Am aflat zilele trecute că navigatorul Sorin Drugan se întoarce în ţară după o expediţie în urma căreia a traversat Oceanul Atlantic, singur, într-o barcă condusă de vânt, plecând din Gibraltara pe data de 2 decembrie şi ajungând în Caraibe pe data de 10 februarie.
Nu ştiu multe despre navigaţie însă mi s-a părut un lucru extraordinar ca la vârsta de 62 de ani să poţi stabili un asemenea record. Recunosc că eu, personal, am rău de mare şi când merg o oră cu feribotul, darămite să stai mai bine de două luni, fără să pui piciorul pe uscat, singur, tu cu marea şi cu valurile ei şi cât vezi cu ochii să fii înconjurat numai de apă.
Aşa că l-am invitat la redacţie, căci un asemenea subiect nu se poate să nu te intrige. Am avut un déjà vu. Mi se părea că arată ca un căpitan din romanele lui Jules Verne, iar când a început să vorbească şi să enumere locurile prin care a trecut, parcă îl ascultam pe căpitanul Anton Lupan din Toate pânzele sus.
Abia acum înţeles ce înseamnă o pasiune arzătoare şi ce poţi face ca să-ţi urmezi visul. Iar la final, am aflat că nu acesta era visul lui Sorin, căci a mai traversat de două ori oceanul Atlantic, nu singur ce-i drept, împreună cu echipajul. Visul său este acela de a face înconjurul lumii pe ape şi probabil că şi-l va realiza.
Am vorbit mult despre această pasiune, despre cum a decis să plece, despre pasiunea românilor pentru sailing, despre ce înseamnă o barcă pregătită şi despre pericolele la care s-a expus, mai ales că a plecat pe o barcă „bătrână”, un velier din 1977, 8 metri pe 2, puţin mai mare decât o dacia break, cum spunea Lucian Mândruţă.
Am încercat să redau mai jos, doar câteva, cele mai importante şi interesante momente ale discuţiei noastre, căci altfel s-ar scrie o carte.
71 de zile pe Atlantic? Fără a pune nici măcar o dată piciorul pe uscat?
Nu există aşa ceva. Se traversează oceanul, iar adâncimile sunt de vreo 5000 de metri. Eu iniţial am vrut ca din Gibraltar să merg direct spre Caraibe, însă pentru că depindeam de direcţia vântului, a trebui să cobor spre Canare la un moment dat. Am trecut printre Tenerife şi Gran Canare, dar nu am oprit. Apoi, din cauza vântului şi a unei furtuni mari, eram gata să merg printre insulele Cap Verde care erau spre sud, însă, înainte să ajung acolo, m-am hotărât că trebuie să fac o chestie de forţă, căci altfel ajungeam la Capul Bunei Speranţe dacă merg tot aşa, cum mă duce vântul.
De unde aţi ştiut câte provizii să luaţi?
E, problema cu proviziile a fost aşa: eu m-am gândit la 50 de zile. Am calculat cam o conservă de carne pe zi + vreo 100 de grame de salam sau şuncă şi legume. Un prieten mi-a adus două cutii de carne de mistreţ la garniţă. Am mai luat vreo 8 kilograme de brânză de la Limanu, de la un cioban, am luat mălai să fac mămăligă cu carne de la garniţă şi cu brânză. Pe drum, înainte de a ajunge în Gibraltar m-am întâlnit în Valencia cu un fost elev de-al nostru, de la şcoala de navigaţie care m-a ajutat să cumpăr multă apă şi, la plecare, mi-a mai dărut încă vreo cinci cutii mari cu alimente. E adevărat că barca stătea puţin sub linia de plutire dec ât era de încărcată pentru că, cu toate acestea, aveam mâncare pentru 100 de zile.
Aveam de toate şi sucuri şi vin şi bere şi tărie, nu am suferit din nici un punct de vedere. Am suferit însă căci la un moment dat nu ai cum să nu te saturi şi ai mai vrea şi altceva de mâncare sau de băut. Am avut cea mai bună carne, dar nu poţi să mănânci numai asta. Nu am avut carne de pui, pe care acasă o ignor, iar pe barcă mi s-a făcut poftă de pui.
Dar de ce aţi întârziat cu 20 de zile faţă de planul iniţial?
Problema a fost că după vreo 10 zile de la plecare din Gibraltar am rămas fără autopilot. Acest aparat este util ca să nu trebuiască să stau în permanenţă la cârmă. Din cauza furtunii a ploii, a faptului că s-a forţat cele 10 zile, s-a stricat. Asta a însemnat că am mers mai încet şi am întârziat cu vreo 20 de zile.
Eu când am plecat din ţară, am plecat cu barca cheală şi fără autopilot şi fără sistem de comunicare, şi fără gps. Nici copiii mei care se ocupa de şcoala de navigaţie nu au avut încredere că eu o să ajung la destinaţie cu barca asta, destul de veche şi obosită. Pe drum, copiii mi-au zis să-mi iau totuşi autopilot şi un router prin satelit care îmi permitea să trimit mesaje, să primesc starea vremii şi să trimit poziţia prin gps.
Asta era următoarea întrebare: dacă se întâmpla ceva, cât de repede s-ar fi aflat, cât de repede aţi fi fost salvat?
Repede se află, dar e important era să fiu salvat repede. Eu am mai trecut de două ori Atlanticul, o dată în 2008, când nu puteam să să ne trimitem poziţia, însă puteam să transmitem SOS. Eu acum am luat un echipament pe care îl mai folosesc şi alte bărci sub pavilion românesc care aşa cum spuneam, printr-o aplicaţie cu care mă legam la el, puteam trimite SOS şi nu numai. Sub aspectul acesta, am stat foarte liniştit. Însă, după primele 10 zile, când am ajuns înspre Canare a venit o furtună puternică când barca mea era ca o furnică într-o coajă de nucă. M-a ajutat şi Cel de sus, nu sunt foarte credincios, dar cred că cineva undeva acolo mă ajută. Salvarea e frumoasă când o predai la şcoală, însă, când te afli pe apă şi sunt valurile acelea de 6 metri ce vin peste tine şi nu ştii dacă mai reuşeşti să arunci şi pluta peste bord şi să mai ajungi şi tu pe plută, nu mai e chiar aşa de frumos. Aveam şi o bărcuţă mică gonflabilă pe care ai putea să o foloseşti pentru salvare, dar trebuie să fie apa liniştită, altfel, nişte valuri uriaşe o răstoarnă. Eu zic mersi că nu a trebuit să folosesc nimic din astea.
Care a fost ce amai grea încercare, cea mai „neagră zi”?
Cea mai neagră zi a fost atunci când a fost furtuna care a ţinut de la ora 6 seara şi până a doua zi la aceeaşi oră. A trebuit să stau numai la bară, mi s-a rupt o bucată de velă vântul, eram extrem de obosit de ajunsesem să văd numai defecţiuni la catarg, vedeam stele verzi pe pereţi şi mi-am dat seama că trebuie să mă opresc şi să mă odihnesc.
Dar noaptea nu puteaţi dormi în cabină?
Cum să dorm dacă era furtună?
Când nu era furtună şi apa era liniştită?
Liniştită înseamnă valuri de 4 metri, cam aşa arată oceanul. După vedeniile pe care le-am avut, am pus autopilotul şi m-am culcat vreo 2 ore. Am trecut iar la bară până a doua zi când s-au mai liniştit valurile, m-am culcat şi am lăsat barca în semi derivă. Mergea spre sud, nu spre sud vest, dar tot era bine şi reuşeam să dorm câte 8-10 ore. Nu puteam dormi afară că mă stropeau valurile nu puteam să usuc atâtea haine, aşa că dormeam în cabină. Aşteptam să se liniştească valurile, însă nu s-au liniştit niciodată, au mai scăzut, am mai crescut, dar nu s-au liniştit. În celelalte două traversări ale Atlanticului nu îmi amintesc aşa condiţii. Atunci stăteam la masă, cu farfurii pe masă şi mâncam, acum nici nu se punea problema.
Când aţi ajuns pe uscat, după atâta legănat vă ţineau picioarele?
E o vorbă: marinarul adevărat pe uscat se poartă beat. Dar înainte de a ajunge pe uscat, am avut un intermezo. Am ajuns în Caraibe, nu mi-a pornit motorul care trebuia să mă ducă în port, am mai stat vreo 2 zile. Din cauza valurilor nu am putut să plec de la geamandură, dar m-am echilibrat puţin înainte de a ajunge pe mal. Însă, când am coborât repde să nu intre apă în barcă, am căzut în fund. Apoi, mergând pe uscat, mergeam drept, dar dacă era cumva o înclinaţie, mergeam şi eu înclinat.
Care e senzaţia pe care o aveţi când vedeţi din jur împrejur numai apă? Nu vă apucă uşor disperarea?
Am avut timp să mă gândesc atâta timp. Intri în starea solitară. Te rupi complet de lumea din jur, intri într-o comuniune cu marea, valurile, cu soarele, cu luna şi nu mai ai controlul timpului. Există răsărit şi apus, dar nu-ţi mai faci calculele pentru zilele care au trecut şi care urmează să vină.
Dar nu e complicat în era tehnologiei să fiţi lipsit de telefon?
Asta cu telefonul o uiţi repede. Mi-a fost de un real folos partea cu chat-ul, cu sms-ul, eram dependent. Pierdeam poate mai bine de două ore pe zi: până trimiteam mesajul, până se recepţiona, până primeam răspunsul… Am vorbit în general cu familia şi în special cu soţia care îmi povestea ce se mai întâmplă, ce mai fac. E o dependenţă, aşa e.
Când a fost furtuna, mi-am pierdut toate mijloacele electronice. Am avut o sculă cu care să ascult muzică, s-a dus, nu aveam pe telefon muzică, jocuri, nimic.
Sunteţi din Constanţa?
Nu, din Bucureşti.
Şi de unde pasiunea asta? Când aţi navigat prima dată?
Când am ajuns la facultate, în 1975 şi practicând canotaj pe lacul Tei, am văzut nişte bărcuţe şi m-a tentat şi pe mine să merg cu vântul. Primele excursii ale mele au fost în Delta dunării, apoi am ieşit pe Marea Neagră, iar în 1984 am fost până la Burgas, aceea a fost prima mea expediţie.
Apoi, după 1990 am tot plecat la Istanbul, Grecia şi prin anul 2000 am vrut să plec cu un prieten în circumtera. Barca era a prietenului meu, el s-a îmbolnăvit, eu am vrut să-i cumpăr barca, dar el nu a vrut să o vândă, căci era ca şi copilul lui. Prin 2004 am mai făcut aşa un tur de Grecia, Itlaia şi am traversat Adriatica.
Soţia ce zice când plecaţi aşa cu lunile?
Soţia zice că merge cu mine, ea este coskipper.
Dar când plecaţi în solitar?
Acum, de câţiva ani suntem bunici, iar soţia are grijă de nepoţi, aşa că este foarte ocupată. S-a dedicat mult creşterii lor. Ea ar fi vrut să meargă şi când am plecat, prima etapă, Mangalia-Atena am făcut-o împreună. Îi place foarte mult şi încerc acum să o conving să traversăm împreună Atlanticul la întoarcere. Barca e acum în Caraibe, am bilet dus-întors şi în mai mă duc să o aduc înapoi.
Copiii sunt şi ei pasionaţi de navigaţie?
Da şi ei sunt pasionaţi, ba chiar sunt cei care conduc afacerea familiei SetSail Navigation şi SetSail Charter.
