Ștefan Iordache a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori români de teatru, film și televiziune. Aproape jumătate de secol a petrecut pe scenă sau pe platourile de filmare, lăsând în urmă roluri memorabile precum Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore.
Va rămâne în amintirea publicului român drept „Cel mai iubit dintre pământeni”, după ce a interpretat rolul lui Victor Petrini, din adaptarea pe peliculă a romanului lui Marin Preda într-un mod magistral.
S-a născut pe 3 februarie 1941, la Calafat și s-a mutat apoi, alături de părinţii săi, Elena, casnică, şi Traian, un croitor de lux, la Bucureşti, locuind timp de mai mulţi ani în cartierul Rahova, pe care îl considera adevărata sa „patrie“.
În primii ani de şcoală, părinţii săi, o familie de oameni simpli şi-au dorit ca fiul lor să înveţe foarte bine, cel mic excelând la matematică și științele exacte.
În liceu, Ştefan Iordache s-a pregătit să devină medic, însă la vârsta de 16 ani, în 1958, a picat examenul la Facultatea de Medicină.
A fost, apoi, inclus în brigada artistică a unei cooperative, iar în 1959, a intrat ultimul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa lui Dinu Negreanu, a absolvit în 1963, printre primii, cu nota 10, în aceeaşi generaţie cu nume precum Irina Petrescu, Cornel Coman sau Valentin Uritescu.
Pentru examenul de licenţă, Ştefan Iordache a interpretat rolul principal din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht.
A murit pe 14 septembrie 2008, la Viena, în Austria, pe fondul unei boli necruțătoare, leucemie, ulterior fiind înmormântat cu onoruri militare la Gruiu.
Rahova, adevărata sa patrie, medicina prima lui iubire a lui Ștefan Iordache
Ștefan Iordache s-a născut la Calafat, dar a copilărit în Rahova, cartier pe care îl consideră adevărata sa „patrie“.
La 16 ani, a dat examen la Facultatea de Medicina unde a picat.
După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În 1959 a intrat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ultimul și l-a absolvit printre primii, cu nota 10, la Actorie.
Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol după absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită“, de Bertold Brecht.
A debutat în film în 1964 cu rolul titular din „Străinul“. După încheierea filmărilor ar fi trebuit să plece în armată, dar a scăpat de ea, pentru că a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj.
Atunci s-a împrietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, încât și-au tăiat cu furculița încheietura mâinii stângi pentru a se face frați de cruce.
În teatru a jucat mult sub bagheta Cătălinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic.
Printre rolurile sale memorabile se numără Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcărete și Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit și Premiul UNITER.
A devenit actor de teatru adevărat în perioada de glorie a Teatrului Nottara
Ștefan Iordache a devenit actor de teatru adevărat în perioada de glorie a Teatrului Nottara. A interpretat roluri precum Hamlet, Regele din „Viziuni flămânde”, Raskolnikov din „Crimă și pedeapsă”, Maestrul din „Maestrul și Margareta”, Richard de Gloucester din „Richard al III-lea”, Nae Cațavencu din „O scrisoare pierdută”.
Timp de aproape jumătate de secol a interpretat roluri memorabile în film: „Glissando“, pelicula ce a făcut furori în epocă, apoi „Ediție specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie, „Hotel de lux“, „Concurs“, „Noiembrie, ultimul bal“, în regia lui Dan Pița, film al cărui titlu a fost considerat o prevestire a căderii comunismului, „Cel mai iubit dintre pământeni“, în regia lui Șerban Marinescu.
Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
Ștefan Iordache, actorul premiat al României
Acasă, Ștefan Iordache a dus și premii, nu doar roluri.
2006 – Premiul de Excelență în cinematografia românească la Festivalul Internațional de Film Transilvania
2001 – Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru rolul titular din Barrymore, în regia lui Gelu Colceag
1989 – Premiul ACIN, pentru rolul său din filmul Noiembrie, ultimul bal, regizat de Dan Pița
1984 – Premiul ACIN, pentru rolul său din filmul Glissando, regizat de Mircea Daneliuc
1978 – Premiul ACIN pentru rolul său din filmul Ediție specială, regizat de Mircea Daneliuc.
Ștefan Iordache a fost și un foarte sensibil interpret de muzică ușoară. În anul 1994 Ștefan Iordache participa, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II.
În anul 1995 Ștefan Iordache participa, din nou, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.
În anul 1995, apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „… între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov, pe versurile Andreei Andrei, interpreți fiind Sanda Ladoși şi Ștefan Iordache.
În anul 2003, marele actor a înregistrat alături de bunii săi prieteni, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, albumul „Cântece de petrecere”, iar în anul 2006 apare CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Elena Cârstea), „Sunt doar un poet” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși).
Un an mai târziu, Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise”, toate melodiile fiind compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult” – dedicat special de Ștefan Iordache soției sale Mihaela Tonitza – „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt interpretate în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”.
S-a tratat în Viena pentru că România nu îi asigura confidențialitatea diagnosticului
Actorul a încetat din viață, pe 14 septembrie 2008, la o clinică din Viena, în urma unui stop cardio-respirator.
Înainte cu câteva zile fusese internat la Spitalul Elias din București, însă a decis să plece la o clinică privată de la Viena, pentru că a fost deranjat de faptul că în spitalul românesc nu se putea bucura de intimitate și nu i-a putut fi garantată confidențialitatea diagnosticului.
Din păcate, deplasarea la Viena nu l-a putut ajuta să se întoarcă în viață în țară. Ștefan Iordache a fost înmormântat cu onoruri militare la Gruiu, iar trupul neînsuflețit al artistului a fost înhumat în cavoul pe care Ștefan Iordache și l-a construit în cimitirul din localitatea în care avea și o casă de vacanță.
Ultimul interviu, acordat cu două luni înainte să moară
Actorul a acordat, în iulie 2008, cu două luni înainte să moară, un interviu despre care a spus că este ultimul pentru că s-a săturat de trăncăneala care nu ajută la nimic.
„Este ultima mea apariție în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce folosește? Sunt mâhnit. Nici vehement și nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toții în vânt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima și ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust”, explică Ștefan Iordache de ce acesta este ultimul său interviu, acordat ziariștilor de la „Jurnalul Național”.
„Lumea mă știe mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoși și mai puțin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situația cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alții destulă”, mai spunea actorul.
Ștefan Iordache a recunoscut că una dintre cele mai mari greșeli ale vieții sale este că nu are urmași. „Regret foarte mult. Dar m-a luat vâltoarea vieții. Mă gândeam mereu să treacă și anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Și a trecut vremea. E cea mai mare tâmpenie din viața mea”.
Despre prietenie, cel care l-a interpretat pe Hamlet spune că nu există, ci că avem parte „doar de momente de prietenie”.
Ștefan Iordache: „Cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu”
„Nu mi-am dorit să devin mare actor, Dumnezeu m-a împins aici!”
Eu joc teatru, pentru că nu știu să fac altceva! Dacă știam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru, iar când am ieșit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aș vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzația că Dumnezeu m-a luat de păr și m-a tras în sus. Știi, în adolescență eram foarte jos”, mai povestea Ștefan Iordache.
„Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu știu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au și multe tentații. Joacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru că să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să știi teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură”.
„Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de școală rezultă că sunt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria așa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este și el un maniac al teatrului.
Și, de 30 de ani, nu mi s-a întâmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să râdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenței unor trupe ca „Vacanța Mare”, „La bloc”.
„Cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influențăm nițel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viața. Sunt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol”, a explicat actorul.
Actorul are o stea post-mortem pe Aleea Celebrităților
În aprilie 2012, marelui actor Ştefan Iordache i-a fost acordată post-mortem o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București, dezvelită de sora sa, Ileana Iordache. De asemenea, i s-a conferit, in memoriam, o stea din aur din partea unei Case de Bijuterii, dar și Placheta Bucureștiului, toate, în semn de respect și apreciere pentru activitatea sa excepţională în slujba culturii naţionale.
În încheiere, câteva versuri care-i aparţin marelui actor, rezumă perfect drama şi fericirea de a fi actor, într-un joc continuu de-a viaţa şi de-a moartea:
„Sunt conştient că noi, actorii,
Trebuie să plătim pentru acest joc permanent
De-a viaţa şi de-a moartea.
Este ceva deasupra noastră.
Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni.
Deci poate fi şi în mine”…
Filmografie
– Ticăloșii (2007)
– Faraonul (2004)
– Omul zilei (1997)
– Eu sunt Adam (1996)
– Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
– Oglindă (1993)
– Hotel de lux (1992)
– Cei care plătesc cu viață (1991)
– Noiembrie, ultimul bal (1989)
– Prințul negru (1988) (film TV)
– O clipă de răgaz (1986)
– Ciuleandra (1985)
– Glissando (1985)
– Concurs (1982)
– De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
– Inghititorul de săbii (1981)
– Întoarce-te și mai privește o dată (1981)
– Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
– Bună seară, Irina (1980)
– Bietul Ioanide (1979)
– Avaria (1978)
– Doctorul Poenaru (1978)
– Ediție specială (1978)
– Proprietarii (1973)
– Adio, dragă Nela! (1972)
– Un film cu o față fermecătoare (1966)
– Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)
– Gaudeamus igitur (1965)
– Străinul (1964)