aș numi-o specială. 

Acolo ai învățat tot timpul?

Da.

Cum reușești să îmbini activitățile școlare și responsabilitățile tale ca elev cu cele sportive?

Eh, aici intervine o chestie. Eu până în clasa a VII-a am folosit alfabetul Brail. Din clasa a VII-a, am început să scriu la laptop, la un Toshiba vechi care mergea greu de tot.:)) După aceea, am avut un alt laptop primit de la Claudiu Miu. Atunci am descoperit programarea. Acum lucrez de pe un laptop primit de la Fundația Mereu Aproape. 

Te folosești de tehnologii asistive audio-video?

Da, pentru că ele îmi fac viața mai independentă. 

Apropo de independență, cât de independent te simți tu? Spune-mi despre traseul tău puțin. 

Păi, aici intervine un instrument pe care-l am lângă mine și vi-l arăt și dvs. Intervine bastonul acesta. Este cel mai important pentru un nevăzător ca să poată fi independent. 

Angelo Simionescu:„Acest baston îmi este cel mai bun prieten.”

Acest instrument îți este prieten doar el până la școală sau ești însoțit și de un adult din familia ta?

Eu la școală plec cu tata cu mașina, dar prin oraș el e cel mai bun prieten.

Au avut ai tăi încredere să te lase singur în oraș de la ce vârstă?

Nici acum nu au încredere, dar nu au încotro. 

Îi asiguri că te vei întoarce foarte bine acasă de fiecare dată?

Am fost acum aproape o lună cu trenul la București fără ca ei să știe, pentru că dacă le-aș fi zis nu ar fi fost tocmai ok. Între timp, tata a aflat și nu a reacționat ok. I-am zis că nu îmi place cum gândește, că trebuie să stea liniștit că mă descurc. 

Îmi place optimismul tău. Îmi place că nu te vaiți, nu te plângi

Nu am de ce. Dacă mai există mici probleme, nu-mi place să le fac publice. 

Totuși, de la bicicletă ai trecut la a escalada pereți.

Nu e chiar așa. De la bicicletă, undeva în clasa a V-a am început să fac goalball. 

Ce este?

Este un sport pentru persoanele nevăzătoare. Mingea trebuie să ruleze pe jos. Echipa este formată din trei membri care stau în poartă plus rezervă. 

Se face la nivel de performanță?

Da, se face la nivel de performanță și România are o echipă de golball. 

Tu cât timp ai practicat?

Încă mai practic acest sport. 

Reușești să negociezi cu timpul atât de bine încât să nu lipsești de la școală, de la Climb Again, nici de aici?

Da, da. Eu merg pe ideea că ziua are 24 de h pentru a ți-o organiza cum vrei tu și să ai timp de toate. Trebuie doar să existe voință. 

Angelo Simionescu:„ Am auzit prima oară de Climb Again în 2016.”

Când ai început să practici sportul, acela de a escalada pereți și când te-ai asociat cu asociația Climb Again?

Povestea a început în 2016 atunci când Claudiu, fondatorul Climb Again, a venit cu un panou în curtea școlii noastre. Acolo m-am cățărat pentru prima dată. Mi-a plăcut foarte mult, doar că atunci nu a durat foarte mult. A fost așa un demo, un nivel de început. Nu știam să fac eu performanță cu escalada. A durat maxim 5 zile unde am stat, m-am cățărat și atunci m-am familiarizat eu cu portul, doar că băieții au plecat foarte repede până în 2019. O doamnă profesoară căreia îi mulțumesc totodată mi-a spus despre această asociație minunată. Eu am întrebat-o dacă e vorba despre Claudiu, acel Claudiu pe care-l știam eu. Am decis să merg, i-am auzit din nou vocea și am fost foarte încântat să aflu că era acel Claudiu pe care-l cunoscusem eu în 2016. 

Înseamnă că locul tău este în interiorul acestei organizații. Ce lucruri minunate se întâmplă acolo?

Eu am stat vara aceasta mult timp și am văzut cum fac terapia prin escaladă și îmi place cum este ea practicată la nivel de dizabilitate. E super interesant că vezi evoluția unor copii și că ei prind încredere. 

Pe tine cât de mult te-a ajutat?

M-a ajutat foarte mult pentru că practic, odată cu acest sport, mi-am dat seama că dacă îmi propun ceva, reușesc. De aici, îmi iau eu curajul zi de zi. 

Cât timp ți-a luat să primești primul premiu?

Păi, eu sunt în lotul național de pe 3 septembrie 2020. Eu pe 18 iunie am participat la prima mea competiție, în Austria, la prima etapă de cupă mondială. Acolo, am fost calificat pe locul al III-lea și-am câștigat finala pe locul al III-lea. 

Ai fost însoțit?

Am plecat doar cu echipa.

Cum ți-ai convins părinții să te lase să faci ceea ce-ți dorești?

Părinții mei știau oarecum că eu o să fac ceea ce-mi place indiferent dacă ei vor fi sau nu de acord. Nu s-au opus deciziilor mele. Nu mi-au zis niciodată „stop”. 

Angelo Simionescu:„Le sunt recunoscător părinților că nu mi-au zis niciodată că nu mă mai ajută.”

Decizia a fost la tine și de asta le și porți iubire maximă. 

Le sunt recunoscător că nu mi-au zis niciodată că nu mă mai ajută. Le mulțumesc mult. 

Ce sentimente te-au încercat când ai primit acel premiu?

Am fost entuziasmat. Nu știam ce să mai spus. Eram pe podium și rămăsesem fără cuvinte. Eram lângă Claudiu și eram atât de fericit. 

Care este idealul tău în acest sport?

Eu aș vrea să ajung la campionatul mondial și să câștig. 

Care este modelul tău în acest sport?

Răzvan Nedu, cel puțin din categoria mea, B1. 

Citește și: Răzvan Nedu, tânărul ce escaladează cei mai periculoși pereți, deși poate vedea doar 1% din ce se întâmplă în jurul lui. Cum ajungi campion și cum îți folosești propria viață pentru a fi un exemplu de reușită pentru ceilalți?

Ce apreciezi la el?

Energia pe care el o are în fiecare zi, dar mai ales prietenia lui, care este rară. El are răbdarea aceea pe care nu mulți o au. Chiar dacă l-a enervat ceva, este foarte calm, cel puțin cu mine așa este. El nu descarcă pe persoanele din jur. 

Există o tehnică specială de cățărare?

Tehnici există de la cum pleci, când pleci, poziția corpului. Tehnici sunt multe, dar nu există una specială. Garantat, și eu mai am de învățat. 

Ce îți trebuie să faci acest sport?

Curaj, încredere. Încrederea este cea mai importantă pentru că tu, cum ești cățărător, trebuie să ai încredere în filator, în cel de jos. 

Care e peretele cu cea mai mare înălțime?

Un perete are aproape 18 m înălțime. 

Ai ajuns până acolo? Este și un timp anume în care trebuie să-l parcurgi?

Da, am ajuns până acolo. Au fost 8 minute la calificări, 6 minute la finală. 

Angelo Simionescu:„Sunt nevăzător, dar nu mă împiedică să fac ceea ce-mi place.”

Spune-mi, te rog, chestiuni legate de deficiența ta de vedere. Ai avut momente în viață când ți-ai pus întrebări „de ce mie?”?

Sunt nevăzător, dar nu mă împiedică să fac ceea ce-mi place. Sunt nevăzător, da, dar nu m-am gândit de ce mi s-a întâmplat mie. Au fost doar momente când mă întrebam doar de ce nu pot da și eu de permis. 

Nu vezi absolut deloc?

Nu. Eventual, umbre, dar trebuie să fie umbre cât mai aproape de mine. 

Șanse de recuperare au fost?

Șanse erau în Belgia dacă se afla mai devreme. Aflându-se la 3 luni treaba aceasta, retina mea era uscată și era prea târziu. 

Ce-ți place, Angelo, la tine?

Nu vă pot răspunde, căci nu-mi place să mă autoevaluez. 

Angelo Simionescu:„Le transmit tinerilor să încerce să depășească imposibilul.”

Ce îndrumare ai tu pentru tinerii de azi?

Să încerce să depășească imposibilul, să nu mai stea în case și dacă au posibilitatea să meargă la cățărat. În Iași s-a deschis centrul Climb Again, o nouă filială, să-i zic așa.

Ce gând îți lași ție ca să citești peste 10 ani?

Să rămân la fel de încrezător și la fel de puternic. 

Cui îi mulțumești pentru ceea ce ești azi?

În primul rând familiei, în al doilea rând profesorilor de la școală, dar în special doamnei profesoare Valentina David, kinetoterapeut și antrenorului meu de la Buzău și Climb Again și lui Claudiu Miu. 

Mamei tale pentru ce îi mulțumești?

Cel mai important lucru pentru care îi mulțumesc este că exist. Este totul pentru mine.

Dar tatălui?

Pentru faptul că niciodată nu s-a dat bătut. Tata este un om ambițios. 

De ce îți mulțumești ție?

Pentru că pot ajuta oamenii. 

Curiozitățile mele s-au terminat. M-ai satisfăcut cu răspunsurile tale și îți mulțumesc totodată, dar dacă ai tu de adăugat ceva, te rog să spui. 

Aș avea de adăugat un proiect. Lucrez cu un prieten de-al meu la o aplicație de cățărat pentru cățărători care să-ți dea indicații în cască. Această idee a venit de la simplul fapt că vreau să ajut navigatorii care ne dau nouă indicații pentru că nu este ușor nici pentru ei și nici pentru noi. Am zis că vreau să-i ajut și pe ei. 

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO