Silvia Vrînceanu, jurnalista care duce „Carte în sate” copiilor din cătunele uitate de lume

Silvia Vrînceanu avea vreo 20 de ani când a renunțat la cariera de educatoare pentru a deveni reporter. A început ca ucenic la ziarul din Focșani însă, în scurtă vreme, slova ei se citea în presa centrală. Nu știa ce avea să-i rezerve viața și cariera de jurnalist, însă știa că vrea și trebuie să-și facă meseria profesionist, având în ea deontologia neîntinată de ziaristă. Când a început să deranjeze prin anchetele și reportajele pe care le făcea, s-au ascuțit cuțitele și a izbucnit un război aprig cu politicienii din județ. Ea povestește că fost amenințată cu moartea, urmărită pe stradă, în lift, i-a fost atacată familia, imaginea și integritatea personală. Dar Silvia Vrînceanu nu a cedat, s-a luptat până la ultima picătură de cerneală. Deși a dus un război aprig cu politicienii locali, a reușit să învingă, însă nu a mai făcut față presiunilor economice prin care trecea ziarul. După 15 ani în care a condus Ziarul de Vrancea, Silvia Vrînceanu a fost învinsă de neplata salariilor și de imposibilitatea de a mai susține o redacție fără resurse financiare. A părăsit presa pe ușa din față dar spune că victoria ei în acest război a fost faptul că a reușit să-și facă meseria și să-și păstreze integritatea profesională.

Astăzi Silvia Vrînceanu se dedică societății și comunităților vulnerabile. Se ocupă de o mică asociație cu care derulează tot felul de proiecte, unul dintre ele, cel mai drag ei, „Carte’n sate” adresat copiilor din satele uitate de lume cărora le facilitează accesul la lectură. Un altul a pornit de la pasiunea ei pentru istoria orașului și pentru poveștile ascunse în temelia fiecărei clădiri istorice și a fiecărui om care păstrează mărturiile timpului. Așa a apărut proiectul #PovestimFocșaniul” și apoi un volum de povești despre elita uitată a orașului, menit să spună tinerilor și celor ce au urechi să asculte poveștile orașului Unirii de la 1859. Apoi, Silvia Vrînceanu mai are un proiect: Activăm Focșaniul, prin care sprijină accesibilitatea în Focșani a persoanelor cu mobilitate redusă, iar, în timpul liber, le povestește elevilor despre meseria de jurnalist.

Ce înseamnă „Povestim Focșaniul”?

Focșanii au fost orașe de graniță între Moldova și Țara Românească, au avut o perioadă de influență politică și înflorire culturală și economică, iar noi povestim această istorie uitată tinerilor, pe înțelesul lor, organizăm tururi pietonale ghidate prin care vrem să recuperăm memoria locului și să revitalizăm ceea ce a mai rămas valoros în patrimoniul urban. Volumul de cercetare pe care l-am lansat în ianuarie, „Elita Unionistă din Focșani. Istorii. Destine. Patrimoniu.”, adună o mulțime de povești neștiute. Vrem să se înțeleagă că patrimoniul cultural este o resursă neregenerabilă, este ceea ce am primit de la generațiile trecute și trebuie să dăm mai departe generațiilor care vin. Fără el, Focșaniul ar fi doar un alt oraș anonim, fără identitate și fără memorie.

Tu lucrezi cu o asociație?

Este Asociația Eu, tu și ei, o organizație pentru tineri pe care am fondat-o înainte să fiu redactor-șef. Am început prin a face cursuri de jurnalism și comunicare pentru elevi. Vară de vară aveam tineri, elevi de liceu și studenți, cărora le povesteam ce înseamnă să fii reporter, cum se scrie o știre, făceam reportaje, mergeam în mici excursii de documentare, devoalam cazuri de manipulare…

Întotdeauna am fost interesată de arhitectura veche, scriam despre monumente mutilate, însă, ca în orice lucru, mai întâi trebuie să te coci, să te maturizezi, pentru a acționa mai eficient. Am abandonat acest ONG niște ani și, după ce am plecat de la ziar, m-am reîntors la el și m-am pus pe treabă.

15 ani ai condus Ziarul de Vrancea?

Da. Am fost redactor-șef și a fost cea mai intensă perioadă din viața mea. Eu sunt o persoană fidelă, mi-am început cariera de jurnalist la aceeași redacție și, în ciuda tuturor dificultăților, am rămas acolo până la final și am dat ce a fost mai bun din mine. Între timp am avut diferite stagii de corespondent în presa centrală, dar eu cred cel mai mult în jurnalismul local.

Mai există Ziarul de Vrancea?

Da, există și e bine că există. Din păcate nu mai are o echipă redacțională așa cum avea când eram eu acolo. Totuși, se știe, e mai bine să existe o presă mai slabă decât să nu existe presă.

De ce ai plecat de la ziar?

Cred că ar trebui să-ți spun mai întâi cum am intrat în presă.

Bine, hai să luăm trecutul tău în ordine cronologică. Unde te-ai născut?

M-am născut în Odobești, un oraș viticol foarte drăguț care, în ciuda perioadei comuniste, a rămas un oraș șarmant care încă mai păstrează biserici frumoase, spital și liceu de la începutul secolului trecut, sinagogă și gară-monument, conace, beciuri și case vechi. Familia mea locuia lângă Odobești, pe malul râului Milcov, o familie simplă, de oameni obișnuiți.

Ce erau părinții tăi?

Erau pur și simplu oameni. Mama a lucrat un timp la Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) ca să poată primi un teren pe care familia să își ridice o casă. Părinții mei au fugit împreună pentru că nu au fost lăsați de părinți să se căsătorească.

Tatăl meu era -nu mai este acum printre noi- un om foarte priceput, un meseriaș cu mâini de aur, care a lucrat la o întreprindere. Dar era omul bun la toate, știa să facă o casă de la temelie până la acoperiș și chiar și mobilierul dinăuntru. El era mecanic auto de profesie, cel mai cunoscut din toată zona, și toți apelau la dânsul. Noi suntem patru frați, doi băieți și două fete.

Toți în România?

Nu a plecat nici unul. Frații mei băieți chiar locuiesc în satul în care am copilărit, sunt polițiști, iar sora mea e și ea în Focșani.

După ce s-a prăpădit tatăl nostru, chiar în anul în care m-am căsătorit, noi, frații mai mari, am primit cumva în grijă frații mai mici și ne-am dorit să fim alături și de mama noastră, așa că ne-am adunat toți în Vrancea.

Dar care e povestea de dragoste a părinților tăi?

Nu știu dacă e un subiect de film. S-au văzut într-un autobuz, s-au plăcut, tatăl meu a căutat-o apoi pe mama. Nefiind telefoane mobile a întrebat din om în om, și, în cele din urmă, a găsit-o într-o zi de Paște, când era horă în satul ei. Din păcate, bunicul meu, care era negustor, nu a fost de acord cu povestea lor de dragoste. Tatăl meu mai avusese o relație înainte, a fost cinstit și a spus care îi este istoricul personal, însă, pentru o comunitate rurală, să te căsătorești cu cineva care mai fusese într-o relație și aceea nefericită, nu dădea bine, așa că bunicii s-au opus. Din acest motiv, părinții mei au decis să plece împreună și, ca s-o citez pe mama, „să înceapă de la lingură”. S-au cununat în secret într-o bisericuță din munți și nu au mai avut parte de petrecere de nuntă. A fost viața grea a unor oameni obișnuiți care nu au avut sprijin din partea nimănui și care s-au străduit să-și facă o familie, un cămin, după puterile lor.

Am avut ce ne-a trebuit, dar crescând în perioada comunistă, plină de lipsuri și cu multe constrângeri, nu aș putea să spun că am fost un copil răsfățat.

Dar un copil educat?

Mama s-a ocupat de educația noastră. Tatăl meu, Ionel, muncea din greu pentru că, fiind patru frați, erau multe nevoi. Îmi amintesc că erau nopți în care tata se culca după ora 3 noaptea pentru că lucra în atelierul său, dormea o oră și apoi pleca la serviciu. Pe lângă job-ul pe care îl avea, repara mașini, confecționa ferestre, uși, suda, avea diferite comisioane cu care încerca să ne asigure o viață cât de cât decentă.

Atât cât se putea în satul în care am făcut școala, am dat ce era mai bun din mine. La un moment dat singura profesoară calificată era doamna de limba română, motiv pentru care am excelat puțin pe partea aceasta. Am fost singura din clasa mea care a intrat din prima la liceu.

La Liceul din Odobești?

Nu, la Liceul Pedagogic din Focșani.

Adică trebuia să fii învățătoare?

Da, am și fost educatoare. Și perioada respectivă m-a ajutat să identific nevoile pe care copiii din sate le-au avut întotdeauna și am ajuns să fac ce fac acum.

Și cum ai ajuns în presă?

După liceu am obținut acel post de educatoare lângă Focșani, cu nota 10. Numai că nu eram titulară. În al doilea an, nu am mai prins postul, chiar dacă aveam tot nota maximă. În locul meu a venit o pilă a primarului. Am fost, practic, victima unui trafic de influență! Mi s-a oferit posibilitatea să predau la o distanță foarte mare de oraș, însă nu eram pregătită să fac asta deoarece crescusem la țară și toată perioada liceului făcusem naveta. Acum, prin proiectele pe care le fac, m-am întors la copiii la care am refuzat să predau atunci.

Ei bine, tocmai în vremea aceea se deschidea un nou ziar în oraș, din rețeaua Monitorul, un model nou de-a face presă locală în România, un ziar modern, cu titluri mari pe prima pagină, o nouă abordare ce venea peste singurul ziar obosit din Focșani, fostul ziar comunist care rămăsese încremenit în alb-negru.

Am făcut parte din echipa de reporteri care a fondat acel ziar, prima generație de jurnaliști cu gura mare care puneau întrebări incomode în conferințele de presă, care intrau peste directori cu reportofonul pornit și astfel cream subiecte de presă extraordinare. Oamenii așteptau cu sufletul la gură să vadă ce mai apare pe prima pagină a ziarului pentru că noi dădeam ora exactă în presă. Devoalam rețelele de rude din instituții, privatizări dubioase, arătam prostia și corupția, se cam fereau oamenii de noi.

Pe ce domeniu erai?

Am lucrat pe eveniment, pe sănătate, pe cultură. Am pornit de la a fi reporter, redactor, apoi am fost redactor șef și formator de noi jurnaliști pentru că la noi reporterii s-au format mereu la locul de muncă, aveam “Școala de presă” și era una bună.

Îți aduci aminte primul subiect de presă centrală?

Era un subiect de tabloid pentru vremea respectivă pentru că nici eu nu aveam maturitatea să intru în arhivele vreunei instituții. Eram reporter la ziarul local și am auzit că o doamnă și-a dat bătrânul tată afară din casă, iar el dormea în propriul sicriu. Mai există și azi pe la sate obiceiul ca oamenii să-și cumpere sicriul și crucea din timpul vieții. Și acest om își scosese sicriul sub pomul din curte și acolo stătea. Eu am ajuns acolo prin niște noroaie…. Am scris povestea, a apărut pe prima pagină și în scurt timp am văzut-o și pe prima pagină a Evenimentului zilei sub forma unei știri mai condensate, bineînțeles fără semnătura mea.

Într-o bună zi, m-am urcat în tren și m-am dus la București unde am bătut la ușa redacției și am întrebat dacă nu au nevoie de un reporter în Vrancea. Doamna care se ocupa de rețeaua de corespondenți chiar m-a întrebat dacă nu am vreo știre de dat pe loc. M-au angajat pe loc și am lucrat destul de mult în perioada de aur a ziarului, când se făceau investigații serioase, când se făcea o opoziție reală guvernului Năstase. Am renunțat la EvZ când am considerat că nu mă mai reprezenta. Din păcate, presa scrisă, așa cum o învățasem eu, se degrada…

De ce ai închis ușa ziarului după 15 ani de condus redacția?

Ajunsesem la saturație, nu mai aveam resurse interioare să continui. Erau atât de multe presiuni… Dar nu atât cele politice, cât mai degrabă cele economice și de management care au dus la slăbirea echipei. Din păcate, ce nu a reușit politicul a înfăptuit criza financiară. Fără publicitate nu există libertate de exprimare iar Vrancea nu poate susține un ziar independent așa că a trebuit să părăsesc, din proprie inițiativă și cu mare strângere de inimă, redacția în care am lucrat aproape 20 de ani. Cu presiunile politice eram învățată. Cu PSD-ul știai cum să te lupți: era gherilă urbană, te chemau la tribunal, te atacau în conferințe, procese, amenințări și tot așa. Când venea dreapta la putere presiunile erau mai fine: îți cointeresau reporterii, dacă era cazul ți-i luau de tot. Îmi amintesc că s-a deschis o stație TV susținută politic care m-a lăsat cu redacția goală chiar înainte de o campanie electorală. La ziar am avut mari probleme cu presiunile politice: au încercat să ne închidă ziarul, chioșcurile noastre de presă au fost ridicate cu macaralele și duse la marginea orașului, au încercat să cumpere bunăvoința publicației, au cerut să fie concediați cei mai buni jurnaliști în schimbul difuzării ziarului în oraș, vânzători volanți de ziare fugăriți cu câini și multe, multe altele.

E viață după jurnalism?

Da, există, în ciuda faptului că am suferit foarte mult când am plecat, pentru că ziarul acela fusese viața mea, am crescut odată cu el. Dar mi-am găsit tot timpul inspirația la cei mai buni decât mine. După scandalul din epoca Năstase, la invitația Ambasadei SUA, am avut o bursă în Statele Unite unde am avut ocazia să văd cum se face presă și, venind în țară, am aplicat multe din ce am învățat acolo. Am creat evenimente în jurul publicației, o platformă de jurnalism cetățenesc, pe care nimeni o făcea atunci și prin care îi încurajam pe cititori să se exprime public. Vreau să-ți spun că după niște ani am ajuns să fiu cumva înlocuită de acei oameni pentru că ei furnizau conținut editorial gratuit și astfel au devenit un surogat pentru reporteri.

După ieșirea din presă am continuat să susțin tinerii de la Clubul de jurnalism și implicare civică: „Tineret în (re)acțiune” pe care îl fondasem cât am condus Ziarul de Vrancea. Plecând de la cursurile de jurnalism pe care le predam când eram foarte tânără, am încurajat tinerii din comunitate să se implice, să devină o voce. Apoi am decis să continui pe partea de implicare civică, să pun pe picioare această asociație pe care am fondat-o în anii 2000. Aveam și eu nevoie de raza mea de soare…

Și ai ajuns să faci ceva foarte frumos acum…

În Vrancea nu prea ai de la cine să înveți, așa că ajuns din nou Statele Unite, cu o bursă oferită tot de guvernul american, Professional Fellosip Program. Am avut un internship de șase săptămâni în Boston, într-una dintre cele mai serioase organizații civice, cu un mentor de excepție, Lew Finfer, și am avut șansa să văd cum se lucrează cu comunitățile vulnerabile. Dar ce m-a inspirat cel mai mult au fost cele 2,5 mile de trotuar din Boston, The Freedom Trail, care îi conduce pe oameni prin istoria orașului și a revoluției americane. M-am întors la Focșani și am început, chiar pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii, să organizăm și noi lecții de istorie în stradă, exact ca la Boston. Am început o cercetare istorică, de teren și de arhivă, ca să vedem ce ne mai leagă pe noi azi de Unirea Principatelor, în afară de scenetele răsuflate cu Moș Ion Roată, pentru că avem o apetență în a ne demola istoria. Pe 24 ianuarie 2018 am făcut primul tur pe așa numitul Traseu al Unirii, care a fost un succes. Am publicat aceste povești pe blogul cultural și de atitudine civică VranceaAltfel.ro, fondat de soțul meu. Așa s-a născut proiectul #PovestimFocșaniul și apoi „Cartea Unirii” .

Și mai faci ceva. Duci cărți în sate?

„c@rte în sate” este proiectul meu de suflet. În 2016 am deschis prima bibliotecă mică într-un sat de munte, în casa unei familii cu copii, o bibliotecă de weekend pentru că în sate oamenii muncesc și nu citesc în zilele lucrătoare. Am descoperit că cei mici citeau împreună doar când mergeam noi acolo. Așa s-a născut ideea unei biblioteci mobile și a caravanei de lectură. Am strâns în jurul meu o echipă de voluntari minunați, pe care îi numim povestași, am pus cărțile într-o valiză și am început să cutreierăm satele. Ducem cu noi povestea lui Cărțilă, un personaj inventat de mine. Cei mici sunt atât de încântați să cunoască oameni noi, să li se citească povești, să fie ascultați și valorizați. Copiii citesc dacă citești cu ei, dacă le creezi un mediu în care ei să se simtă apreciați. Ne-am dus la un moment dat într-un sat, am deschis valiza cu cărți și părea că avem bombe în ea. Nu am văzut atunci nici o bucurie în ochii copiilor. De fapt, copiii aceia erau triști, veniseră flămânzi din diferite sate pitite printre dealuri și nu înțelegeau ce vrem de la ei, dacă ne vom mai întoarce. Atunci mi-am dat seama că trebuie să-i cunoaștem mai bine, să le oferim o gustare alături de toată priceperea povestașilor de a le citi, de a face lectură interpretativă, jocuri, mini-scenete pornite de la poveștile pe care le citesc sau le creează chiar ei. Încet-încet acest proiect s-a extins și am ajuns să cointeresăm lideri locali, “oameni-carte”, care au devenit ambasadori ai proiectului, mămici și bunici, care acum ne prepară gogoși și clătite.

Într-un sat unde ne-au refuzat autoritățile școlare, inclusiv preotul care se temea să nu-i fie furate icoanele, noi tot am lucrat cu copiii în aer liber și am deschis acolo “Fereastra lui Cărțilă”. Am transformat fereastra unui magazin într-o mini-bibliotecă. Doamna vânzătoare, mamă a doi copii, ne-a zis: „Lăsați cărțile aici că eu mă ocup.”.

Sunt în sate copii care merg la muncă în pădure de la 11-12 ani, au mânuțele aspre, copii trecuți bine de vârsta abecedarului care nu știu să citească, copii buni care se pierd. Copiii din satele în care noi ajungem nu prea au cărți de povești acasă, pentru că familiile dau puținii bănuți pe alte nevoi, magazinele sătești nu vând cărți și atunci cum putem spune că lor nu le place să citească!? Am văzut copii strângând cărțile la piept ca pe ceva foarte drag, care abia așteaptă să revenim cu „Echipa lui Cărțilă” la ei în sat. Trebuie să facem mai mult pentru copiii din sate. c@rte în sate mi-a adus bucurie pură, dar cu o floare nu se face primăvară. De aceea îmi doresc să inspirăm alți oameni să ducă acest proiect în comunitatea lor. Anul acesta lucrăm cu copii din sate marginalizate pe care le-am ales din Atlasul Sărăciei și avem o cofinanțare de la AFCN.

Din ce trăiești tu azi?

Am lucrat cu diferite ONG-uri și nu am dorit să-mi găsesc un job în vreo instituție pentru că sunt un spirit liber și în inima mea am rămas jurnalist. Am decis ca trei ani din viața mea să-i dăruiesc acestei mici asociații. Nu aș putea spune că sunt pe minus, dar nici pe plus pentru că noi activăm într-un județ unde nu este o cultură a implicării civice.

Tu nu ai copii?

Nu, nu am copiii mei, am patru nepoți tare isteți și toți acești copii din jurul meu.

Din ce știu, soțul tău a fost politician. Cum te-ai împăcat cu gândul acesta?

Toate aceste răutăți din cariera mea au fost, poate, și costuri ale acestei relații dintre un jurnalist și un fost politician.

Când și cum l-ai întâlnit pe soțul tău?

Ne știam iar când am devenit reporter am refuzat să fim împreună tocmai pentru că imaginea mea despre un jurnalist era că nu trebuie să dezvolte o relație personală cu un politician. Soțul meu este un tip deștept, integru, a fost întotdeauna un mare susținător al meu pentru că, în primul rând, și-a dat seama că există în mine acest germene care trebuie susținut.

El a făcut parte din generația anilor 1990 din Piața Universității, a devenit liderul național al studenților din PNȚCD și din postura aceasta și-a câștigat șansa de a fi ales în Parlament când CDR a fost la putere. A fost unul dintre cei mai tineri parlamentari din România, un naiv care credea că țara noastră se va schimba în bine prin implicare politică. La fel cum și eu credeam că dacă sunt un jurnalist bun oamenii mă vor felicita, nu mă vor înjura. După ce partidul său a trecut prin multe frământări a ieșit, a mai încercat să mai facă politică alături de cei din PNL, însă nu a mers și, timp de 14 ani, a stat deoparte. Dan a terminat Matematica, a fost olimpic național și, cu riscul de a nu fi fost acum împreună, cred că a ratat o mare șansă de a se realiza în străinătate pentru că având o minte briliantă, putea face, practic, orice. Nu i-a plăcut să predea, iar acum este avocat. Nu pledează însă în instanțele din Vrancea.

Ce să zic, faptul că am fost împreună a fost un motiv să se spună, politic vorbind, că de fapt el îmi dictează ce să scriu. Dar faptul că am fost cu el m-a determinat să fiu și mai profesionistă în cariera mea. Acum nu mai trebuie să dovedesc nimic nimănui, timpul a spus pentu noi tot ce trebuia să se știe.