Teo Bucur, tânărul născut cu Sindrom Down și malformație cardiacă, se pregătește pentru a se angaja

Teo Bucur are 19 de ani și se pregătește să devină un angajat destoinic și iubitor în zona HoReCa. Georgeta Bucur, mama lui și președinta Asociației Down Plus București, l-a adus pe lume după o sarcină pentru care toate testele au arătat o evoluție fără probleme. Și cu toate acestea, Teo s-a născut cu Sindrom Down și o malformație cardiacă ce putea să-i fie fatală.

Acum, aproape 20 de ani mai târziu, Teo are o inimă robustă, care-i permite să facă schi, înot sau gimnastică, iar, alături de cei ca el din comunitatea creată în jurul grupului Down Plus București, se pregătește pentru o viață cât mai autonomă și pusă în serviciul celorlalți.

Descoperă povestea lui Teo Bucur, tânărul născut cu Sindrom Down și malformație cardiacă, care se pregătește pentru a se angaja:

Cu ce te mândrești la Teo?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Mă mândresc cu multe la Teo. În primul rând pentru că m-a ales ca mamă. Încă mă minunez după 20 de ani. Putea să-și ia altă mama, nu?

Și sunt mândră de el că vrea să muncească.

Sunt mândră de el că a fost un luptător de la bun început, de când nimeni nu-i dădea nicio șansă. L-au văzut atâția doctori și au spus că o să moară. El a ales să nu.

Sunt mândră de felul în care a crescut, sunt mândră că e foarte atent cu oamenii, cu copiii, cu doamnele, cu animăluțele. Sunt multe motive de mândrie pe care le primesc zi de zi de la Teo.

Avea 6 luni când l-am operat de inimă, iar pe la un an și jumătate deja mă luaseră gândurile despre ce vom face când va crește și va deveni un tânăr. Apoi au venit și celelalte gânduri despre cum și cui va rămâne când eu nu voi mai fi.

La independență lucrăm de când era micuț. Destul de timpuriu am pornit cu el la treabă. Cumva a venit și de la el pornirea aceasta, fiindcă, după ce a învățat să meargă în picioare, când trebăluiam prin casă toți, a venit și el să ne ajute să ștergem praful. De atunci își ia diverse slujbe și responsabilități în gospodărie.

Ne ajută în bucătărie, așază masa, ridică masa, spală vasele, ne ajută să gătim, la curățenie, ne ajută prin centru la diverse lucruri.

Și face și mâncare, îi place să gătească. Dacă mergem la prieteni, la curte, se bagă și la treburile gospodărești. Șterge și praful în casă. Duce și coșul de gunoi. Face multe lucruri.

Teo este încă la școală, iar acesta este unul dintre pașii pe care i-am gândit pentru ca el să fie independent

Acum este elev la Școala de Arte și Meserii, pe ramura de lucrător hotelier, adică ar putea să meargă în turism. Iar Teo își ia în serios școala; îi place să se joace acasă cu noi: își ia o tavă, un carnețel, își pune un șorț și vine la noi, să-i dăm comenzi.

Sunt multe meserii pe care le abordează în joacă. E adevărat că nu ar putea fi chelner, de exemplu, dar ar putea fi ajutor de ospătar, picol, poate să strângă masa.

De ce ați făcut aceste eforturi ca Teo să meargă la școală, să aibă o meserie?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Îmi doresc să se descurce singur, îmi doresc să nu aibă o umbră tot timpul lângă el, pe cineva care să facă lucruri pentru el.

Am sesizat că are mai multă răbdare decât mine, fiindcă după ce călcăm hainele, el, cu o răbdare fantastică, așază tricourile sau cămășile cum eu nu le-aș așeza niciodată.

Dacă te uiți cu atenție, îți dai seama că ei pot face multe lucruri, cele repetitive, pe care noi detestăm să le facem. Pentru ei este o plăcere: împăturit hainele, așezat, reamenajat șifonierul de milioane de ori.

Pentru independență am lucrat nu doar cu Teo, ci și cu ceilalți copii din asociație

Plecăm în tabere, iar acolo încercăm să ne gospodărim singuri, cu listuța de nevoi. Am mers și mai departe, am făcut curățenie, ne-am schimbat paturile, am măturat, am spălat pe jos și chiar am primit confirmarea ulterior de la părinți că ei ajung să facă treabă și acasă.

Anul trecut, în pandemie, după ce ne-am oprit din activități, de teamă ca ei să nu se plictisească, să nu cadă în depresie, am început să le cer părinților fotografii cu copiii făcând curat. Se apropia Paștele și a fost foarte mare bucuria pentru mine să văd că toți copiii au făcut câte ceva.

Cum au reacționat ceilalți părinți la această filozofie a ta de viață legată de autonomia lor?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Unii au acceptat mai greu la început, pentru că au avut impresia că nu se poate, dar după ce copiii au venit acasă cu obiceiuri noi și au fost văzuți făcând lucruri prin gospodărie, toată lumea a început să-și dorească din ce în ce mai mult să-i vadă independenți.

De ce ai creat această organizație?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Pentru că am simțit că Teo trebuie să fie în familie; așa cum noi suntem familia oamenilor normali, cum ne place nouă să spunem, ce o fi însemnând și asta, ne-am dorit ca și el să aibă comunitatea lui.

Până pe la 10 ani am insistat foarte mult cu terapii, cu recuperare și nu am avut timp de a merge la asociație. Apoi ne-am dat seama că el, oricât l-aș fi dus între copiii noștri, între copiii tipici, își dorea să aibă și colectivitatea lui.

Citește și: Ingrid Enache: „Între patru pereți nu e ușor de trăit. Ce trăiesc oamenii de un an de zile, noi, persoanele cu dizabilități, trăim de o viață” – LIFE.ro

Spune-mi trei valori pe care le promovezi tu aici și cum arată ele în proiecte?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: În primul rând, educăm stima de sine.

De câte ori prind ocazia îi urc pe scenă, indiferent dacă au de spus o poezie sau facem un dans, sau punem de un spectacol.

Al doilea lucru pe care am căutat să-l pun în valoare a fost talentul lor. Iar pentru asta m-am uitat la fiecare copil în parte, fiindcă au talente multe și, dacă nu ești atent, nu le vezi.

Așa am ajuns să facem cursuri de pictură sau să ducem la bun sfârșit două prezentări de modă. Întâi de toate, a fost o explozie de culori, în sensul că planșa a fost desenată sau mâzgălită cu zeamă de fructe, de legume, am făcut degustări, fiindcă așa am reușit să mușcăm din broccoli sau să gustăm zeama de sfeclă. Apoi, partenerele noastre de la Roxy and Kids, artiste desăvârșite, au interpretat lucrările copiilor, le-au transformat în poncho-uri și copiii au defilat cu ele pe scenă.

Iar totul a fost pus în pagină ca într-un adevărat show de modă: copiii au fost tunși și aranjați de partenerii noștri de la asociația FrizarArt, care au adus cu ei și specialiști în cosmetică și make-up, așa încât tinerii au urcat pe scenă ca niște adevărate modele.

Dacă ne întoarcem la primele întrebări, la ideea ca Teo să devină angajat. Cum vezi tu interacțiunea dintre un angajator și copilul tău?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: M-am gândit foarte mult la angajarea lui Teo. E adevărat că nu îi vedeam plecând spre un alt angajator, fiindcă noi avem în plan să construim o fabrică de pâine, motiv pentru care îi vedeam lucrând acolo.

Dar este drept că ar putea să ajungă și la un alt angajator.

Eu am încredere în oameni și cred că dacă ar ajunge într-un colectiv ar putea fi bine primit

Cred că e loc de nou și la noi și sunt convinsă că și ei pot face lucruri importante și pot aduce valoare într-o echipă. Poate pentru simplul fapt că ar face niște copii xerox în locul celor care detestă asta ori pentru că ar putea îndosaria niște hârtii. Iată că există și oameni care fac asta cu plăcere.

Tu ești convinsă că angajatorii, comunitățile, colegii sunt pregătiți să accepte persoanele cu dizabilități ca parteneri de lucru?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Eu văd schimbări mari acum, văd că oamenii sunt mai toleranți, văd că încep să accepte persoane cu însușiri speciale, cum îmi place mie să zic. Și sunt ferm convinsă că pot înțelege, chiar dacă nu au avut lângă ei astfel de persoane. Pot înțelege că și ei pot să facă anumite lucruri, că nu deranjează și mai ales că, venind la serviciu, poți primi două-trei îmbrățișări zilnic, pe care alt coleg nu ți le-ar fi dat, fiindcă nici n-are timp, nici n-are chef și poate mai are și probleme acasă.

Dar vine persoana cu Sindrom Down, îți zâmbește cu toată căldura și te întreabă: „ce faci azi?” Și te ia în brațe. De ce nu ți-ai dori o astfel de persoană aproape?

Care este bucuria pe care și-o iau ei din munca într-un mediu străin?

Georgeta Bucur, mama lui Teo: Ei sunt fericiți de tot ce reușesc să facă.

În momentul în care i-ai spus „bravo, ai reușit! E foarte bine ce ai făcut!”, capătă încredere, iar mâine va avea grijă să facă mai bine. Aceasta este constatarea noastră, după cei 8 ani de când lucrăm cu copii și tineri cu Sindrom Down. Sunt mândri când fac ceva bine, chiar dacă nu așază la linie ce trebuie.

Mie mi se pare foarte ușor de lucrat cu ei. Sunt oameni care vin și spun: „vai, biata de tine, lucrezi cu persoane cu dizabilități!” Dar nu este deloc așa, fiindcă, dacă ești atent la ochișorii lor, ești puțin atent să fii pe aceeași undă cu ei, să vezi ce le trebuie, de ce au nevoie, clar vor fi într-o stare de fericire și vor face fix ce trebuie!