Stela Bizdu, femeia care ne arată că viața e frumoasă, chiar și cu un picior retezat: „Mă bucur de copilul meu și de faptul că mă trezesc dimineața și văd soarele pe cer”
Stela Bizdu este o femeie de 36 de ani care în urmă cu aproximativ un an a rămas fără un picior, după un accident. O mașină condusă de un tânăr a intrat cu viteză în mașina ei parcată, chiar în momentul în care Stela scosese piciorul stâng ca să coboare. În urma impactului, piciorul i-a fost retezat între portiera și pragul mașini. Au urmat câteva luni de coșmar în care a crezut că viața ei s-a sfârșit. Încet, încet, a realizat că trebuie să-i fie recunoscătoare sorții, lui Dumnezeu, sau oricui altcuiva că trăiește și că se poate bucura că vede soarele pe cer când se trezește dimineața. Dar și mai recunoscătoare este că fiul ei a scăpat teafăr în urma accidentului.
Stela a început să învețe să se accepte așa cum este, să se bucure de tot ce are și să facă tot ce poate pentru a continua. Și-a pus o proteză provizorie și face toate eforturile pentru a ajunge să-și pună o proteză definitivă care să-i permită să-și continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este tânără, frumoasă și speră ca în curând să poată merge și pe tocuri.
O poveste motivațională ce ne inspiră, povestea unei mame ce „face rai din tot ce are”. Și ca să întărească această idee, a creat un cont de Instagram, Steps By Stela prin care ea încearcă să le arate tuturor că viața poate merge înainte.
Când și cum s-a întâmplat?
S-a întâmplat pe 7 iulie 2018. În ziua aceea îmi căutam haine prin magazine deoarece urma să fiu nașă. Nu reușeam să găsesc nimic și când am plecat spre casă, am oprit la Bucur Obor unde mă aștepta mama. Eram împreună cu copilul meu de 2 ani și jumătate, cu sora mea și cu fetițele ei. Am parcat regulamentar pe partea dreaptă a drumului și nici măcar nu am oprit motorul. Începuse să plouă și le-am zis copiilor și surorii mele să nu mai coboare și ei, cobor eu să-i pun bagajele mamei în portbagaj. M-am asigurat în oglindă, și în cea de pe centru, și în cea retrovizoare, nu am văzut nimic și am deschis portiera câțiva centimetri cât să scot piciorul stâng afară, însă nu am apucat să îl pun jos. Cumva de pe banda 3 a venit o mașina cu super viteză și s-a izbit în portiera mea. Nu venea din spate și nu am avut cum să-l văd. Se pare că a pierdut controlul, a pus frână și a intrat în mine. Pe loc mi-a retezat piciorul între portieră și pragul mașinii. Mi-a rupt portiera și m-a trântit afară din mașină. A mai ricoșat și în alte două mașini. Șoferul era un tânăr de 20 și ceva de ani.
Eu nu am auzit și nu am văzut nimic, dar oricum intra în noi, nu aveam ce face. Însă m-am gândit că dacă ieșeam cu 2 secunde înainte din mașină, probabil că nu mai eram.
Ți-ai pierdut cunoștința?
Da, câteva secunde nu știu ce s-a întâmplat cu mine. M-am trezit pe jos, auzeam țipetele surorii mele și îi vedeam pe toți în mașină. Nu simțeam nici o durere atunci, dar vedeam sângele cum țâșnește ca din fântână.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale un înger cu ochi albaștri, un băiat de 28 de ani, Răzvan, care avea cunoștințe medicale și care a cerut o curea și mi-a pus garoul. Nu știu de unde am avut puterea asta să rezist. Tot băiatul acesta, pe care ulterior l-am contactat și am rămas prieteni, în opt minute până a venit Ambulanța, s-a dus la magazin și mi-a adus apă și o găletușă cu gheață în care mi-au pus piciorul gândindu-se că poate fi salvat. M-a ținut de vorbă în aceste 8 minute și stabilea contactul vizual cu mine ca să nu adorm. În timpul acesta se auzeau și urletele mamei și ale surorii mele.
M-am uitat la copii cum erau toți încremeniți și cu nu știu ce forță i-am organizat și le-am zis să meargă pe trotuar. Eu de obicei sunt foarte puternică.
Când a venit Ambulanța?
M-au urcat în Salvare, am rugat medicul de pe Ambulanță să mai cheme o mașină pentru sora mea și pentru copii și apoi le-am spus să mă adoarmă că nu mai pot să mai stau. M-au băgat în comă indusă.
Începuseși să simți durerea?
Nu, nu simțeam nimic. După aceea a fost cumplit, două luni de zile am avut niște dureri îngrozitoare.
Când te-ai trezit?
M-am trezit la Terapie Intensivă pe la 1 noaptea. Eram deja după prima operație, după ce tăiaseră o bucată din picior. Asta era sâmbătă, iar luni am intrat în a doua operație.
Când m-am trezit în prima noapte l-am văzut pe soțul meu, am întrebat de copii și de sora mea, mi-a zis că sunt bine, a intrat sora mea care era și ea operată de câteva zile, am văzut-o că e bine și am adormit la loc.
Cum a aflat soțul tău?
El era la Tulcea. Eu sunt bucureșteancă, el e din Tulcea și ironia sorții a făcut ca 7 ani de zile cât el a fost în București la facultate și la master să nu ne cunoaștem și să ne întâlnim abia după ce el se stabilise definitiv în Tulcea și lucra acolo, la o fermă de porci. Era perioada pestei porcine și Mihai, soțul meu trebuia să supravegheze sacrificările, motiv pentru care în ziua respectivă era la muncă, în Tulcea. L-a sunat sora mea de la locul accidentului, s-a urcat în mașină imediat, dar povestește că nu știe cum a ajuns la București.
A doua zi de ce te-au operat din nou?
În prima zi, imediat după accident au făcut intervenția de urgență, mi-au curățat piciorul, iar a doua operație era necesară pentru a mai șlefui ca să-l pregătească de protezare.
Când ai conștientizat ce ți s-a întâmplat?
În spital, din cauza tuturor pastilelor și durerilor, conștientizam ce se întâmplă, dar nu mă puteam privi, nu puteam să mă uit la picior când veneau să-mi schimbe pansamentul.
Am știut tot timpul, doar am fost conștientă la locul faptei.
Durerile când au început?
Durerile nu erau constante, mă apucau cam la 2 ore, când trecea efectul calmantelor. Aveam dureri inclusiv din cauza piciorului fantomă: simțeam că mă trage cineva de degete, că mă gâdilă talpa, că îmi strânge cineva piciorul, simțeam pumnale. Simt și acum, mai ales când mă enervez. Eu singură mi-am indus să nu cred în ele, că sunt niște dureri închipuite și am început să mă palpez și să realizez unde se termină piciorul meu.
Când ai ieșit din spital?
Am ieșit după o lună de zile din spital, în august, și abia în noiembrie am plecat în Anglia și am început procedura pentru protezare.
Din august până în noiembrie am stat în cadru. Nu am folosit cârjele pentru că mi-a fost frică să nu cad.
Dar să-ți povestesc: când au vrut să-mi facă externarea, eu nu am vrut să merg acasă, voiam să mai stau în spital. Îmi era frică să nu iau contactul cu realitatea. În spital îmi era bine, sau așa mi se părea mie. După ce mi-au făcut externarea, am plecat la alt spital unde lucra mătușa mea. Acolo medicii au vorbit cu Mihai și i-au zis să mă ia acasă că o să-mi facă bine.
Din spital m-am ales și cu un stafilococ și așa m-am calmat și am acceptat să merg acasă.
Cum a fost acasă?
A fost mult mai bine.😊
Cum a fost cu proteza, cum ați ajuns în Anglia?
Am 36 de ani, normal că mi-am dorit proteza. Statul român decontează o proteză de 2000 de lei, dar de cele mai multe ori nu se adaptează organismului. În Anglia mi se pun patru cupe temporare, pentru că piciorul se modifică în timp, se atrofiază și până ajungem la cupa definitivă, am achitat 15 mii de lire. În banii aceștia nu sunt incluse cheltuielile cu transportul și cazarea sau alte cheltuieli conexe.
Cu ce te ocupai înainte?
Înainte de a avea copil am lucrat în bancă, iar în 2017, la Tulcea, am demarat un proiect pe fonduri europene și sunt tânăr fermier. Am luat pământ în arendă, apoi am mai cumpărat câteva hectare de pământ și le cultiv.
Și Mihai?
El a terminat cu ferma de porci și acum a luat-o de la zero cu un business nautic; are un parking nautic ce asigură atât service, cât și reparații ambarcațiuni. Practic, afacerea lui Mihai se va deschide oficial din aprilie, ca și business-ul meu. Noi muncim tare vara.
Cine a avut grijă de copilul tău?
După accident noi ne-am mutat la București, la mama pentru că 4 luni de zile eu am fost într-un picior. Mihai mă căra în brațe peste tot, a trebuit să trecem prin foarte multă birocrație, nu puteam să am grijă de copil.
Dar ai primit certificat de handicap?
Da, mi-au dat gradul II de handicap și o indemnizație de 375 de lei pe lună. Iar gradul de handicap nu e permanent. Când am fost în fața comisiei m-au întrebat dacă am de gând să-mi pun proteză și când am răspuns că da, au tras concluzia că nu am nevoie de însoțitor, deși eu nici la baie nu am intrat multă vreme fără Mihai. Puteam să cad oricând.
Ce s-a întâmplat cu șoferul?
S-a deschis dosar penal cu prezumția de nevinovăție până la terminarea procesului. Este în libertate și are dovadă de circulație cu mașina pe care și-o reînnoiește la 30 de zile.
Îl urăști?
Nu. Nu îl urăsc și consider că i se putea întâmpla oricui. Nu a fost intenționat, dar teribilismul, adrenalina și inconștiența vârstei au dus aici.
Cum vezi viața acum?
Privesc cu speranță, cu încredere, sunt conștientă de fiecare ceas, de fiecare clipă și îmi prețuiesc viața mult mai mult ca înainte. Am învățat să am răbdare, să mă mulțumesc cu ce am, să fac rai din tot ce am și faptul că am copilul aproape, mă face să nu mă mai întreb „de ce?”. Este cel mai mic rău care mi se putea întâmpla. Puteam să nu mai fiu, iar copilul meu ar fi rămas fără mamă de la 2 ani și jumătate. Cred că asta m-a ținut în viață și m-a întărit. M-am gândit la copilul meu și la soțul meu, dar și la întreaga familie și la toți oamenii din jurul meu, chiar și persoane care nu mă cunoșteau și care mi-au trimis o mulțime de mesaje de susținere. Cred că psihicul meu tare de azi se datorează și acestor oameni.
Se spune că Dumnezeu le dă celor care pot duce…
Cred că așa este. Decât să fi fost altcineva din familie, eu aleg să fiu eu.
Și am speranță că în câțiva ani se va face transplant de os. Am toată viața înainte, am răbdare.
Înainte nici nu mă gândeam că pot să trec peste. Credeam că viața mea s-a închis.
Hai să vorbim despre copilul vostru. Cum îl cheamă?
George Yannis.
Cum a fost el?
Foarte mult timp a vorbit despre mami, povestea cu amănunte cum mami a căzut din mașină, se arunca pe jos și ne arăta cum, spunea că avea mami avea ceva roșu la picior, spunea că au venit pompierii și de câte ori auzea vreo sirenă, spunea că vine Salvarea să o ia pe mama. Multe luni a repetat că „mami și-a pierdut piciorul”. După vreo 3 săptămâni l-au adus să-l văd la spital. M-am așezat în scaun cu rotile, cu o păturică peste picior și am coborât în curtea spitalului să îl văd. Nu se vedea decât un picior și de cum m-a văzut, s-a uitat fix la picior și întreba „tati, unde e piciorul lui mami?”. Nici nu vorbea cu mine. Psihologii au spus că nu e cazul să facă terapie pentru că era prea mic și o să uite. Acum mai are momente când își aduce aminte, dar e spre bine. Atunci a fost foarte speriat, nu venea la mine, mă ocolea, nu vorbea cu mine… Când am ajuns acasă, în cadru, a văzut că-mi lipsește piciorul și atunci nu se apropia de mine. Nu voia să rămână singur cu mine într-o încăpere.
Când ne-am întors din Anglia, după o lună de zile de absență, eu pe două picioare, el dormea și când s-a trezit, primul lucru a spus: „Tati, unde e mami? Și-a pus piciorul?”. A venit repede la mine să vadă că e adevărat și când a văzut că îl iau și în brațe și merg cu el, a făcut niște ochi mari….
Dar tu când te-ai văzut pe două picioare?
Doamneee… a fost ca un vis împlinit. Înainte să-mi pun proteza începusem să mă uit la fete și la oameni în general pe stradă și mă minunam: „Uite ce frumos se vede! Uite ce frumoși sunt pantalonii ăia de piele! Poate o să pot și eu să port…”
Ce este #Steps By Stela?
Este un cont de Instagram prin care vreau să arăt oamenilor că se poate și așa, că viața mea nu s-a închis, că pot să mă bucur de toți cei dragi și de faptul că mă trezesc dimineața și văd soarele pe cer. Sunt oameni orbi, surzi, cu cancer, oameni care au învins boala, care au învins soarta și trăiesc cu zâmbetul pe buze.
Sunt de premisa că trebuie să ne trăim clipa. Eu mă bucur că am un copil, că am un soț care are un suflet atât de mare și care m-a sprijinit atât de mult.
Am avut numai oameni pozitivi în jurul meu, numai oameni optimiști care nu m-au privit ca pe un om cu handicap, ci ca pe aceeași Stela.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
