Tinerețea văzută dintr-un scaun cu rotile. Sandra Hîncu, medicinista al cărei destin era scris cu alte caractere decât cele învățate de ea

Italia este țara care a adoptat-o pe Sandra Hîncu, țară în care și-a început a doua viață scrisă cu reușite și cu răni. O întâmplare tragică, nefericită a schimbat destinul unei tinere studente la medicină, dar și viețile celorlalți din familie. Avea un pumn de visuri, însă un accident de mașină în ținutul Italiei produs sub ochii părinților i-a furat abilitatea de a merge. Nu și dorința de a răzbi.

 Planurile de atunci au fost puse pe modul pauză. Aspira să devină un doctor apreciat după finalizarea studiilor, dar a fost nevoită să învețe altceva decât limbajul acestei științei și anume cum să lupte pentru locul care îi revine în societate depinzând de un scaun cu rotile.

Când doctorii în Italia au informat-o pe Sandra că va fi externată, trebuia să ia o decizie cu privire la drumul său profesional. Primul gând a fost să își termine studiile de medicină pe care le începuse în România, dar nu erau recunoscute în Italia. S-a înscris să dea testul de admitere la facultatea de medicină în Italia, dar pe care, din păcate, nu l-a trecut deoarece limba, la momentul acela, era o barieră. A absolvit Facultatea de limbi și literaturi străine. Și totuși, la momentul de față, o găsim în Olanda, lucrând într-un supermarket, plecând de la premiza că viața sa este încă work in progress, pentru că încă se descoperă și se caută să vadă cu ce se identifică cel mai mult.

Sandra Hîncu:„A doua mea viață a început în Italia”

Sandra, cum ești în perioada aceasta?

Sunt bine, trec printr-o perioadă destul de încărcată în ultimul timp cu lucruri care țin de dizabilitatea mea dar și cu lucruri care sper că vor evolua în și mai mult în ceea ce privește cariera mea.

Unde te găsesc? În România sau în Italia?

La momentul actual mă găsesești în Olanda, unde m-am mutat nu de foarte mult timp.

Nu am știut. Cum și de ce te-ai mutat într-o altă țară după toate prin care ai trecut? Ce decizie a intervenit în viața ta?

În familia mea, am destule persoane care au ieșit în afara țării pentru un trai mai bun. Printre aceste persoane se numără si verișoara mea care locuiește de ceva ani buni în Olanda. Întâmplarea face că am vizitat Olanda pentru câteva zile cu familia cu un an înaintea accidentului meu. Dar cine ar fi gândit atunci că Olanda o să fie parte din viața mea?! În momentul în care doctorii din Italia voiau să mă externeze din centrul de reabilitare, verișoara mea Simona a zis că nu se poate, că nu mă pot opri cu kinetoterapia și mi-a propus să vin în Olanda la un centru de reabilitare renumit. Aveam nevoie de o scrisoare care să conțină informații despre starea mea fizică la acel moment. Prietenul meu era student în ultimul an de kinetoterapie și lucra part time în supermarket-ul în care și verișoara mea lucra. Am intrat în contact pentru a scrie scrisoarea, având în vedere că el avea cunoștințele necesare și așa după vreo câteva luni a venit să mă viziteze în Italia când încă eram in centrul de reabilitare în Italia. Așa am continuat să ne vizităm când în Italia, când în Olanda până când mi-am terminat studiile în Italia. Atunci am decis să vin aici pentru câteva luni de zile pentru a vedea cum merge relația. În momentul în care pandemia a venit mi-am spus că trebuie să iau o decizie pentru că nu mai era așa de ușor să călătorești dintr-o țară în alta, plus era foarte mare frica de a te infecta cu virusul. Și așa am început să îmi construiesc viața aici.

Apropo dacă tot am pomenit de țările prin care te-ai perindat, ce te mai leagă de România și cât de des vii în țara natală?

România este și va rămâne țara natală cu care mă mândresc. Din păcate, nu vin des în țară. Un lucru pentru care vin cu drag este Atipic Beauty organizat de Coman Magda. Cred în scopul Magdei pentru care a înființat această organizație non-profit prin care încearcă să accesibilizeze și sensibilizeze România, să arate societății românești că și persoanele cu dizabilități pot duce o viață normală. Sper că prin proiectele la care ea mai lucrează să ajungă să facă schimbări semnificative pentru persoanele cu dizabilități. Din păcate, din cauza mutării mele în Olanda nu am reușit să particip la ultimele evenimente Atipic Beauty, dar încerc ca anul ce urmează să revin.

Italia ce este pentru tine? Țara care te-a adoptat sau mai mult de atât?

Ai spus foarte frumos! Italia este țara care m-a adoptat cu adevăratul sens al cuvântului și așa cum îmi place mie să spun, unde a doua viață a mea a început. A fost un tragic început, dar care m-a făcut să învăț multe de la viață și să învăț lucruri pe care nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge să le fac. Cel puțin oamenii pe care i-am întâlnit in terapie intensivă și în centrul de reabilitare mi-au arătat că nu contează din ce țară vii, ce limbă vorbești sau ce religie ai. M-au tratat ca pe un seamăn de-a lor în momente în care doar ochii puteam să îi mișc.

Sandra Hîncu:„Accidentul nu mi-a schimbat viața doar mie. Fratele meu a pierdut controlul mașinii”

Mi-ai spus cum ai ajuns în Olanda, dar cum ai ajuns în Italia? Să fie nefericitul accident motivul plecării tale și despărțirii de România?

Povestea mea începe pe când eram studentă la Universitatea de Medicină Gr. T. Popa din Iași. După primul an universitar, eu cu fratele meu am decis să le facem părinților o surpriză și să îi vizităm în Italia, acolo unde locuiau. Întâmplarea face ca surpriza noastră să fie una reușită, dar nefericirea a fost că după aproximativ 10 zile s-a întâmplat accidentul care a schimbat viața nu doar mie, dar întregii familii.

Despărțirea de România este definitivă? Ce-mi poți spune?

Nu pot spune că despărțirea de România este definitivă, dar gândul să mă întorc vreodată să locuiesc în România în situația mea este foarte departe. Am fost în țară la începutul acestui an și pot spune că dacă nu era prietenul meu sau altcineva cu mine nu aș fi reușit să vizitez nimic, nici până la supermarket în orașul natal nu aș fi reușit să mă duc singură. României îi lipsește mult în ceea ce privește accesibilizarea trotuarelor, clădirilor, etc. Nu pot spune că în afară totul este accesibil. Și aici mă mai izbesc de unele lucruri, dar cel puțin pot să mă duc singură să fac cumpărături, mă deplasez singură la locul de muncă, să ies afară la o plimbare, să fac sport și multe alte lucruri. Sper că se vor face mai multe schimbări și în România să pot veni cu plăcere în vacanță pentru că avem o țară foarte frumoasă, cu multe lucruri de văzut, lucruri pe care nu am apucat să le văd când încă eram pe picioare.

Citește și: Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile

Dar despre accident ce poți împărtăși cu mine? Ce îți aduci aminte din acea zi?

Accidentul a fost drama familiei. Era vineri, 15 august. În acea zi se sărbătorește Adormirea Maicii Domnului la ortodoxi. Ne întorceam de la cumpărături. Era o zi ploioasă. Eu eram în mașină cu fratele meu, iar părinții noștri cu un verișor într-o altă mașină în spatele nostru. Ne aflam pe un pod la aproximativ 2 km de casă când fratele meu a pierdut controlul mașinii. Boom airbag-ul în față mea și negru a fost. M-am trezit în spital și nu știam ce s-a întamplat. Nu puteam mișca nimic, nu puteam vorbi, eram conectată la aparate care mă ajutau să mă țină în viață. Când situația mea se îmbunătățise puțin părinții, cu mare durere în suflet, mi-au povestit ce s-a întâmplat. Am căzut cu mașina de pe pod de la o înălțime de aproximativ 7 m. Cauciucul de pe partea șoferului a explodat ceea ce a dus la dezechilibrarea conducerii mașinii, iar balustrada podului era ruginită ceea ce a dus la căderea noastră. Părinții au văzut cum noi practic am dispărut de pe șosea, au văzut praful lăsat în urma căderii noastre. Nici nu pot să îmi imaginez cum a fost pentru ei să își vadă proprii copii care dispar în secunde în fața ochilor lor. Teribil!

Sandra Hîncu:„Recuperarea nu a fost ușoară într-o țară în care nu știam limba”

Ce vârstă aveai, Sandra și ce aspirații aveai atunci? Ce proiecte ticluiai?

Aveam 19 ani când s-a întâmplat. Visam ca după ce îmi terminam studiile de medicină să ajung un doctor care să ajute cât mai multe persoane posibil. Pot spune că în timpul anului universitar mă implicasem în diverse proiecte unul dintre care se numea Micii Sanitarii la care mergeam cu drag împreună cu alte colege la o școală primară să îi învățăm pe cei mici despre corpul uman. Îmi amintesc și de un proiect unde învățam limbajul semnelor la care am participat. Am încercat să fiu destul de activă și cu alte activități pe langă cursurile normale de la facultate. Îmi plăcea mult la medicină.

Ai blestemat vreodată acea zi?

Nu, nu am blestemat acea zi. Au fost multe momentele în care m-am gândit de ce mi s-a întâmplat mie, cu ce am greșit așa de mult să pățesc așa ceva. Cu timpul, am reușit să indepărtez aceste gânduri și să mă focusez pe ceea ce puteam să fac și nu pe ceea ce nu mai puteam să fac.

Cât de grea a fost recuperarea?

Recuperarea nu a fost ușoară, aflându-mă într-o țară în care nu vorbeam limba, nu cunoșteam cultura. Am stat o lună în terapie intensivă și aproximativ un an in centrul de reabilitare. Așa cum am menționat în una din întrebările de mai sus, cred că faptul că personalul pe care l-am întâlnit m-a făcut să mă simt ca acasă, a eliminat faptul că eu nu vorbeam limba italiană. La început vorbea foarte mult tatăl meu pentru mine cu doctorii, kinetoterapueții, asistentele în ceea ce privea evoluția situației mele. Îmi aduc aminte că au adus pentru o perioadă scurtă de timp o asitentă de origine română pentru a face mai ușoară comunicarea între mine și doctori. După care am început eu singură să deprind câte un pic de italiană și să vorbesc cât să mă înțeleg cu ei. În ceea ce privește partea fizică, pot spune că sunt mulțumită cu evoluția pe care am atins-o pentru tipul de leziune vertebro-medulară de care sufăr. Bineînteles, am avut parte intens de kinetoterapie în fiecare zi de luni până vineri, uneori chiar și sâmbăta. Sună destul de obositor, dar pentru mine, sincer, nu s-a simțit chiar așa pentru că aveam un sentiment în mine care îmi spunea că se merită să fac toate astea și nu vedeam ședințele de kinetoterapie ca o povară.

Ești  obișnuită cu tine să te vezi pe patru picioare?

A devenit parte din viața mea, scaunul meu cu rotile e ca papucii pe care trebuie să îi încalț atunci când mă dau jos din pat și cu care nu pot desfășura niciuna din activitățile mele zilnice și pe care îi dau jos atunci când mă duc să mă culc. Este accesoriul cel mai bun pe care îl port în fiecare zi și care m-a purtat în locuri în care nu gândeam să ajung vreodată.

Sandra Hîncu:„A luptat să îmi recapăt independența”

Ai acceptat ușor, resemnată ce s-a întâmplat sau greu?

Societatea, în general, nu este construită pentru persoanele cu dizabilități, ci suntem noi ce trebuie să ne adaptăm societății, ceea ce face mult mai greu acceptarea unei situați ca a mea.  Îmi aduc aminte că atât timp cât încă eram în centrul de reabilitare nu mă simțeam afectată de situație, dar m-a lovit în momentul când am început facultatea în Italia, când am ieșit în viața reală unde nu totul este așa accesibil ca în centrul de recuperare, când casa nu era accesibilă îndeajuns să mă pot descurca singură. Am ajuns să fiu dependentă de cineva, în cazul meu era mama. Gândul acesta că nu puteam să fac lucrurile necesare îngrijirii mele personale singură începuse să mă afecteze psihic. Asta a durat o perioadă destul de lungă și m-am luptat să încerc să accept, dar nu am reușit. Independența era și este foarte importantă pentru mine. Așa că am luptat să îmi recapăt independența pe care o valorizez în fiecare zi.

Ai sperat vreodată că vei mai merge sau ți s-au tăiat speranțele încă din spital?

Gândul de a merge din nou pe picioarele mele a fost destul de mare în prima perioadă după accident, mai ales că începusem să am semne de mișcări voluntare în picioare. Cu timpul acest gând s-a diminuat pentru că în momentul în care am ieșit din spitalul de recuperare, m-am oprit și cu kinetoterapia pentru că nu ne permiteam să plătim ședințele. Totuși, am încercat să particip la un experiment în Elveția pentru care eram eligibilă, dar nu am reușit deoarece aveam deja plănuit acel an să merg în Anglia prin programul Erasmus pentru a face practica necesară pentru universitate și nu aveam cum să le combin. Medicina evoluează destul de mult in acest domeniu și sper ca în viitorul apropiat să fie niște soluții care să îmbunătățească viața persoanelor cu leziune medulară.

Apropo de spital, te-ai plimbat pe la mai multe clinici sperând că poate ți-au greșit diagnosticul?

Am avut uneori dubii și această idee de a încerca o a doua părere, dar nu am făcut-o. Mi-am făcut singură cercetare pe internet, având și un pic de cunoștințe după cum funcționează corpul uman. Mie nu mi s-a spus de către doctorii din Italia că nu voi merge niciodată. Probabil din cauza limbii. Faptul că un alt doctor ar fi numit diagnosticul cu alte cuvinte, nu schimba nimic.   

Sandra Hîncu:„Modul de deplasare influențează foarte mult planurile”

Acum ce îți dorești cel mai mult, Sandra?

Ce îmi doresc acum este să continui să lupt pentru a îmbunătăţi viaţa persoanelor cu dizabilități așa cum pot eu. Încerc să fac schimbări în mentalități pentru că, din experientța mea, persoanele cu dizabilități sunt văzuți diferit în țări diferite. Datorită acestei perspectivă diversă, fiecare țară și-a creat propriile legi și reguli pentru persoanele cu dizabilități chiar dacă vorbim de două țări care ambele fac parte din Uniunea Europeană. Spre exemplu, am descoperit cum în Italia, cu aceeași dizabilitate, poți beneficia de anumite lucruri, dar în Olanda nu pentru că nu îndeplinești anumite condiții.

Mai coincid planurile tale de atunci cu cele de acum sau modul de deplasare le-a schimbat total?

Planurile nu mai coincid nu numai din cauza modului de deplasare, dar și a altor factori cum ar fi țara în care locuiesc. Dar pot spune că modul de deplasare influențează foarte mult planurile. Multe lucruri care le aveam înainte în plan, nu au mai fost realizate datorită faptului ca locurile nu sunt accesibile și/sau energia necesară pentru a face cât de cât locul accesibil. Și pentru a organiza acum o vacanță e nevoie de atât de multe lucruri de făcut. Sincer să spun, mi se pare că dizabilitatea pe care o am acum m-a făcut să îndrăznesc să fac mai multe lucruri decât aș fi făcut când eram pe picioare. Într-un fel acum simt că vreau să încerc cât mai multe lucruri care, inițial, mi se par imposibile de făcut în situația mea, dar ulterior sunt posibile. Ultima dată am participat la un eveniment care se cheamă MudMasters la care știu sigur că nu voi mai participa pentru că ajunsesem cu hipotermie la primul ajutor. Asta este un pic cam extrem ce am făcut. Dar, un alt exemplu, este că am reușit in 2 zile să conduc singură din Italia în Olanda.

De obicei, dizabilitatea este transformată în abilitate și nu împiedică acest fapt să îți construiești o carieră. Faptul că ești în scaun rulant te-a împiedicat sau ți-a dat putere să îți faci o carieră? În ce domeniu, apropo?

 Sunt încă în căutarea „mea” la momentul de față. Lucrez part-time într-un supermarket unde am reușit să îmi dezvolt capacitățile de a vorbi limba olandeză, dar sincer să fiu nu mă văd toata viața făcând așa ceva. Pentru mine este acum un foarte mare ajutor pentru integrarea mea aici în Olanda și sunt foarte mulțumită pentru că au adaptat casa cu lift care îmi dă libertatea de a putea lucra independent. Încerc să îmi folosesc așa cum ai spus și tu abilitățile căpătate pentru a-mi crea o carieră, dar nu am găsit încă domeniul potrivit mie.

Sandra Hîncu:„Viața mea este încă work in progress”

Știu că ai optat pentru altceva ca studii după accident. E adevărat? Ce poți povesti despre traseul tău?

Când doctorii în Italia m-au informat că voi fi externată, trebuia să mă gândesc ce vreau să fac mai departe cu viața mea. Primul gând a fost să îmi termin studiile de medicină pe care le începusem în România. Ceea ce făcusem in România nu era recunoscut în Italia, așa că a trebuit să o iau de la 0. Gândul să mă întorc în România să continui acolo studiile începute nici nu putea să îmi treacă prin cap, cunoscând cât de inaccesibilă este facultatea pentru scaunul rulant. Cunosc cazuri de persoane în scaun rulant care au terminat aceeași facultate, dar pentru mine acest gând nu putea exista. M-am înscris să dau testul de admitere la facultatea de medicină în Italia, dar pe care, din păcate, nu l-am trecut doarece limba era la momentul acela încă o barieră plus mult mai multă materie de studiat decât în România. Am încercat la Biotehnologie, dar, din păcate, aceeași poveste așa că m-am resemnat si m-am orientat spre altceva. Am absolvit Facultatea de limbi și literaturi străine. Și totuși, la momentul de față, consider că viața mea este încă work in progress pentru că încerc încă să descopăr ce îmi place să fac cel mai mult.

Când negociezi cu timpul liber, cum ți-l petreci?

Este un subiect cam delicat pentru că îmi place să mă implic în multe lucruri că nu mai îmi rămân timp liber, timp pentru mine. Sincer să îți spun se întâmplă de multe ori când mă gândesc că 24 de ore sunt prea puține, am nevoie de mai mult. Dar în timpul așa puțin care se mai ivește în viața mea mai experimentez în bucătărie pentru că îmi place să gătesc, mai lucrez la câte un video (am propriul meu canal de YouTube unde postez despre viața mea) sau să mai creez câte un make-up nou (am absolvit și un curs de make up artist în Italia) și încerc să fiu destul de activă social, să mă văd cu prietenii.

Cum te-a schimbat pe tine ca om modul de deplasare?

Modul de deplasare mi-a schimbat felul cum mă uit la lume și nivelul de la care mă uit (aici la propriu și la figurat). Dacă înainte nu eram atentă la cum e făcut trotuarul sau trecerea de pietoni, acum sunt lucruri care nu am cum să nu le văd. Nu numai din punct de vedere arhitectural, dar și al gândirii oamenilor. De multe ori judecăm pe cineva imediat după aparențe lucru care consider e greșit pentru că nu cunoaștem povestea din spatele acelei persoane, nu cunoaștem durerea pe care poate a suferit-o de copil, poate a fost orfan, etc.

Dar pe cei din jurul tău?

Nu aș putea spune exact cum i-a schimbat asta pe cei din jurul meu, dar din ce văd eu este că și ei au devenit mai atenți la lucrurile de care am nevoie ca utilizator de scaun rulant, să îmi cunoască necesitățile dar în același timp sunt atenți la alte persoane ca mine pe care le întâlnesc în calea lor.