Speranța care învinge întunericul: a trăit într-un orfelinat de la 5 ani, a ajuns într-o căsnicie alături de un bărbat violent, dar a găsit puterea de a se ridica. Cornelia Mandu și povestea cutremurătoare a unei supraviețuitoare

Cum s-a ajuns la aşa ceva?

Cred că a fost cea mai grea noapte din viața mea. Eu am zis că e tatăl copilului și are dreptul să-l vadă. La un moment dat a zis că vrea să-l ia pe Alex, pentru că în weekend va pleca. Era într-o vineri și zicea că sâmbătă, duminică nu va fi în zonă şi ar vrea să-l ia în seara aceea pe la el.

Alex era la o petrecere, la un copil din clasă. Eu eram la știri în perioada aia. Şi am spus: „Ok, uite, mergi, îl iei şi la 8, când ies eu de la știri, te rog să mi-l aduci.” S-a făcut 8, nu a venit. Am sunat, nu mi-a mai răspuns nimeni. De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, cred că avea telefonul închis.

Nu mai știu exact, dar mi-am dat seama imediat că ceva s-a întâmplat. Asta se întâmpla exact când divorțul era pe final, dar dura puțin până ca decizia să devină definitivă și irevocabilă.

Am fost cu poliția la casa unde el se mutase cu părinții lui. Polițiștii, din păcate, nu au putut face nimic, pentru că decizia tocmai, nu era definitivă și irevocabilă. Nu m-au lăsat pe mine să intru în casă. Au intrat doar cu polițistul și copilul deja dormea. Mai târziu Alex mi-a povestit că, de fapt, l-a obligat să se culce mai devreme. Normal, dacă m-ar fi văzut ar fi venit la mine imediat.

Cred că a fost cea mai cruntă noapte din viața mea. Eu până atunci nu fusesem despărțită niciodată de copilul meu. Îmi era teamă pentru ce se va întâmpla, știam că fosta mea soacră are relații, bani. Dimineață am plecat de acasă, mă învățase cineva că pot să fac o solicitare pentru ordonanța aceea președințială prin care se judecă foarte repede, nu stai la termen. Mă îndreptam spre Judecătorie şi i-am văzut întâmplător, pe o străduţă. M-am repezit, i l-am luat pe Alex din brațe și am fugit.

A fost dureros, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că a trecut.

Eraţi foarte tânără.

26 de ani şi aveam deja, o să spun, o experiență de viață cruntă. Am avut atât de multe momente în care îmi spuneam că nu mai pot.

Am avut și gânduri negre, recunosc asta. De câte ori îmi venea câte o idee, îmi venea însă în minte imaginea lui Alex și atunci renunțam la toate. Iar momentul în care i-am promis lui Dumnezeu că n-o să mă mai gândesc niciodată să-mi iau viața sau să cedez a fost când eram la volan, aveam o cale ferată fără bariere, iar eu nu am fost atentă şi exact după ce am trecut calea ferată în spatele meu a trecut trenul. Atât de tare m-am speriat în momentul ăla, am oprit maşina şi atunci i-am promis lui Dumnezeu că n-am să mă mai gândesc niciodată să-mi iau viața sau să renunț să mai lupt.

Mi se pare că fiul dumneavoastră și credința sunt cele care v-au dat forță în toată perioada aceea.

Sunt un om extrem de credincios. Nu sunt un om care merge duminică de duminică la biserică și nu mi-e rușine să recunosc asta. Dar îl port pe Dumnezeu mereu în sufletul meu, în tot ce fac mă gândesc că există Dumnezeu. Nu există zi în care să nu mă rog și să îi mulțumesc pentru fiecare moment din viața mea, fie el și greu, pentru că uite, se demonstrează că până la urmă și suferința are rostul ei, chiar dacă doare. Și știu sigur că dacă nu aveam credința în Dumnezeu și dacă nu era Alex în viața mea nu știu ce s-ar fi întâplat cu mine.

Între timp a mai apărut o minune în viața dumneavoastră.

După 14 ani a apărut și Diana, aşa este.

Ai putea spune că odată trecută prin tot ce ați trecut aţi putea fi îndreptăţită să fiţi un părinte ultra protector. Și totuși, mie mi se pare că le-ați dat o super libertate ambilor copii.

Poate și pentru că eu nu am avut parte de libertate. Mereu am zis că pe copiii mei trebuie să-i încurajez să zboare, îi las și să greșească, chiar dacă sunt acolo în spate și supraveghez, dar până la urmă greșeala face parte din construirea noastră ca oameni, știm foarte bine. Degeaba ne spun părinții: „nu face cutare lucru.” O să ne tot spună săracii de ei, dar până nu dăm noi cu capul de pragul de sus nu vedem ce se întâmplă, de fapt.

Tu îi arăți copilului o cale, îl îndrumi, dar nu poți să-l obligi să facă ce îi spui tu pentru că până la urmă fiecare din noi are nevoie de experiențele personale.

Eu l-am încurajat pe Alex să zboare, să-și urmeze visele. Pe Diana, la fel, o încurajez tot timpul să meargă mai departe. E firesc să avem libertate, nu? Altfel, libertatea poate fi un șoc şi cred că e mai dureros aşa.

Ce v-ați dori cel mai mult pentru ei?

Să fie fericiți. Să fie oameni. Să aprecieze oamenii frumoși din viața lor. Să știe, să ofere, dar și să primească iubire. Eu am constatat pe propria piele când mi-a zis cineva la un moment dat: „Tu te-ai gândit vreodată că, de fapt, nu știi să primești iubire?” Abia atunci m-a pus pe gânduri şi m-am gândit că poate chiar așa e. Și am constatat, în acelaşi timp, că într-adevăr, este foarte important să știm să primim iubire.

Ce v-au spus copiii când aţi ieşit public cu aceste mărturisiri?

Diana n-a știut nimic. Nu i-am spus nimic pentru că am considerat că e mică să o împovărez cu problemele mele. A  aflat când i-au zis colegele că au văzut filmuleţul de care povesteam şi au crezut că era vorba de Diana, că ea ar fi fost adoptată.

I-am explicat că nu e povestea ei acolo. I-am povestit atunci tot, iar ea, la rândul ei, mi-a spus că după ce i-am explicat situaţia a stat de multe ori cu prietenele, s-au uitat la film şi au plâns toate.

Citeşte şi: Lajos Kristof, tânărul crescut în orfelinatele comuniste care şi-a făcut o misiune în viaţă din a ajuta copiii abandonaţi şi pe cei supradotaţi – LIFE.ro