fbpx

Căutare

Share this article

Cei mai mulţi dintre noi am văzut celebrul film „Eat, Pray, Love” cu povestea romanţată dintre o scriitoare plecată în căutarea propriului Eu (Julia Roberts) şi cuceritorul Javier Bardem. De când cu acest film, Bali a devenit un simbol al regăsirii şi al dragostei pasionale. Doar că insula indoneziană aflată la mai bine de 10.000 de kilometri distanţă de noi are mult mai multe de oferit şi imaginea prezentată în pelicula de la Hollywood ştirbeşte puţin din farmecul şi spiritul locului. Aşa că am vrut să aflu mai multe despre Bali, dar şi despre drumul care te duce acolo, departe de lumea cu care suntem noi obişnuiţi, de la o româncă stabilită pe insulă. Sorina Ivan Mare a ştiut de când a pus piciorul în Bali că aceea este casa ei. Nu a stat să-şi facă griji legate de cum avea să-şi ducă traiul acolo. A simţit doar că acela e locul pe care îl căuta. Şi văzuse multe până atunci. 33 de ţări a vizitat, iar acum ştie că dorinţa ei de a vedea lumea avea legătură şi cu faptul că ştia că trebuia să fie altundeva.

Sorina, de unde pasiunea asta a ta pentru călătorii?

Din copilărie. Când eram mică și învățam despre o țară îmi spuneam că trebuie neapărat să ajung acolo. E ca și cum m-aș fi născut cu ea și oricând învățam despre o țară nouă, mi se părea foarte interesant și o treceam pe planul de călătorii.

Și ce ai făcut tu ca să ajungi acolo?

După ce am terminat facultatea – am făcut Geografie-Turism, deci tot în domeniul ăsta – am vrut să mă angajez inițial ca profesoară. Am și lucrat un an de zile ca profesoară la clasa a VII-a, la o școală din Constanța, doar că salariul nu-mi permitea să călătoresc așa că am renunțat la ideea de a preda și m-am gândit la ce pot să fac ca să călătoresc, dar să și câștig bani pentru că nu aveam altfel din ce să trăiesc. Familia mea nu avea bani pentru așa ceva și trebuia să găsesc o soluție să îmbin utilul cu plăcutul.

Fuseseși plecată vreodată până atunci?

Fusesem în Italia. Părinții mei locuiau acolo de când aveam eu 13 ani și aproape în fiecare vară mergeam la ei. Mie îmi plăcea ideea de a călători dinainte ca ei să ajungă acolo, dar cred că Roma m-a deschis practic către o altă lume. Eu sunt născută în Râmnicu Sărat, e un oraș micuț. La Roma am văzut alți oameni, mai multe culturi și toate lucrurile astea m-au făcut să îmi doresc să văd și mai multe locuri.

Părinții tăi locuiau acolo pentru că au plecat la muncă?

Da. Povestea clasică: nu aveam bani, suntem 3 fete, sora mea mijlocie era deja la facultate, la Medicină în Craiova și nu făceau față tuturor cheltuielilor. Așa au decis să plece în Italia, să muncească.

Cum a fost perioada aia?

Foarte grea. Mult timp și mulți ani după, am suferit după o familie și m-am simțit ca și cum nu aș avea o casă, o familie.

Mulți ani am evitat chiar să mă duc acasă deși ei se întorseseră. Din păcate străinătatea mai mult ne-a despărțit decât ne-a ajutat. Părinții s-au despărțit, surorile mele și-au făcut fiecare familia ei, fiecare a apucat-o pe un alt drum așa cum a crezut că e mai bine la momentul respectiv. Nu ne-am mai gândit cum să facem să fim bine împreună, ci doar cum să ne fie bine separat. N-am mai putut să mă duc la Râmnic pentru că nu mai aveam starea de familie. Asta a fost prima lecție care m-a făcut să înțeleg că banii sunt importanți în viața noastră și ne ajută să ne împlinim, să trăim experiențe, să împlinim vise și planuri, dar nu sunt atât de importanți încât să se separe familia.

Tu ai și suferit de curând o pierdere care și-a pus amprenta.

Tatăl meu. S-a dus. Așa mi-am dat seama că nu prea mai sunt lucruri care să poată să-mi aducă tristețe.

Sigur că mă mai supăr, mă mai enervez, dar îmi dau seama că nu sunt lucruri atât de importante încât să mă facă să sufăr și îmi dau seama că viața trebuie trăită cu adevărat. E important să te bucuri de ea în fiecare zi.

Revenind la călătorii, ce-ai făcut după ce ai renunțat la predat?

Sunt un om care caută soluții și oportunități, care vede oportunități în ceea ce face și atunci m-am gândit că o soluție ar fi să mă angajez ca stewardesă. Am plecat în Iordania și așa am ajuns ca la 21 de ani să ajung să văd foate multe țări din cele pe care mi le doream și să am și un salariu foarte bun. Experiența asta m-a deschis foarte mult. Am ajuns să călătoresc în India, în Sri Lanka, Malaezia, Hong Kong, o parte mare din Asia, de care sunt foarte atrasă, dar și parte din Orientul Apropiat și Europa.

Cât ai făcut lucrul acesta?

Nu foarte mult, cam un an și jumătate. Sincer îți spun, nu mi-a plăcut foarte mult stilul de viață de la momentul respectiv din Iordania. Eu sunt o persoană foarte liberă, iar acolo mă simțeam uneori constrânsă de modul lor de viață, trebuia să fiu mereu atentă la cum mă îmbrac, să nu am părul desfăcut în anumite circumstanțe. Dacă mă duceam la magazin unii vânzători îmi cereau să mă întorc cu capul acoperit. Asta se întâmpla acum 10 ani. Între timp lucrurile s-au mai schimbat și acolo.

Și ce ai făcut după ce ai plecat de acolo?

Nu doar modul de viață din Iordania m-a făcut să renunț, ce-i drept. Am stat să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aș face meseria asta mai mult. Aș câștiga niște bani, aș călători, dar n-aș avea altfel de experiență și nici cunoștințe într-un domeniu care să mă ajute să dezvolt o carieră sau să-mi deschid un business. Așa că am decis să mă întorc în România și să încerc să-mi construiesc un drum în zona de turism, pentru că tot călătoriile mă atrăgeau foarte tare. Mi-a fost destul de greu. De la un salariu de 2.000 de euro ajunsesem la 1.200 de lei, în București și un alt lucru de care m-am lovit au fost răutățile colegelor. N-am reușit niciodată să înțeleg competiția asta fără rost între oameni. Bine, oamenii, când sunt nemulțumiți de viața lor tind să arunce frustrarea și supărarea și pe ceilalți. Probabil că eu, venind cu o stare de bine și de mulțumire, îi afectam pe ceilalți. Și acum, merg pe stradă zâmbind, că eu sunt mulțumită de mine și de viața mea, și oamenii se uită ciudat la mine, ca și cum aș fi consumat ceva, de parcă ar fi ceva în neregulă cu mine.

De ce crezi că se întâmplă asta în România?

Of, nu știu, e o apăsare așa, generală. Oamenii, probabil, nu au avut foarte multe lucruri înainte și acum își doresc să aibă cât mai mult. Și în lupta asta de a avea cât mai mult uită să mai trăiască și să se bucure de viață. Din păcate salariile în România nu sunt la nivelul Europei de Vest, de exemplu și oricât ar lupta, nemulțumirea rămâne.

Ne întoarcem la parcursul tău.

Am avut mai multe job-uri după ce m-am întors în România pentru că nu îmi găseam locul. Datorită faptului că nu mă complac, am tot căutat și am tot sperat că ceva trebuie să fie bine. Am găsit până la urmă. Am lucrat la o agenție de turism unde am căpătat o experiență excelentă, am fost la o mulțime de cursuri în domeniu, care mi-au deschis ochii. Apoi m-am mutat într-o companie mai mare unde m-am ocupat de vânzările business și de la vacanțe am început să învăț și partea de vânzări corporate. În 2015 m-am gândit eu că ”I`m strong enough” (n.r.: Sunt suficient de puternică.) şi mi-am deschis propria agenţie.

Şi cum a fost când ai ajuns pe cont propriu?

Foarte greu. (n.r.: râde) Era provocator, interesant şi mă amuzam, că eu tot timpul am încercat să văd partea bună a lucrurilor şi să mă amuz când ceva poate părea greu. Nu aveam un birou, lucram de aici, de acasă. Era foarte cald şi eu stăteam aici, în chiloţi şi vorbeam la telefon cu directori generali despre cum să încheiem un contract, despre ofertele pe care le aveam pentru firmele lor. Când mă duceam la întâlniri plecam cu un Matiz vechi, dat atunci de tata. Eram în august, era cumplit de cald, iar eu nu aveam aer condiţionat şi nici servodirecţie pe maşină şi râdeam singură de mine că o să ajung să merg ca taximetriştii, cu prosopul pe după gât. Mă duceam şi le prezentam ofertele, cum puteam eu să îi ajut. Aşa am ajuns, treptat, să am şi un sediu pe Magheru, să am angajaţi, să lucrez cu companii tot mai mari. După 2 ani am realizat însă din nou că viaţa nu este doar despre bani. Ajunsesem să lucrez non-stop, aveam o mulţime de întâlniri, voiam tot mai multe contracte ca să pot să plătesc angajaţi, sediu, taxe. Am avut o perioadă foarte grea atunci. Simţeam că nu mai am niciun motiv să mă dau jos din pat.

Era presiunea de vină?

Nu, nu doar asta. Eram şi într-o relaţie la momentul respectiv, care îmi era destul de dificilă şi aducea foarte multe schimbări în mine şi concepte pe care încercam să le înţeleg, pe partea spirituală mai mult.

În 2016 am plecat la un curs de meditaţie în Thailanda. M-a ajutat pe termen lung, că a fost o deschidere pentru plecarea mea ulterioară din ţară. Dar în 2017 totul mergea în jos: relaţie, business. Ajunsesem la un burn out şi nu mai puteam face faţă la nimic. La sfârşitul anului am decis că trebuie să fac altceva, să îmi asum riscul de a face ceva diferit. Aveam ceva bani puşi deoparte şi îmi dădeam seama că dacă rămâneam în România nu schimbam nimic în mine, banii s-ar fi dus şi alţii oricum nu făceam pentru că eram într-o stare de epuizare prea mare. De fiecare dată însă când stăteam eu cu mine şi mă întrebam ce aş vrea să fac cu adevărat, ce simt eu că trebuie să fac, răspunsul era acelaşi, că trebuie să plec în Asia. Îmi doream să ajung din nou la şcoala de meditaţie din Thailanda.

Îţi rămăsese un pic din suflet acolo?

Îmi rămăsese, da. Acolo am descoperit o altă lume, alţi oameni, mult mai binevoitori, deschişi, zâmbitori, calzi, liniştiţi. Tot ce nu aveam aici. Mi-a fost teamă, n-am cum să zic că nu mi-a fost. Planul meu era să stau 3 luni în Asia, o lună în Thailanda, una în Bali şi una în India.

Ce credeai că o să găseşti acolo?

Voiam să descopăr un concept pe care aş putea să-l aduc aici, în România, pentru a-mi putea continua business-ul, mă gândeam la nişte retreat-uri de meditaţie, cu yoga. Ideea era să fac ceva ce poate ajuta oamenii ca mine, aflaţi în situaţii mai stresante. Ştiam că meditaţia şi yoga îmi poate aduce echilibrul şi voiam să dau asta mai departe.

Bun, şi ce s-a întâmplat pe drumul ăsta de ai decis să rămâi plecată?

La scurt timp după ce am ajuns în Thailanda mi-am dat seama că îmi dispăruseră şi durerile de cap, şi cele de stomac, mă simţeam deja mult mai bine. Nu mai aveam aşa mult stres şi tensiune în corp. Simţeam că pot să mă trezesc şi să mă dau jos din pat şi să mă bucur de ziua respectivă. Am fost în Thailanda, în Cambodgia, de acolo trebuia să merg în India. Doar că nimic nu a funcţionat ca să ajung acolo. Nu au mers cardurile, nu puteam să îmi iau bilet de avion, oamenii cu care trebuia să mă întâlnesc acolo nu mai răspundeau, aşa că am zis că trebuie să schimb traseul şi am plecat în Bali. Şi am ajuns acolo şi n-am mai vrut să plec.

Crezi în semne?

Da, foarte mult. Şi nu doar cred, e chiar o convingere. În multe situaţii mi-am dat seama că lucrurile care mi s-au întâmplat sau semnele care mi s-au arătat au fost reale.

Ce-ai descoperit în Bali de te-a făcut să rămâi?

Oamenii, în primul rând. De când am ajuns în Bali am găsit nişte oameni foarte zâmbitori. Şi în Thailanda erau foarte respectuoşi, dar aici e cu totul altceva. Oameni care îţi zâmbesc, care te ajută, care îţi transmit o stare foarte frumoasă. Mergeam pe stradă şi oamenii zâmbeau, eu le zâmbeam şi simţeam că asta era ce căutasem toată viaţa.

E starea asta de bucurie a oamenilor, care e starea noastră naturală până la urmă. Nu trebuie neapărat să avem ceva sau să reuşim ceva. Trăim şi asta e suficient. Trebuie să ne bucurăm pentru că trăim.

Când şi cum ţi-ai dat seama că vrei să rămâi?

După prima săptămână în Bali eram deja fascinată şi îmi doream să nu mai plec.

Explică-mi, te rog, ce anume te face să îţi doreşti să rămâi în Bali? Am văzut, sigur, celebrul film, dar nu cred că are atât de mare legătură cu realitatea.

Spiritualitatea este un mod de viaţă acolo. Ei nu meditează sau nu se duc la templu pentru că trebuie, ci pur şi simplu face parte din viaţa lor de zi cu zi. Eu am fost întotdeauna atrasă de partea asta spirituală şi de partea bună a oamenilor aşa că pentru mine e un loc foarte bun.

Fiecare familie din Bali are în curte un templu şi meditează în fiecare dimineaţă şi seară. Natura este un element foarte important în viaţa noastră pentru că ne hrăneşte şi ne oferă energie, iar acolo eşti înconjurat de ea. Fiecare dintre elemente puse cap la cap, temple-natură-oameni, pentru mine au făcut cadrul perfect ca să mă facă să-mi doresc să rămân acolo.

OK! Ai ajuns în Bali, ai zis că vrei să rămâi acolo. Şi ce-ai făcut: te-ai aşezat şi te-ai gândit la cum faci tu de acum înainte bani ca să poţi trăi?

Nu, nu m-am gândit neapărat la asta. În Bali au aşa-numiţii clar-văzători la care te duci când se naşte un copil, moare cineva sau, pur şi simplu, când ai nevoie să afli mai multe despre tine şi viaţa ta. Eu, când am ajuns la doamna respectivă, m-a luat în braţe şi mi-a zis: „Ne cunoaştem, nu?” I-am zis că nu ne cunoaştem, că abia am ajuns de o săptămână în Bali. Ea a insistat: „Sigur ne cunoaştem.” Mi s-a părut drăguţă întâmpinarea ei, dar când m-am aşezat faţă în faţă cu ea mi-a spus: „Ştii că Bali este casa ta, nu?” Ştiam că îmi plăcea foarte mult, dar încă nu ştiam ce aveam să fac acolo. Ce-mi place mie foarte mult la preoţii balinezi este că ei nu-ţi vorbesc precum nişte ghicitori – o să ai 3 copii, o să-l întâlneşti pe Făt-Frumos şi o să faci asta, asta şi asta. Ei te ajută doar să-ţi descoperi destinul. Iar ea mi-a zis atât: „Deja ştii ce ai de făcut şi doar vei mai descoperi pe parcurs cum.”

Ideea, în mintea mea, era că am o agenţie de turism şi că aş putea face vacanţe în Bali, dar nu era clară, era încă ceva foarte vag. Plus că mi se părea că n-am cum să ajung într-un loc, să zic că rămân aici şi să deschid un business. Mi-au dat încredere vorbele preotului, dar până să fac ceva concret a fost un proces de 4 luni în care nu am făcut decât să mă bucut de viaţa de acolo, să cunosc oamenii şi să scriu. Scriam pe Facebook în fiecare zi despre experienţele mele, despre ceea ce trăiam acolo, despre ceea ce vedeam, despre cultura balineză şi localnici. Apoi, în aprilie, au început oamenii să-mi scrie. Îmi spuneau că apreciază foarte mult ceea ce fac şi că transmit foarte mult din energia locului, că vor să vină şi ei în Bali şi să le trimit oferte de vacanţă.

Deci nu te-ai dus tu spre ei, au venit ei la tine.

Da, ei au venit spre mine. Eu doar am fost în energia mea, în spaţiul meu, am scris, n-am făcut un business clasic, n-am făcut niciun plan de afaceri, nimic.

Au trecut 2 ani şi jumătate de atunci. Între timp ai ajuns să faci excursii nu doar în Bali, ci şi în ţări învecinate, faci meditaţii, retreaturi. Cum ai ajuns aici?

Ţi-am spus că fusesem în Thailanda la o şcoală de meditaţie şi yoga. Am urmat alte cursuri de meditaţie în Bali, am făcut şi o şcoală de yoga de unde am obţinut acreditare ca instructor internaţional de yoga. Dar, dincolo de toate cursurile astea, viaţa în Bali şi viaţa cu o familie balineză, în special, m-a făcut să învăţ foarte multe şi să pot să dăruiesc la rândul meu celorlalţi.

Tu ai trăit o perioadă în casa unor localnici. Ce ai învăţat acolo?

Da, 7 luni am stat cu ei şi după primele luni mă gândeam dacă ei nu se ceartă niciodată. I-am şi întrebat la un moment dat dacă ei nu se ceartă, n-au şi ei dispute, lucruri în contradictoriu de discutat şi au zis că e evident că şi la ei există situaţii mai puţin plăcute, dar ei se întâlnesc, discută, ascultă punctele de vedere ale ambelor părţi şi caută o soluţie bună pentru toată lumea.

Cum, şi nu vrea nimeni să-şi impună punctul de vedere?

O să râzi, dar nu. Ei discută şi caută cea mai bună variantă. Ei trăiesc în comunitate şi consideră că nu este important doar ca unui om să-i fie bine, ci tuturor trebuie să le fie bine. Dacă noi suntem toţi bine, şi eu pot să fiu bine. Dacă noi toţi nu suntem bine şi ne luptăm între noi, cum aş putea să fiu eu bine dacă trăiesc pe un câmp de luptă?

Uite, eu am mai mulţi colegi balinezi cu care lucrez acum. La un moment dat unul dintre ei a luat mai multe excursii, tururi şi mi-a spus că el nu mai poate să ia excursii şi că o să i le dea unui coleg. M-am gândit că s-a întâmplat ceva cu el, că era nemulţumit. Şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a zis că în ultima perioadă luase mai multe tururi decât colegii lui şi că era corect să le dea şi lor, ca să câştige toţi la fel de mult. Mie mi s-a părut extraordinar. El s-a gândit şi la ceilalţi, să le fie şi lor bine şi în acest fel şi-a acordat şi lui timp să se odihnească. Noi, în lupta sau goana pentru bani, uităm să ne mai odihnim şi ajungem bolnavi, stresaţi, cu probleme de sănătate, fizice şi mentale, doar pentru că nu ştim când să spunem stop.

Trebuie neapărat să-mi spui ce vă învaţă la şcoala aia de meditaţie.

Să ştii că nu te învaţă să nu te gândeşti la nimic, aşa cum pare la prima vedere. Prin meditaţie învăţăm să vedem gândurile care ne apar, să le observăm şi să le direcţionăm aşa cum credem că e mai bine. De exemplu, în ultimul an şi eu am stări de tristeţe legate de tata, dar îmi dau seama că sunt stări care apar, le observ, le accept. E ca şi cum ai lua un copil de mână şi i-ai spune: „OK! Te văd. Eşti aici, lângă mine, dar eu nu vreau să o iei pe drumul ăsta. Eu vreau să ai o viaţă frumoasă şi atunci te iau de mână şi te duc către un loc mai frumos, de bucurie, de stare de bine.”

Pare simplu şi complicat în acelaşi timp. Crezi că oricine poate să facă meditaţie?

Da. Oricine, dacă practică. Nu poţi să te duci la un singur curs şi să crezi că a doua zi o să fii zen, o să te distrezi şi o să fii flower-power. E un proces destul de îndelungat, e ca şi cum vrei să construieşti o casă şi începi cu fundaţia. Nu ai cum să o faci peste noapte.

Ce aduci tu special în vacanţele astea?

Am vizitat foarte multe locuri şi le ştiu şi pe cele mai puţin frumoase, şi pe cele foarte aglomerate, şi pe cele scumpe şi nu neapărat foarte frumoase, dar instagramabile. Se duc oamenii acolo şi când ajung îşi dau seama că arăta mai bine în poze. Sunt însă şi locuri extraordinar de frumoase, cu mai puţini turişti, iar eu asta le ofer celor care vin în Bali şi vor să-l descopere pe acela autentic, să aibă contact cu localnicii.

Trebuie să ştii că plajele din Bali nu sunt la fel de spectaculoase precum cele din Thailanda sau împrejurimi. E adevărat, Bali oferă cam tot, pentru orice tip de turist, doar dacă nu cumva vrei să ajungi la schi şi aici chiar nu te putem ajuta. Găseşti şi plaje, şi mare, dar centrul insulei este absolut fascinant. Ubud şi locurile din jurul lui, sunt cascade foarte frumoase, poţi face trekking pe vulcan, poţi participa la ceremonii în temple balineze şi ai parte de o experienţă total diferită de tot ce ai încercat până acum.

Găseşti cam tot ce ai nevoie: relaxare, yoga, meditaţie, distracţie, cluburi, petreceri.

Te vezi trăind toată viaţa acolo?

În momentul ăsta din viaţă nu am un plan şi cred că e bine pentru că atunci când ne lăsăm pe val, viaţa ne duce acolo unde trebuie să fim. Cel puţin în următorii ani sigur voi sta acolo. Nu am intenţia să plec şi nici nu mi-aş dori să fac asta. Voi mai călători în Europa şi în State cu programe de meditaţie şi yoga, dar Bali e casa mea.

Şi nu putem să nu vorbim şi de iubire, căci spui Bali şi-l vezi pe Javier Bardem în toate colţurile. Ştiu că iubitul ţi s-a alăturat în această aventură. Cum e să fii acum şi cu el acolo?

Pentru mine e mai uşor şi frumos acum. Eu locuiam deja de un an în Bali când am început relaţia şi deja învăţasem despre iubire că iubirea este în noi şi se reflectă în cealaltă persoană, nu vine de la cealaltă persoană şi nu există doar pentru că apare altcineva. Ea este acolo, în mine şi doar aleg să o împărtăşesc cu o altă persoană. În acest fel îmi este mult mai uşor să direcţionez lucrurile către ceva frumos decât dacă nu aş fi avut conştiinţa iubirii interioare.

Cred că în acest fel se diminuează mult din proiecţiile pe care ni le facem faţă de partener. Când iubeşti pe cineva îţi doreşti ca omul acela să fie fericit fie că e cu tine în Bali, fie că preferă să fie oriunde în altă parte. Când înţelegem asta primim şi starea asta de eliberare şi de bucurie totodată.

Eu văd aşa lucrurile: suntem aici împreună ca să construim ceva şi mai frumos decât aş putea construi singură şi atunci cu ce aduc eu frumos, cu ce aduce el frumos, facem o grădină şi mai frumoasă. Evident că nu putem fi tot timpul frumoşi, mai avem şi micile noastre momente mai puţin frumoase, dar trebuie să înţelegem că suntem oameni şi avem nevoi diferite. Trebuie să-l înţelegem pe celălalt dacă are o zi în care vrea şi are nevoie să stea singur şi e absolut în regulă asta. Totul se rezumă la înţelegere. Suntem nişte oameni care am ales să fim împreună pentru o anumită perioadă de timp sau pentru toată viaţa, ca să facem ceva frumos.

Tu faci şi cursuri de meditaţie, dar nu despre asta vreau să-mi povesteşti acum, ci despre un mesaj pe care ţi l-a transmis instructorul tău de yoga când simţeai că nu eşti pe drumul cel bun.

Am avut o perioadă în care mă criticam şi mă învinovăţeam pentru că am momente în care mă enervez, că am momente în care nu pot sta în preajma anumitor persoane sau nu pot susţine energia mai multor persoane dacă sunt foarte haotice. Şi mă gândeam că dacă sunt o persoană spirituală ar trebui să pot. L-am întrebat pe instructorul meu şi el mi-a explicat că Dalai Lama nu se duce în fiecare zi la magazin pentru cumpărături, munceşte, se mai întâlneşte cu 5 persoane, merge prin traficul aglomerat şi apoi vine în faţa unei mulţimi de oameni şi radiază numai bunătate şi fericire. Avem nevoie de timpul nostru, de spaţiul nostru, avem nevoie să ne încărcăm pentru a putea oferi celorlalţi.

 

 

Chiar dacă noi avem o energie bună în general, dacă suntem înconjuraţi de sute de oameni cu energii negative, la un moment dat, inevitabil, ne resimţim şi de aceea e atât de important să ne acordăm timp.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO