Traume vindecate prin iubire: deși reticent la ideea de a aduce „un străin în casă”, Geta și-a convins soțul să înceapă procesul de adopție. Iar acum Sorina și Nadia spun: „vrem un copil de 4-5 ani ca să putem să avem noi grijă de el, dar să nu fie unul mic, mic, că face treabă mare”

Deși reticent la ideea de a aduce „un străin în casă”, Geta și-a convins soțul să înceapă procesul de adopție. După mulți ani de încercări nereușite de a avea proprii copii, un cuplu din 23 August a decis să adopte. Inițial, soțul nu a acceptat ideea de a aduce un copil străin în casă. Totul s-a schimbat când soția, profesoară, a adus acasă una dintre elevele sale din mediul rural, care nu avea unde să locuiască. După trei ani, soțul a devenit deschis la ideea adopției. După multe investigații și așteptări, au găsit două surori, Sorina și Nadia, pe lista de copii greu adoptabili și au decis să le întâlnească. Chiar dacă erau mai mari decât și-ar fi dorit inițial, cuplul a simțit o conexiune instantanee cu ele și a decis să le adopte, făcând eforturi considerabile pentru a finaliza procesul în plină pandemie.

Prima întâlnire cu fetele a fost plină de emoție și bucurie, fetele arătându-se foarte sociabile și prietenoase. Procesul de adopție s-a desfășurat rapid, iar fetele s-au acomodat bine în noua lor casă și familie. Comunitatea și familia extinsă au oferit sprijinul necesar pentru integrarea fetelor, iar cuplul a simțit că a făcut alegerea potrivită. Aventura adopției a fost plină de provocări, dar și de momente fericite, transformând viața tuturor celor implicați.

Fetele, acum integrate în viața de familie și în comunitatea școlară, au planuri clare pentru viitor. Cea mică își dorește să devină soldat, inspirată de unitățile militare din apropiere, în timp ce cea mare vrea să devină educatoare, dorind să ofere altor copii mici grija și atenția pe care și-ar fi dorit-o pentru ea însăși. Experiența de viață și dragostea familiei le-au oferit fetelor o șansă la un viitor mai bun, demonstrând puterea și impactul pozitiv al adopției. Cum arată viața lor acum?

De la respingere la acceptare și iubire: transformarea inimii unui tată

Spuneți-mi cum au ajuns cele două fete în viața dumneavoastră… 

După vreo 13-14 de ani de căsătorie, nici nu mai țin minte numărul, nu aveam copii și ne-am hotărât că trebuie să facem ceva. După îndelungate tratamente și alte investigații, ne-am dat seama că ceva nu era în regulă. Ne doream foarte mult să avem un copil al nostru. 

Soțul meu a zis că nu-și dorește să aducă un copil străin în casa noastră. Nu a acceptat sub nicio formă acest lucru și am reușit să-l conving abia atunci când am luat una dintre elevele mele la mine acasă. Ea era de undeva de la țară, nu avea unde să stea, intrase la liceu și părinții nu-și permiteau să o mai ajute. Și atunci i-am spus soțului meu că o aduc acasă pentru că trebuie să o ajutăm să termine școala, Într-un final a fost de acord și fetița a stat 3 ani la noi și el cumva s-a acomodat și atât de bine s-a înțeles, încât și-a schimbat ideea privind adopția. Așa l-am convins. Am făcut un dosar, am primit atestatul și am așteptat aproape un an și cum nu ne spuneau nimic cei de la direcție, am luat hotărârea să mergem noi, să vedem ce se întâmplă, ce se poate face. 

Așa am descoperit lista profilului public, am văzut că erau foarte mulți copii și i-aș fi luat pe toți acasă. Eu lucrez cu copiii și îi iubesc foarte mult.

Ne doream atunci un copil mic, să-l formăm noi, să-l modelăm, să-l ajutăm să treacă prin viață, să ajungă acolo unde trebuie cu tot sprijinul nostru. Așa că ne-am dus la listă și am intrat în potrivire cu o altă fetiță, culmea, nu era așa mică cum ne-am fi dorit noi. Dar, nu a fost conexiune între noi. Era crescută de bebeluș de asistentul maternal și nu am simțit deloc că-și dorește să ne cunoască sau să se desprindă de acel loc. Așa că am renunțat la acele vizite. 

Am fost foarte dezamăgită și voiam să las sistemul să facă potrivirea pentru noi, chiar dacă asta ar fi putut să dureze foarte mult. Soțul meu a fost cel care m-a încurajat, m-a ajutat să nu renunț, mai ales după ce îl convinsesem să intre în acest proces. Așa că, am mai mers odată la listă și primul copil pe care l-a văzut soțul meu pe ecran a fost fetița cea mare, Sorina. Și a zis că ea este.

Așa de convins a fost de prima dată… 

Da! Mie nu-mi venea să cred. Am încercat să îi tot spun să ne mai uităm odată la toată lista, să vedem, să analizăm, să ne mai gândim. Dar el a fost convins de prima dată, mi-a zis să notez datele ei. Și abia după ce am citit fișa ei ne-am dat seama că mai avea o soră – așa se întâmplă de obicei la listele cu copii greu adoptabili, fie au 2-3-5 frați, fie vreo boală, informații care te fac să renunți, de multe ori.

Deși reticent la ideea de a aduce „un străin în casă”, Geta și-a convins soțul să înceapă procesul de adopție

Dar nu a fost nicio problemă pentru dvs că erau două surori?

Soțul meu a zis de la început că nu contează. Dar eu am vrut să ne uităm prin toată lista, ne-am mai notat, bine, eu mi-am mai notat câteva date de copii, dar el era convins că ele sunt.

Așa că, ne-am întors la profilul lor și am mai citit încă o dată, din scoarță în scoarță, tot ce scria. Voiam să știm tot ce spune despre ele, pentru că am zis, sunt două, sunt mari. Aveau aproape șapte și nouă ani atunci când erau în listă și l-am întrebat atunci pe soțul meu dacă crede că ne vom descurca. Dar el era convins că ele sunt. I-am mai spus că vin din celălalt colț al țării și asta înseamnă că trebuie să mergem până acolo, în plină pandemie.

În ce an ați început acest proces?

Acum trei ani, adică în 2021. Când ieșeam cu declarațiile. În plină pandemie, da.

Dar soțul dvs. era convins…

El a zis de la început că nu există nicio problemă. Și că mergem până la Reșița pentru ele – peste o mie de kilometri. Eu eram profesoară de geografie atunci. Și cumva eram singura care dădeam înapoi, deși îmi doream foarte mult.

Dar m-a convins. Am blocat codurile, am făcut cerere atunci pe loc. Și pot spune că lucrurile au decurs din momentul acela, nu știu, a fost așa ceva cu viteza luminii. S-au așezat, s-au aliniat planetele. Eram undeva la începutul lunii februarie, cred că 10-15 februarie, iar noi pe 24 februarie am plecat să le cunoaștem.

Și ce ați simțit când le-ați văzut prima dată? 

De parcă ne regăsiserăm, de parcă ne știam dintotdeauna. Ne-am luat în brațe, ne-am pupat, ne-am jucat. Ne purtam de parcă ne-am întâlnit și trebuia să le luăm acasă și să plecăm, parcă fuseseră în vizită la bunici și acum le luam acasă.

Și doamnele de la direcție, de la Reșița, au fost surprinse. Fetele sunt foarte sociabile, prietenoase, lipicioase. Eu n-am mai văzut copii care să se prindă atât de repede de un om și în general să facă conexiuni cu alți oameni foarte repede și apoi să păstreze legături cu toți cei pe care îi întâlnesc. 

Așa că, în momentul în care am ajuns acolo, a fost totul parcă din priviri și la mine și la el. Cea mare s-a dus direct la el și acum sunt cumva sunt legați, amândoi sunt conectați, tot timpul ea este după tati. Iar cea mică a venit la mine.

Cum au găsit două fetițe un cămin și o familie în plină pandemie?

V-ați hotărât de la prima întâlnire?

După jumătate de oră, când a trebuit să plecăm, doamnele de la direcție ne-au zis că trebuie să ne gândim și să le scriem în 5 zile o cerere dacă dorim să continuăm procesul. Și eu le-am zis direct că da. Le spusesem încă de când plecasem de la Constanța că dacă venim la Reșița, nu mai dăm înapoi, indiferent de cât de greu ar fi procesul, nu vrem să le dăm viața peste cap copiilor. 

Le-am povestit că am mai fost într-o potrivire, dar că nu a existat conexiune. Iar dacă acest lucru m-a marcat pe mine, nu voiam să știu cât de mult îi poate face să sufere pe cei mici. Dar acum simțeam că a fost, cumva, dragoste la prima vedere, că sentimentele mele erau reciproce. Și eram convinși amândoi că nu plecăm de acolo fără ele. 

Doamnele de la direcție tot încercau să ne spună că există niște proceduri și că trebuie să așteptăm cele 5 zile pentru a depune cererea. Și atunci eu le-am zis că le las cererea acum și să o înregistreze când e termenul legal. Era într-o zi de joi. Și oricum le-am spus că noi nu mai plecăm până duminică de acolo și voiam să le vedem pe fete și în zilele următoare. Așa că le-am rugat pe doamnele de la direcție să o informeze pe asistenta maternală și să ne lase să le vedem pe cele mici și în zilele următoare. Noi veneam de la Mangalia, 23 August, mai exact. Plecaserăm aproape ca hoții dis de dimineață, cu frica să nu ne vadă poliția pentru că nu aveai voie să ieși din localitate pentru niciun motiv. A fost o adevărată aventură să ajungem acolo. Am plecat de la 4 dimineața, ne opream la fiecare localitate ca să nu ne prindă poliția și la întoarcere urma să plecăm noaptea, îți dai seama, complicat. Și asta pentru că pe declarație nu exista motivul deplasării noastre. Și nu am fi putut justifica la vremea respectivă.

Ați rămas la Reșița tot weekendul și le-ați văzut pe fete? 

Da! Vineri am fost și le-am luat de la școală. Asistenta maternală ne-a ajutat în acest proces – pot să spun că a avut, doamna, și plusuri și minusuri. Stilul ei de a le educa a fost unul mai rigid, mai sever, bănuiesc că voia să fie acoperită. Pe de o parte a fost bine, pentru că au venit cu niște reguli, cu niște rutine pe care eu nu le-am schimbat foarte mult. Poate doar le-am lăsat mai libere, am încercat să le fac să se simtă că sunt totuși copii și nu trebuie să-și spele singure chiloții sau șosetele, pentru că la asistenta maternală trebuiau să facă asta și să le spele de mână. În altă ordine de idei, emoțional le-a pregătit pentru acest moment al adopției și le-a spus întotdeauna că ea este ca o bunică pentru ele care oricum au ajuns destul de măricele la doamna. Iar ea le-a spus mereu că are grijă de ele până când va veni o familie să le ia. Și cumva ele au fost pregătite. Iar cea mică, în ziua primei noastre vizite, atunci când am plecat, ne-a întrebat de ce nu le luăm, nu eram noi familia de care le spusese buni? Am rămas blocați și atunci le-am promis că o să venim în vizită și mâine. Nu am putut să ținem secret, așa cum le spuseseră la început că suntem niște prieteni de familie în vizită la doamna. 

Ne-am dat seama că nu avea rost să le mințim pe fete. Ele erau pregătite și știau exact ce și cum. Iar asistenta maternală le spusese deja că vine o familie de departe să le vadă și că depinde doar de ele dacă vor să ne cunoască și să încerce să creeze vreo legătură cu noi. Așa că cea mică și-a dat imediat seama ce trebuie să facă, ea este foarte receptivă și nu este nevoie să îi spui de două ori ceva.

A fost prima asistentă maternală pentru fetițe? 

Prima și singura. Ele au stat în familia biologică până la vreo cinci ani și jumătate cea mare, și în jur de trei ani cea micuță.

Cum a fost relația cu familia biologică, cu părinții biologici? 

Ele au tați diferiți. Mama era… nu pot să spun prostituată… dar oricum umbla dintr-un bărbat în altul, pentru că avea patru copii cu patru bărbați diferiți, pe nume diferite. Fetele au fost despărțite de frații lor, mai aveau o soră și un frate. Au mers la o altă asistentă maternală pentru că erau pe alt nume. Și nu au fost foarte conectate cu familia. N-au avut niciun regret că au plecat.

Și spun asta pentru că noi în toamnă am fost cumva în vizită la asistenta maternală și s-au bucurat foarte mult să revadă orașul, să o vadă pe ea, dar doar din curiozitate, nu de dor, doar din curiozitate să vadă cum este. Și eu le-am întrebat, doriți să trecem și prin orașul vostru și mi-au zis că nu, că ele nu mai au nicio legătură cu acel loc. 

Eu am încercat să le spun că mai au frați, familie acolo, fiind mari, conștiente de tot acest proces, era normal să le întrebăm. Dar nu au vrut. Ne-au zis că dacă familia le-a dat, le-a lăsat să doarmă pe scări, să mănânce din tomberoane sau din ce le mai dădeau vecinii, nu vor să se mai întoarcă niciodată acolo. Mai mult, nu cred că dacă i-ar vedea pe stradă i-ar recunoaște. Noi le-am spus mereu că dacă o să-și dorească vreodată să-și revadă frații, o pot face, iar noi o să le fim alături. 

Nu vor să aibă nicio legătură nici cu mama, nici cu tații?

Nici cu mama, nici cu tatăl, nu. De altfel, chiar am avut o situație acum o lună de zile. A venit poliția de la Reșița, pentru că se presupune că înainte de a fi luate din familie, cea mare ar fi fost abuzată, sau cel puțin așa a înțeles asistenta maternală. Noi n-am știut nimic de acest lucru. Și au venit pentru a-i lua o declarație. Bineînțeles că s-a mobilizat și Protecția Copilului. Am avut și un avocat din oficiu, culmea s-a nimerit să fie o fostă elevă a mea. Au adus o doamnă polițist care a încercat să poarte o discuție cu ea ca să ajungă la trecut și la ce s-a întâmplat. Și copilul a declarat că nu s-a întâmplat nimic cu ea, doar faptul că mama avea mulți bărbați care veneau în casă și care erau în permanență acolo și din cauza aceasta ei erau pe stradă. Ele nu vor deloc să vorbească despre trecut și nu ar vrea să aibă niciun fel de legătură cu ei. Eu am încercat să le fac să înțeleagă că este istoria voastră, este trecutul vostru, este viața voastră, nu putem să o schimbăm. Dar ce avem acum putem să facem mai bun, mai frumos decât ce a fost înainte.

Nici cu frații nu vor să păstreze legătura?

Nici cu fratele mai mare nu vor să păstreze legătura. Au un regret că nu o mai pot vedea pe cea mică, pentru că a fost adoptată o soră mai mică decât ele. Este singurul lor regret și atât și-ar dori, să o mai reîntâlnească o dată în viață, îmi spune cea mică tot timpul. În rest, nu.

Acest lucru s-ar putea după ce ar ajunge la majorat, nu? 

Da, exact, la 18 ani, dar asta dacă vrea și familia celei mici sau doar dacă va face și ea 18 ani. Evident, trebuie să-și dorească și ea. Eu le susțin din orice punct de vedere. Pentru că asta am spus, dacă, poate la început, când am făcut dosarul de adopție, mă gândeam la faptul că ar trebui să avem și noi un copil. Că toată lumea are copil și eram în depresie la fiecare Revelion, că uite, toți au copii și noi n-avem copii. Și obiectivul nostru era în fiecare an să încercăm să avem un copil. După aceea, nu, ne-am schimbat total perspectiva după un an de când am fost în acest proces, ne-am dat seama că ne dorim un copil ca el să aibă un viitor.

De altfel, nimeni nu se aștepta să venim cu doi copii acasă. Toată lumea știa că o să adoptăm. Și mi s-a părut ciudat că facem lucrurile acestea.

Citește și: Elena era în vacanță la Roma, orașul natal al lui Eugenio. După 2 ani de relație cu multe întâlniri prin orașe din Europa, aleg să facă marele pas, iar el se mută în România. Astăzi, au o casă, un câine mare și doi copii adoptați. Cum au ajuns Luca și Riccardo în viața lor

Cum au reacționat familia, prietenii, când au venit fetele? 

Eu locuiesc cu soacra mea și la început au fost așa cumva reticenți. Dar evident că ne-au susținut. De altfel atunci când a venit psiholoaga care ne analiza dosarul a întrebat-o dacă ne susține în acest proces și ea i-a zis: „dacă eu nu accept ce vrea copilul meu, cum copilul meu va accepta mai târziu niște lucruri din partea mea, este copilul meu și îl sprijin în orice decizie”. 

La fel și mama mea. Ea a fost plecată în Spania și s-a întors acasă doar ca să stea cu noi și să fie cu fetele. Deci, au renunțat la tot ce-și făcuseră acolo, că-și făcuse o viață ei acolo cu tata și au renunțat și au venit acasă doar ca să fie alături de noi, să ne sprijine cu fetele, cu școala, cu ce avem noi nevoie. Adică, am schimbat cumva viața tuturor. Dar este bine, vreau să vă spun. 

Toată lumea este încântată. Până și șefa mea care s-a autoproclamat cumva nașa fetelor, deși ele ele fuseseră deja botezate (râde). Toată lumea a vrut cumva să se implice în educația, în bunăstarea lor și cu cine ne întâlnim. Adică, am avut cumva sprijin de la toată comunitatea. Noi stăm în 23 August și e o comunitate micuță. Și ne cunosc toți. Și pentru toată lumea a fost o euforie. Și încă este. 

Citește și: S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei

Fetele învață la școala unde predați dvs.? 

Cea mică, da. Plecăm împreună dimineață. Iar cea mare a învățat tot acolo până anul trecut, dar anul acesta a intrat în clasa a V-a și am mutat-o la școala de la noi, din localitate, pentru că are un program de dimineață, iar ele au foarte multe activități – de trei ori pe săptămână, au antrenamente, fac arte marțiale; de două ori au dansuri și vor și la engleză. Nu prea mai avem nicio zi în care stăm acasă, este epuizant (râde).

După teme și după toate celelalte, avem și activități. Ele și-au dorit, eu sinceră să fiu nu aș fi vrut pentru că, fiind profesori, știu cât de mult au de pregătit deja pentru la școală. Dar ele vor. Vor și acolo, vor și acolo, vor și acolo.

Dumneavoastră, sunteți în continuare profesoară de geografie? 

Între timp am trecut pe învățământ primar pentru că aveam și această specializare. Și am ales asta pentru că cumva am mai mult timp. Atunci când eram profesoară de geografie aveam un program haotic – când de dimineață, când de după-amiază. Și am zis că nu este în regulă pentru această perioadă, așa că m-am transferat ca învățătoare ca să am un program stabil. 

Dar cea mică nu este la dvs. în clasă?

Nu, nu, în clasa paralelă (râde), ar fi fost groaznic să fim în aceeași clasă.

Șoala nu este în aceeași localitate, nu? 

Nu, este în 2 Mai. La 18 km. Frumos pe malul mării. Este o școală bună, deși tot în mediul rural, este o școală foarte bine dotată și am ales ca partea asta de învățământ primar să le am acolo aproape pentru că au fost multe activități, multe lucruri făcute în școală.

Și o să o aduceți și pe cea mică la școala din localitate atunci când o să fie cazul? 

Da, da. Deja își cunoaște și dirigintele, are și prietene. Este, cum să vă zic, inevitabil, eu fiind cadru didactic, ne cunoaștem cu toții. Dar ea este încântată. Iar cea mare s-a acomodat foarte bine aici. 

Vă ajută că aveți experiență didactică? Mai ales în perioada în care fetele trebuiau să se adapteze la noua lor viață, casă, familie?

O, da, la început, da. V-am zis, noi am avut un mare noroc cu pandemia. Dacă pentru unii a fost o catastrofă, pentru noi a fost bine. Am prins o lună în care am stat cu ele acasă – încă nu era legea dată, acum poți să primești concediu ca la maternal. Și faptul că am putut să stăm cu ele acasă, să ne conectăm între noi, să facem activități și să ajungem să ne cunoaștem mai bine, a fost foarte bine.

Atunci am vorbit cât am putut de mult, mi-au povestit tot ce au vrut ele – tot ce au putut și cât au vrut. 

Începutul este destul de greu. Sunt rețineri. La început eu eram Geta, soțul meu era Silviu. În schimb, părinții și socrii mei erau buni și bunica. Dar cred că după vreo lună pe care chiar am numit-o „luna de miere”, ne-am legat așa și într-o zi cea mare m-a întrebat „pot să-ți spun mami?”. Apoi, bineînțeles, cea mică imediat o imită și îmi spune și ea la fel. Și ușor, ușor ne-am adaptat și acum nu există moment să nu ne sunăm: „Unde ești? Când vii? Cât stai? Noi nu venim”. Suntem de nedespărțit.

Citește și: Iubirea care nu știe nicio graniță: povestea unei adopții reușite. Cum a ajuns actrița Daniela Minoiu să cunoască dragostea necondiționată imediat ce a văzut fotografia cu micuțul Nicolas

Cu fata pe care ați avut-o în gazdă, să-i spunem așa, ați mai păstrat legătura? 

Da, păstrăm legătura. Ea e acum studentă la Construcții și cumva le-o dau exemplu tot timpul, să vadă cât s-a străduit ea să plece din mediul acela în care trăia ca să poată să facă ceva. Și cumva le-o dau model în viață ca să poată să înțeleagă că trebuie să învețe și că trebuie să se mobilizeze pentru asta. 

Mai am foști elevi care mă vizitează și ele știu deja ce a făcut fiecare. Cea mică deja și-a stabilit un obiectiv de viață, vrea să devină soldat. Noi avem în apropiere mai multe unități militare și de fiecare dată când trecem pe lângă ele se uită la soldați și îmi spune că ea vrea să facă armată. Și văd că de trei ani tot cu asta o ține. 

Și cea mare ce vrea să devină?

Cea mare vrea să se facă educatoare pentru că ea nu a mers la grădiniță, iar ea își dorește foarte mult să stea în grădiniță. Și ori de câte ori are ocazia, merge cu colegele mele în grădiniță să stea cu ele și să le ajute. Îi plac enorm copiii mici. Știți ce și-a dorit cadou anul trecut de ziua ei? Este născută pe 6 aprilie fix în aceeași zi cu bunicul meu.

Un frățior și-a dorit, nu? 

Da… și i-am zis că eu nu pot face copii, iar ea foarte liniștită mi-a zis „nu trebuie să-l faci, poți să mai adopți unul”. Și ce credeți? Am mai făcut un atestat. Și așteptăm să luăm vacanță, să putem să mergem din nou la listă.

O să fie același proces? Vă doriți un copil mic și o să ajungeți acasă cu doi preadolescenți? 

Posibil, posibil (râde). În principiu ele vor un copil mic, dar să vă spun, nu unul mic, mic.

Nu un bebeluș, un copil mic cu care să se poată juca… 

Exact, „vrem un copil de 4-5 ani ca să putem să avem noi grijă de el, dar să nu fie unul mic, mic, că face treabă mare”, asta spune cea mică, Nadia, „să nu facă treaba mare, că eu nu știu să schimb un scutec”.

Cea mică văd că e foarte hotărâtă, știe exact…

E foarte hotărâtă, știe foarte bine ce vrea, în general. Când spune un lucru, aia este. Și este de o încăpățânare… am de furcă cu ea.

Și vă doriți acum un băiețel? Cu ce gânduri plecați, așa cum ați avut deja experiență, nu știm cu ce gânduri vă veți întoarce de la listă…

De data aceasta am optat pentru un băiețel. Dar așa am optat și prima dată. Fetele, cel puțin cea mare, mi-a zis, „mama, dar nu contează, până la urmă, un copil să fie, dar să fie mic”. 

Noi am zis să mergem să vedem lista și să ținem cont doar să fie în categoria lor de vârstă – nu o să conteze nici sexul, nici etnia. Și o să vă zic că cea mare este aproape blondă, iar cea mică este ciocolată-ciocolată. 

Transformarea unei case: Călătoria unei familii în procesul de adopție

Le veți integra în acest proces de adopție? Adică pot să vina cu dumneavoastră… 

Sincer, eu am fost de două ori și m-am gândit să le întreb pe doamnele de acolo, dar niciodată nu am reușit. Ele și-au dorit să vină cu mine și mi-am propus ca data viitoare când o să fixez o întâlnire pentru a vedea lista, să le întreb pe doamnele de la direcție dacă pot veni cu ele. Nu știu dacă îmi dau voie să vin cu ele, ele fiind minore. Nu cred că ai voie legal să expui datele respective… nu știu. Nu ar fi probleme cu ele pentru că înțeleg imediat ce pot și ce nu pot să facă sau să spună, dar trebuie respectate legile și protocoalele. 

Dar dacă ajungeți mai departe în procesul de adopție și mergeți la vizite, puteți să le luați? Adică vreți să le implicați de la început? 

Categoric. Poate nu de la prima vizită care ar fi pentru a creea legătura și să vedem copilul, să stabilim dacă continuăm sau nu. Dar categoric le vom duce să vadă. Doar că va trebui să le explicăm de la început că odată ce am plecat pe acel drum, nu putem să ne mai întoarcem, nu mergem să alegem o păpușă de pe raft, nu ne jucăm cu viața sau cu sentimentele unui copil.

Citește și: Adopția, un act de iubire: o mamă adoptă două fetițe pentru a le oferi o viață nouă. Ștefania, la 46 de ani, își deschide inima și casa pentru Maria și Daria, surori crescute într-un mediu plin de traume, violență și abuzuri

Soțul dvs. cât de mult și-a schimbat părerea despre adopție? Înțeleg că acum se înțelege foarte bine cu fetele.

V-am zis că nu s-ar fi văzut vreodată, în primul rând, cu cineva străin în casă. Nu mai zic că nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea iubi un copil care să nu fie al său biologic. Acum este topit. Nu mă lasă nici măcar să le cert. 

S-a schimbat radical. Dacă îl vedeți, pare un om atât de serios și de sobru ca și cum mi-e și frică să vorbesc cu el, dar nu este deloc așa, este un om foarte blând și le iubește enorm pe cele mici. 

V-am zis, are o conexiune foarte bună și foarte înrădăcinată cu cea mare. Au și pasiuni comune. Merg cu bicicleta zeci de kilometri. Le place să meargă pe jos, să vorbească despre tot felul de lucruri. Sunt de nedespărțit.

Ultima întrebare, ce le-ați transmite familiilor, viitorilor părinți, care se gândesc să adopte, dar poate nu se simt pregătiți sau au nevoie de motivație, de inspirație… ce le-ați spune?

Să se gândească că atunci când adoptă o fac pentru a-i oferi copilului un viitor. El are nevoie de familie, nu familia are nevoie de un copil. Să nu plece cu gânduri și iluzii pentru că nu o să găsească copilul ideal. De noi ține să îi ajutăm să-și creeze un viitor, să-i sprijinim, să ne adaptăm la ei. 

Să nu ne dorim ca acești copii să vină extrem de bine pregătiți, perfect sănătoși și perfect inteligenți pentru că acești copii sunt perfecți așa cum sunt. Au nevoie de o familie, au nevoie de iubire, au nevoie de înțelegere și dacă consideră că nu reușesc să se apropie de acești copii, poate au nevoie totuși de o consiliere.

Le recomand să meargă la Alianța România Fără Orfani (ARFO) sau Asociația Tzuby’s Kids pentru că am reușit, cu ajutorul lor, să mă înțeleg mai bine. Cursurile și taberele lor, sfaturile când a fost nevoie, ne-au ajutat foarte mult. Și pot oricând să apeleze și la Asociația Tzuby’s Kids și la ARFO. 

Și, cel mai important, este să ne dăm seama că fiecare copil are o familie, trebuie doar ca aceasta să-l găsească, să-l accepte așa cum este și să-l iubească. Doar așa îi poate da aripi spre viitor.