Şcoala publică sau şcoala privată? Plusuri şi minusuri explicate de doi profesori din tabere diferite

Ca şi cum nu am avea destul probleme în ţara asta, educaţia este unul dintre subiectele care ne dau bătăi de cap.  Avem un sistem educaţional defect, găunos şi învechit. Copiii au şanse foarte puţine la o educaţie modernă, menită să le asigure atât acumularea de cunoştinţe, cât şi dezvoltarea personală. Poate din acest motiv, sau poate că aşa este peste tot în lume sunt mai bine de 20 de ani de când au apărut şi la noi şcolile private. Dar oare acestea reprezintă soluţia?

Ca să ne facem o idee asupra învăţământului din România, am stat de vorbă cu doi profesori: unul dintre cei mai apreciaţi profesori din sistemul public de învăţământ şi unul extrem de bine cotat din sistemul privat.

Paula Ciucur este profesoară de ştiinţe socio-umane la Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Sibiu şi în 2016 a primit titlul de profesor MERITO. Asta pentru că este unul dintre acei profesori dedicaţi care pun înainte de toate pasiunea pentru această meserie şi dragostea pentru copii.

„Chiar îmi pasă de ei”, spune Ciucur. „Ei simt şi atunci răspund la fel. Eu sunt cu voi în povestea asta şi voi sunteţi cu mine.” Iar asta se vede până şi după locul pe care profesoara îl ocupă în clasă: îşi aşează scaunul de la catedră între rândul din mijloc şi cel de la fereastră, în dreptul primelor bănci. Cu părul lung şi cărare pe mijloc, ochelari şi cămăşi cu un aer hippie, blugi băgaţi în ghete scurte, din piele, este, într-adevăr, de-a lor, iar toţi sunt ai ei.

Dana Papadima este director educaţional şi profesor de română la una dintre cele mai apreciate şcoli private din Bucureşti, Avenor College. A terminat Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, a lucrat ca cercetător în cadrul Istitutului de lingvistică al Academiei Române, a publicat lucrări, a studiat în Austria, a fost director de programe al Editurii Humanitas şi a participat la elaborarea primelor manuale alternative.

Le-am pus celor două doamne profesor aceleaşi întrebări, iar răspunsurile sunt extrem de interesante:

Cât de importantă credeţi că este şcoala pentru dezvoltarea unui copil?

Paula Ciucur: Sunt multe de spus aici. Firul etimologic ne arată că grecescul scholeion, ”timp liber” devenit printr-o înţelegere procesuală ”locul de instruire”, e cel ce a întemeiat şcoala lingvistic. Cred că este vitală educaţia pentru dezvoltarea unui copil, iar şcoala pare a fi cel mai bun loc pentru aceasta, deşi, cu siguranţă, nu singura. În ideea de ”socializare metodică a tinerilor” (Durkheim), educaţia poate fi asociată cu şcoala. Acum, dacă particularizăm, mai depinde şi în ce măsură şcoala se pliază pe ceea ce vrem, la nivel individual sau social.

Dana Papadima: Nu o spun în calitate de om al şcolii, o afirm ca persoană trăitoare în această lume, în această societate, în această epocă: şcoala este esenţială, definitorie pentru dezvoltarea tuturor copiilor, de oriunde ar fi aceştia. Cu o nuanţare, nu ştiu în ce măsură cunoscută de alte medii: studiile şi cercetările de specialitate mondiale ar putea să corecteze, într-o privinţă, certitudinea exprimată în fraza anterioară. Este demonstrat că, în ceea ce priveşte impactul anumitor factori în dezvoltarea copilului, paradoxal, dar nu şcoala este pe primul loc, ci doar pe al treilea. Mai mult de 50 la sută din influenţă o are familia, ceea ce copilul învaţă pe tot parcursul vieţii în mijlocul setului de valori şi principii cultivate în familie. Pe locul al doilea se situează anturajul (vecinii, prietenii, gaşca etc) şi abia apoi intervine şcoala. Nu mai mult de 20 la sută. Pare puţin, pentru noi, educatorii este uneori frustrant, dar aceşti 20 la sută sunt esenţiali!

Sistemul de învăţământ din România poate să-i ofere unui copil resursele de care are nevoie?

Paula Ciucur: Speram să nu mă întrebaţi acest lucru. E imposibil să spun da sau nu. Depinde de şcoală. Sunt şcoli bune, cu profesori carismatici, cu un mediu suportiv, creativ, dotate material, cu un management gândit pentru copii, şcoli susţinute de comunitate, cu oportunităţi de dezvoltare personalizate dar şi şcoli în care cel mai bun lucru rămâne credinţa celor ce încă mai speră într-un sistem de învăţământ ancorat în cerinţele lumii contemporane. Nu putem să ne raportăm la şcolile de excelenţă sau la acele câteva de elită existente în fiecare oraş mare. Puterea unui sistem de învăţământ este egală cu şansele copilului din cel mai îndepărtat sat, din cea mai puţin dotată şcoală.

Dana Papadima: În general aşa cum arată în prezent sistemul de învăţământ NU poate/nu doreşte să furnizeze copilului nici măcar parţial resursele necesare. Şi nu vorbesc aici doar de resursele materiale, şi ele extrem de importante. Mult mai mare impact o reprezintă resursa umană, calitatea profesorilor din sistem, calitatea învăţării. Iată de ce asistăm de decenii la proliferarea învăţământului paralel (sistemul endemic al mediaţiilor sau al lecţiilor şi pregătirii făcute cu părinţii, bunicii etc).

De ce credeţi că a apărut sistemul de învăţământ privat în România?

Paula Ciucur: Îmi răsare-n minte Aristotel cu afirmaţia: ”educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare” (Politica). În lumea noastră, sistemul de învăţământ privat vine din nevoia unei alternative la cel public, sistem în care, cel puţin o parte dintre elevi şi părinţi nu se regăseau, un sistem rigid, măcinat de reforme nefinalizate, schimbări ce nu păreau a fi gândite într-o paradigmă pliată pe cerinţele unei educaţii moderne.

Dana Papadima: Ca o sursă alternativă de educare datorată tocmai deficienţelor şi insuficienţelor din sistemul public. Ca modalitate de a complini prin orare mai ample şi timp mai îndelungat dedicat şcolii lipsa de timp a unei anumite categori de părinţi. Ca posibilitate de a oferi familiilor o abordare mai personală, mai puţin robotizată a procesului de învăţare.

Din puctul dumneavoastra de vedere, care credeţi că sunt beneficiile sistemului privat de învăţământ? Dar ale celui piublic?

Paula Ciucur: Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 vrea să pună în evidenţă considerarea educaţiei ca prioritate naţională, asumată atât de sistemul public cât şi de mare parte a celui privat. În articolul 2 apar următoarele:

„Legea are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate.” şi

„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.”

În această cheie ar trebui gândite atât beneficiile cât şi minusurile.

La nivel de firul ierbii, lucrurile se pot spune simplu:

·         învăţământul public este ersonal şi aici nu intrăm în polemici legate de fondul şcolii (interzis de altfel), cheltuieli legate de auxiliare, mijloace suplimentare etc., e vorba strict de ceea ce înseamnă taxă pentru serviciile educaţionale;

·         învăţământul public are o infrastructură uriaşă, resurse umane în mare parte calificate, tradiţie şi recunoaşterea ca fiind un erson global accesibil, cu siguranţă există ”şcoala de lângă casă”;

·         absolvenţi ai învăţământului public sunt copii excepţionali, ce performează în alte sisteme universitare din lume, cu o solidă pregătire de bază/cultură generală;

·         în învăţământul privat se lucrează cu mai puţini elevi într-o clasă, ceea ce favorizează, cel puţin teoretic, o mai bună calitate a actului educational, mai ales dacă adăugăm şi faptul că există o mai serioasă şi criterială selecţie a profesorilor (au acces şi la cei cu prestigiu din învăţământul public, îi pot ”vâna”);

·         învăţământul privat îşi asumă într-o măsură mai mare viziunea şi idealul educational al şcolii româneşti (mă refer la acele şcoli private care studiază pe baza unei curricule valabilă şi în cel public), vorbele cu faptele se potrivesc mai bine, oferă activităţi centrate pe competenţe, abilităţi, pregătesc mai bine elevii pentru a fi un ”om mare”, responsabil, ancorat în realitate şi cu instrumente la îndemână;

·         învăţământul privat pune accent pe dezvoltarea ersonal şi educaţie non-formală, oferind mai multe facilităţi (program prelungit, transport, posibilitatea de a lua masa etc).

Dana Papadima: Eficienţa unui anumit sistem de învăţământ se judecă sub mai multe grile de interpretare, pornind însă de la un anumit profil al absolventului de şcoală pe care îl aşteaptă societatea contemporană. Dacă judecăm succesul unui sistem pornind numai de la rezultate (evaluarea naţională, bac, concursuri), atunci da, în anumite situaţii se poate vorbi de succesul sistemului public de învăţământ, mai precis al copilului înscris în acest sistem. Dar în ce măsură oare sistemul public chiar ajută un copil bine dotat intelectual, aparţinând unui mediu familial educat, motivat să înveţe? Din punctul meu de vedere, nu sistemul îl ajută, ci unii factori auxiliari care acţionează paralel, dacă nu în contrast cu sistemul oficial: meditatorii, familia, resursele alternative de informare. Astfel încât, în prezent, nu pot vorbi cu sinceritate despre beneficiile acestui sistem de învăţământ, fără să iau în considerare şi ceilalţi factori. Sistemul privat are avantaje vizibile faţă de cel public: număr mai mic de elevi în clasă, profesori mai calificaţi, resurse materiale superioare, un program şcolar mai amplu, mai divers, dat toate acestea însumate pot sau nu pot asigura succesul unui absolvent în viaţa profesională şi socială. Sunt pârghii necesare, dar nu şi suficiente. Şi ca să nuanţez mai bine lucrurile, există – încă –  şcoli publice foarte foarte bune, cu manageri capabili, cu profesori devotaţi, cu absolvenţi străluciţi (îndeosebi în oraşe mici sau mari din provincie) şi există şcoli particulare problematice sub aspectul calităţii actului de învăţământ exersat acolo.

Dar minusurile fiecăruia?

Paula Ciucur:

·       Învăţământul public:

Este într-o veşnică reformă ce pare cel mult o schimbare, şi nu e vorba despre una de fond, sunt foarte multe lucruri spuse pe subiectul acesta, atât la nivel de decidenţi cât şi la nivel de experţi în educaţie sau comunităţi preocupate de acest subiect. Ce se simte la firul ierbii? Posibilităţi reduse de a desfăşura activităţi practice, supradimensionarea numerică a elevilor dintr-o clasă, predomină predarea şi evaluarea pasivă, copiii sunt, oarecum, spectatorii propriei lor educaţii sau proces de învăţare, acces redus la noile tehnologii, un învăţământ al extremelor: olimpici versus copii ce abandonează şcoala, profesori ce se declară stapâni pe disciplina predată şi copii analfabeţi funcţionali, profesori carismatici, ”oameni lumină”, buni, motivaţi şi profesori demotivaţi, plictisiţi, cu o firavă pregătire psiho-pedagogică.

·      Învăţământul privat:

Costisitor, inaccesibil pentru mare parte dintre elevi, infrastructură redusă, număr mic de şcoli, marea majoritate situate în zone periferice ale oraşelor (mă refer la structurile pentru ciclul liceal), un învăţământ de tip ”bulă”, restrânge interacţiunea copiilor cu o mai mare diversitate de oameni, promovează un anumit tipar al ”elevului de la şcoală privată”, există pericolul de a fi crescuţi şi educaţi pentru o lume utopică, ce nu caracterizează România reală.

Dana Papadima: Există minusuri ale unuia sau altuia din sisteme. Îmi vin în minte exemple din conversaţiile pe care le port adesea cu unele familii interesate să-şi aducă copiii la noi la şcoală. Există un clişeu social potrivit căruia sistemul privat e ok, să spunem, şi avantajele le-am enumerat mai sus. Temerea unora dintre părinţi este pericolul enclavizării copilului între zidurile unei instituţii ultraprotective şi lipsa de expunere la „viaţa reală”, ca să spun aşa. Mai există şi alte temeri: că, fiind vorba de şcoli cu taxe, nu mici, există riscul notelor excesiv de generoase, frica de confrunare cu „rezultatele oficiale, obiective”, excesiva toleranţă faţă de abateri de comportament ale elevului sau părintelui în virtutea relaţiei „clientelare”, subordonarea profesorilor faţă de pretenţiile părintelui „plătitor” sau faţă de managementul călăuzit doar de profit. Toate acestea pot fi întâlnite, sau nu, în unele şcoli particulare, dar totul depinde de ce, de cum este călăuzită această şcoală. Dacă politica şcolii încurajează sau tolerează astfel de situaţii, evident că ele vor exista şi vor cauza clişeele sociale pe care le menţionam la începutul paragrafului.

V-a tentat vreodată să părăsiţi sistemul public de învăţământ în favoarea celui privat?

Paula Ciucur: Până in acest moment nu a fost nevoie să fac un efort decizional, în Sibiu nu există învăţământ privat la nivel liceal.

Dana Papadima: Am predat acum mulţi ani în sistemul public. Mărturisesc că nu aş mai reveni vreodată acolo. Cu toată admiraţia şi gratitudinea pe care o port pentru o seamă de profesori din sistemul public. Eu lucrez în sistemul privat din 1995, indiferent dacă a fost vorba de învăţământ sau alte domenii. E ca şi cum aş fi suferit o operaţie în codul genetic. Ireturnabilă.

Vă ajunge salariul de profesor?

Paula Ciucur: Dacă îl percep în comun cu cel al soţului, da. M-aţi făcut să zâmbesc, v-am răspuns în acest ton. Îmi ajunge, să zicem, să acopăr nivelul unu din piramida lui Maslow. Salarizarea nu e punctul forte al acestei profesii, însă poţi să găseşti surse suplimentare de venit chiar în sistem, să fii formator de exemplu, angajat în proiecte finanţate.

Dana Papadima: Latura materială a vieţii a fost întotdeauna cea mai mică problemă a mea.:)

Dacă nu aţi fi făcut această meserie din pasiune, aţi mai fi îngroşat rândurile profesorilor din România?

Paula Ciucur: Nu ştiu dacă a fost o alegere bazată pe pasiune, ea cere o confirmare înainte de a fi asumată. A fi profesor a devenit o pasiune, m-am ”clădit” cu fiecare an şi fiecare copil lângă care am fost. Sunt, oarecum, setată genetic, părinţii mei au fost învăţători şi am fost ”copilul şcolii” într-un sat, Vinerea, judeţul Alba. E greu să fii în învăţământ dacă nu e pasiune şi un imens drag de copii. Orice altceva se poate dobândi în această profesie mai puţin omenescul dintr-un dascăl, el există pur şi simplu.

Dana Papadima: Meseria de profesor, de la educator de grădiniţă la profesor universitar este organic legată de pasiune. Fără pasiune şi-un strop de talent nu avem ce căuta în această branşă. Nimic mai nefericit ca un profesor care intră nefericit la clasa lui!

V-a tentat vreodată să emigraţi?

Paula Ciucur: Da, aşa ca un exerciţiu de imaginaţie, în 89 aveam 22 de ani, mulţi dintre colegii mei au plecat în anii imediat următori. Sunt prea puternic ancorată afectiv, lumea mea se reduce la oameni, tot ce aveam din acest punct de vedere era aici. Nu e vorba de vreun patriotism manifest, desi mă agită fiecare steag românesc purtat de vreun sportiv sau fluturat în Piaţa Mare a Sibiului, e vorba doar despre binele meu şi acel bine este în acest loc.

Dana Papadima: Am trăit o vreme alături de soţul meu şi copilul nostru în Austria. La acea vreme ni s-au deschis oarece oportunităţi să rămânem într-o ţară comodă, prietenoasă, plină de prieteni şi cu promisiuni profesionale seducătoare. Nu ne-a dat prin gând să rămânem. Prima dată când mi s-a insinuat gândul părăsirii României a fost o dată cu începutul anului acestuia, din cauza drumului neclar şi strâmb pe care a luat-o ţara mea, cu tot ce se întâmplă în ea, pe toate planurile. E cam târziu acum, avem o vârstă, rămânem să ne resemnăm aici şi să sperăm că, pentru copiii noştri, se va putea vreodată vorbi de un viitor încurajator. Acum însă, din nefericire, nu.

Dacă nu vă făceaţi dascăl, ce altă meserie credeţi că vi s-ar fi potrivit?

Paula Ciucur: Am două variante clare:

Avocat – aceasta este varianta când mă cred megadeşteaptă şi stima de sine e căţărată în vârful unui catarg. Mi s-a părut întotdeauna o profesie interesantă şi solicitantă, un fel de carusel cu raţionamente şi putere de a discerne între bine şi rău.

Florăreasă – e varianta când sunt îndeplinite primele condiţii enumerate mai sus, dar sunt extrem de obosită şi-mi surâde tare ideea de a face ceva cu mâinile şi de a admira viaţa şi atât. Un fel de exerciţiu colorat de aşezat mintea.

Dana Papadima: Nu m-am făcut profesoară din vocaţie, când am terminat facultatea, aş fi vrut să fac orice, mai puţin învăţământ, care mă speria de moarte. Am descoperit, în timp, că e meseria care mi se potriveşte, dintre toate, cel mai bine. Întrega mea existenţă se rostuieşte în jurul ideii de educaţie.

După ce filosofie vă ghidaţi în viaţă?

Paula Ciucur: Între ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci trebuie să existe o suprapunere perfectă, e o adaptare după definiţia fericirii dată de Gandhi. Este, de fapt, un îndemn la a fi autentic, de a intra într-o interacţiune onest, de a spune ceea ce tu crezi că este adevărat. Fă bine atât cât poţi dar între binele tău şi binele îndreptat asupra celorlalţi trebuie să existe un echilibru. Întoarce-te spre tine ori de câte ori simţi că lumea poate să existe şi să respire şi fără ca tu să o ajuţi şi întreabă-te ce mai faci.

Dana Papadima: Mi se pare o formulare preţioasă, chiar nu ştiu. De fapt, fără a îmbrăca pretenţioase principii de filozofie, sper că mă voi ghida mereu după eterna conduită moştenită de la vechii greci: Binele, Frumosul, Adevărul.

Şi care este cea mai arzătoatre pasiune a dumneavoastra?

Paula Ciucur: Am fost tentată să spun că nu am pasiuni dar, după o logică elementară, e clar că una este profesia, a rezistat unor încercări serioase şi mă duc fericită spre şcoală. Nu mă pot imagina, încă, în afara ei. Şi aş mai adăuga ceva, 2 locuri, Creta şi Anglia, ordinea lor depinde de anotimp.

Dana Papadima: Nu e una singura, sunt mai multe şi toate „ard”: şcoala, sportul, animalele, muzica bună, Africa, Africa.