A apărut într-o rochie albă, cu o geantă Lanvin în mână. Avea un cardigan fin negru pe braţe şi părul îi strălucea în soare. Silvia Marcovici arăta altfel decât mi-am imaginat vreodată o violonistă, chiar şi o violonistă de renume internaţional. Acum vreo două dimineţi am băut cafeaua împreună cu această doamnă care este membru al juriului Concursului Internaţional Enescu, discutând lejer, în grădina de la Hilton, în timp ce oraşul vuia de zgomote în jurul nostru. Are umor, am râs mult. Vorbeşte serios însă despre muzică şi chiar cu părere de rău despre tinerii care astăzi, chiar dacă sunt câştigători ai concursurilor internaţionale, nu au loc în orchestrele mari. De ce? Pentru că sunt din ce în ce mai puţine locuri şi pretenţiile sunt din ce în ce mai mari.
Cine este Silvia Marcovici? O adevărată Divă!
Mă pregătisem să vă abordez mai scorţos, mai sobru, dar apariţia dumneavoastră, este mai degrabă glamour decât inhibitorie… Aveţi aerul unei Dive…
Dar nu sunt? (zâmbeşte..)
Ba da, dar imaginea mea despre o violonistă, despre o „legendă”…
Cuvântul „legendă” se leagă de vârstă, deci haideţi să nu discutăm despre asta. Ultima înregistrare care a apărut cu mine şi care este o compilaţie de Dvd şi CD, se numeşte „Legendary Treasures” titlu care mie mi se pare că sună aşa…post-mortem…Aşa că să nu vorbim despre legendă…
Privindu-vă, nu mă pot opri să nu vă întreb: vă place moda? Fiindcă detectez câteva elemente în ţinuta dumneavoastră care mă fac să întreb asta..
Oh, da! Enorm! O iubesc la fel de mult ca pe vioară.
Serios? Violonistele se uită prin magazine?
Tot timpul. După ce studiază, se uită în magazine. Este relaxarea perfectă.
Ce designeri vă plac?
Tot ce e frumos îmi place, nu sunt legată de un designer special.
Urmăriţi fenomenul fashion?
Total! Sunt la curent cu tot! Cum sunt la curent cu moda la violonişti, sunt la curent cu moda la designeri.
Există o modă şi la violonişti?
Da, din păcate. Şi spun din păcate pentru că ea nu se bazează pe personalitatea individului, ci pe performanţă, ceea ce nu e bine… Trăim sub influenţa timpurilor în care accesul tinerilor violonişti la internet şi la interpretările altora îi face mai mult să copieze ceea ce a existat, în loc să-şi creeze propriul lor stil. Şi asta, din păcate, se vede şi în concursuri, se vede şi în concerte. Din fericire sunt şi excepţii pe care le vedem şi acuma în Concursul Enescu. Dar în general observăm o plafonare a sistemului de a cânta. Se cântă repede, cu aspecte exterioare care ţin de circ, se cântă manierat, tare, perfect. Şi nu acesta este stilul meu.
Această părere este şi a celorlalţi membri ai juriului Concursului Enescu?
Eu cred că o parte din juriu crede la fel, dar nu discutăm, fiecare are gustul lui, şi nu avem dreptul şi nici nu ţin să împart părerea mea, vom vedea abia la final rezultatul şi abia după aceea vom discuta.
Accesul la tehnologie duce la uniformizare?
Da, într-un fel. Acum câţiva ani, dacă dădeai drumul la radio şi auzeai un concert, spuneai: ăsta e Oistrach, ăşta e Milstein, ăsta e Heifetz. În ziua de azi foarte rar ţi se întâmplă să spui ăsta e X sau Y…
Viaţa dumneavoastră este o viaţă glamour?
E o combinaţie între glamour şi foarte banal. Cu fericiri foarte pământeşti, care ţin de familie – am devenit bunică, am trei nepoţei care au venit pe lume cam în acelaşi timp, la o distanţă de doar un an. Stau mult în casă cu pisicile şi câinii mei pe care îi ador. De altfel, caut şi aici pe stradă în România animale pe care să le salvez. Am salvat până acum nu ştiu câte, dar nu le mai găsesc, probabil că au fost omorâte toate şi am auzit că nu în condiţii civilizate, ceea ce mă întristează foarte mult.
Aţi plecat în 1976 din România. Cum aţi putut pleca? V-a lăsat Ceauşescu?
Foarte greu, dar a fost o presiune externă care l-a convins.
Cum aţi trăit în România pe vremea comunismului?
Extraordinar de bine, pentru că eram un „ambasador” de bază al României. Eram aplaudată, apreciată în afară şi asta aducea imagine bună ţării. Iubeam România enorm. Statul român mi-a creat toate condiţiile de a mă dezvolta. Dar am plecat pentru că aşa a fost dorinţa familiei fostului meu soţ, a fratelui meu, şi aşa mai departe. Altfel, cred că nu aş fi plecat. Dar nu regret acuma. Nu regret deloc, şi nu m-aş întoarce. Îmi face plăcere când vin, iubesc România, am bătăi de inimă pe anumite străzi, mănânc cu plăcere felurile care îmi aduc aminte de cele de la mama de acasă, mă întâlnesc cu emoţie cu anumiţi oameni, însă nu mai e România pe care am lăsat-o. Oamenii s-au schimbat enorm. Dar sper să vin şi să ajut tinerii din punct de vedere muzical, să fac un masterlass pentru ei, fiindcă, după Ştefan Gheorghiu care a fost cel mai bun profesor pe care l-am cunoscut vreodată, nu mai ştiu ce se mai întâmplă în şcoala românească de azi. Ideea mea ar fi ca noi, eu şi mai mulţi violonişti din străinătate, să creăm nişte cursuri la care să asiste şi profesorii români, să putem asculta pe cei cu mult talent, şi să-i putem ajuta cu ceva.
Care este prima dumneavoastră amintire legată de muzică?
Probabil e chiar de dinainte să mă nasc, când eram foarte legată de vocea mamei care cânta foarte frumos. Părinţii mei erau nişte oameni foarte simpli care nici nu s-au gândit să facă din mine o muziciană, până când bunicul meu şi-a dat seama că aveam o ureche muzicală foarte bună. M-a luat de mână şi m-a dus la Şcoala de Muzică din Bacău.
Dar cum şi-a dat seama că aveţi ureche bună?
Cântam foarte frumos, foarte corect, imitam foarte bine. Cântam Margareta Pâslaru, Dan Spătaru artişti de care nu se mai ştie astăzi probabil…
Şi? La Şcoala de muzică?
Acolo directorul ne-a adunat pe toţi şi ne-a spus: „cine vrea să facă vioară să treacă la stânga, cine vrea pian, să treacă la dreapta”. Şi eu am rămas în mijloc. Şi directorul m-a întrebat: „Ce vrei să faci?”„ Eu vreau să cânt”. „Ai pian acasă?” „Nu”. „Atunci faci vioară.” Şi aşa a fost.
Şi succesul cum a venit?
Printr-un concurs de împrejurări am avut succes imediat şi am intrat într-un sistem, într-un angrenaj, din care nu am mai ieşit niciodată: copil minune, succes din succes, şi… aşa am dus-o toată viaţa mea.
Cum a fost întâlnirea şi colaborarea cu Claudio Abbado?
Claudio Abbado m-a ascultat când aveam 18 ani la Amsterdam. Am cântat pentru el Ciaconna de Bach. Şi după ce m-a ascultat (nu voi uita asta niciodată) mi-a spus: „tu trebuie să fii foarte inteligentă dacă ai cântat aşa.” Am fost foarte flatată, dar nu am vrut să-i spun că am lucrat-o notă cu notă cu Ştefan Gheorghiu…Am lăsat-o aşa şi l-am auzit întrebându-mă dacă nu vreau cumva să cânt cu el la pupitru concertul de Bartok la Scala din Milano. Am zis da, nu cunosc pe nimeni care ar fi spus nu… Am venit acasă şi am lucrat 3 luni concertul de Bartok care e infernal şi apoi l-am cântat la Scala cu Claudio Abbado.
Cum a fost?
Senzaţional.
Ce simte un violonist după ce ridică arcuşul de pe ultima notă, când sala încă tace, ştiind că vor izbucni aplauzele?
În momentul acesta de final şi câteva fracţiuni de secundă după, adrenalina încă funcţionează. Eşti încă în faza de drog şi publicul simte asta, dar drogul acesta, adrenalina, se ridică în creier şi îţi dă, dacă vreţi să-l numesc aşa, un trac pozitiv. Era un şi un banc când un mare violonist, nu-i dau numele, a intrat în culise unde era un tânăr care ieşise de pe scenă şi care i-a spus „nu am avut deloc emoţii”. Nu-i nimic, a răspuns violonistul: „o să vină odată cu talentul”. Muzicianul care nu are emoţii, nu are nici talent. De aceea vorbesc despre acest trac pozitiv dat de adrenalină care te face să cânţi mai bine pe scenă decât acasă.
Un violonist este locuit de personalitatea compozitorului pe care îl cântă?
Totdeauna. Altfel, nu aş putea cânta anumiţi compozitori care nu mă ating în mod special decât în momentul în care iau vioara. Când cânt, îmi place orice, când las vioara jos, nu.
Aveţi „relaţii bune” cu toţi cei pe care îi cântaţi?
Da. Sunt printre ei şi unii care mi-au pus probleme.
Cine?
Dvorjak, de exemplu. Nu ştiu de ce. Concertul de Dvorjak l-am cântat de câteva ori, dar nu pot spune că am o relaţie de amor cu el pe scenă.
Dar cu cine aţi fi avut o relaţie de amor?
Ooooh, i-am spus şi soţului meu că dacă Schubert trăia, l-aş fi părăsit pentru el.
Muzica modernă vă place?
Când trebuie să o cânt, da Altfel, nu, dar când trebuie să o cânt, îmi place enorm. Nu ştiu dacă se ştie, dar eu am înregistrat un compozitor modern care se numeşte Hans Kox. Este olandez care a scris 3 concerte de vioară, al doilea sau al treilea mi l-a dedicat mie şi când l-am înregistrat a venit la mine şi mi-a spus: „nu mi-aş fi imaginat că ceea ce am simţit poate fi mai frumos decât ceea ce am crezut că scriu”. Şi atunci m-a rugat să le înregistrez pe toate trei. În momentul în care îmi iau răspunderea să interpretez şi să fac cunoscută piesa unui compozitor contemporan, simt o mare responsabilitate. Şi nu poţi, ca artist profesionist să faci asta, decât dacă intri în profunzime aducând la suprafaţă mai mult decât a crezut că există chiar compozitorul care a scris.
Dacă ar fi să vă prezentaţi, ce aţi spune despre dumneavoastră?
Întrebaţi pe cineva care mă iubeşte şi care poate spune despre mine ceva… Eu nu am ştiut niciodată să mă vând, cu toate astea aş zice că sunt mândră că sunt un produs românesc, că am fost formată de şcoala lui Ştefan Gheorghiu. Sunt un muzician care nu am vrut să pară altceva decât am fost şi sunt. Nu am avut nimic de ascuns, am avut o imensă plăcere de a cânta. Şi sper că şi ca profesor să dau studenţilor mei ceea ce mi-a dat Ştefan Gheorghiu. Eu sunt aşa cum spune soţul meu: ca o carte deschisă.
Un artist este un om generos?
Nu aş generaliza. Mă feresc de generalizări: românii sunt aşa, francezii sunt aşa, femeile sunt aşa… Am cunoscut şi artişti generoşi, dar am cunoscut şi artişti care nu sunt aşa…Fiecare individ este altfel, este unic. Nu există o regulă.
Dacă astăzi un copil, un tânăr ar vrea să urmeze vioara, care ar fi paşii pe care ar trebui să-i facă?
Mai întâi, l-aş întreba dacă merită, fiindcă este absolut diabolică în ziua de azi concurenţa, locurile de orchestră din lume sunt din ce în ce mai restrânse, pretenţiile din ce în ce mai mari, cariera de solistică din ce în ce mai efemeră. Şi apoi, aş vedea dacă are enorm de mult talent, altfel, pierde timpul.
Care este viitorul orchestrelor?
Deocamdată merge, cu toate că multe orchestre dispar. Ca să cânţi azi într-o orchestră trebuie să vii cel puţin de la nivelul unui concurs internaţional câştigat, nu se mai poate altfel. Înainte nu era aşa. Azi, nici măcar premiul întâi la un concurs internaţional nu-ţi garantează un loc într-o orchestră. E grav ce se întâmplă. Sunt violonişti extraordinari care se ratează din cauza asta…
Aţi ştiut întotdeauna ce vreţi de la viaţă şi aţi obţinut întotdeauna ce aţi vrut?
În orice caz, am încercat, am avut forţă de persuasiune… Dar în viaţă trebuie să ştii ce să ceri, pentru că nu poţi să ceri totul.
Cum ştii ce să ceri?
Trebuie să ştii ce e posibil şi ce e imposibil. Dacă Îi ceri Lui Dumnezeu sănătate până la bătrâneţe, ştii că ceri imposibilul. Dar dacă vrei să reuşeşti în carieră şi ai ambiţie, este posibil.
Ce este vioara pentru dumneavoastră?
O stea care mă conduce.
Despre Silvia Marcovici: Are 64 de ani, este una dintre cele mai mari violoniste din lume. Alături de violonista Mihaela Martin, la această ediţie a Concursului Enescu 2016 a oferit Premiul Ştefan Gheorghiu celui mai bine clasat concurent român la Secţiunea Vioară, constând în două cursuri de vară susţinute de cele două violoniste.
Ea însăşi a câştigat premiul I la Concursul Enescu în anul 1970, după ce, cu un an înainte câştigase premiul I la un alt mare concurs de vioară din lume. A emigrat în Israel în 1976, în plin regim comunist.
Asta după ce, în anul 1972 a cântat alături de London Symphony Orchestra Concertul de Glazunov, chiar pe scena Royal Festival Hall – concert care a fost înregistrat şi scos pe piaţă de Decca cu ocazia aniversarii a ’90 a celebrei case de discuri. A interpretat sub baghetele unora dintre cei mai importanţi dirijori ai lumii, de la Claudio Abbado (care a invitat-o personal să concerteze împreună) la Zubin Mehta.
