Turnurile gemene din Toscana

„Cînd beau un pahar de vin roşu bun mi se pare că primesc înapoi ceva ce a fost al meu”. Mi-am notat asta acum cîteva zile cînd am deschis o sticlă de Poggio Teo, un chianti Classico de la Valiano, din portofoliul Piccini. Un vin minunat care chiar mi-a restituit ceva ce era al meu, amintirea unui weekend minunat în Toscana, de acum cîţiva ani.

Dar, cu două săptămîni înainte de a ajunge în Florenţa, am fost la Verona, la Vinitaly, cel mai mare tîrg de vinuri din peninsulă.

Acolo am cunoscut-o pe compatrioata noastră, Camelia Lazăr, pe atunci asistenta Martinei Piccini, cea care se ocupa de podgoriile familiei cu acelaşi nume, Piccini (acum, Camelia este responsabilă cu exportul vinurilor Piccini).
Cînd i-am spus că peste două săptămîni, voi veni, împreună cu soţia, la Florenţa, Martina m-a invitat să le fac o vizită la domeniu. Am crezut că e o invitaţie gen: „poate ne vedem cumva, cînd treceţi prin zonă”. Totuşi, ea a insistat că ne trimite o maşină sîmbătă, 12 aprilie, pe la 10 dimineaţa – să-i transmit prin Camelia numele hotelului.

I l-am dat şi aproape că am uitat de asta. Pînă în sîmbăta respectivă cînd a intrat în recepţie, unde stăteam la o cafea, un domn îmbrăcat în costum, întrebînd de familia Morar. Ne-a spus că e trimis de Martina Piccini. L-am urmat, venise cu o limuzină Mercedes neagră, ne-a deschis uşile, le-a închis după noi (poate aţi mai văzut asta în alt film, sînt de acord, dar eu vă spun ce mi s-a întîmplat mie, în realitate). Am ajuns la podgorie, Fattoria di Valiano, din Castelnovo Beradenga, mai aproape de Siena decît de Florenţa. Acolo ne aşteptau Martina şi Camelia, am făcut turul cramei, apoi am fost invitaţi la o masă unde, în afara familiei Martinei şi a Doamnei Piccini, mama, mai erau două persoane invitate, una dintre ele fiind ministrul Culturii şi al Învăţămîntului din Filipine. O doamnă, însoţită de responsabila UNESCO din Filipine. (Cînd a aflat că sîntem din România, bucătarul care venise din Florenţa ca să pregătească masa m-a rugat să fac o poză cu el, eram din ţara lui Mutu, eroul eroilor la Fiorentina, atunci. La plecare, în aeroport am văzut un titlu în ziarul local, mare, pre prima pagină: Mutu, subito santo! „Mutu, sanctificat imediat” . Ehe,  vremuri glorioase de care s-au ales prafurile).

La masă, printre vinurile în acord cu mîncarea, am băut unul care mi-a rămas în minte: Poggio Teo. L-am simţit cel mai aproape de gusturile mele. După cele două ore de discuţii şi încîntare gastronomică şi oenologică, Martina ne-a propus să ne odihnim într-un apartament din satul de vacanţă de pe moşia lor. De unde se vedea un deal minunat, o esenţă a unduirii toscane, pe care se ridica un pîlc de copaci foarte fotogenici. Era Poggio Teo, colina care dădea numele vinului.

Înainte de a merge la cina la care Mama Piccini a insistat să ne invite, Martina şi Camelia ne-au propus să vedem o localitate aparte numită San Gimignano.

Ei bine, aici voiam să ajung cu povestea mea, aici vedeţi ce voiam să spun cu titlul articolului. Aşezarea se vede de departe, e ciudată, e plină de turnuri. La origini au fost 72, acum mai sînt 13. În secolul 12 şi în cel următor, oamenii foarte bogaţi de aici ridicau turnuri, o întreprindere destul de dificilă în acele vremuri. Turnuri cu atît mai înalte, cu cît erai mai bogat. Pe lîngă măsura potenţei financiare, turnurile serveau şi pentru apărare, erau, practic, un fel de cetăţi ridicate pe verticală. În 1255 s-a dat o lege locală care interzicea ca turnurile să fie mai înalte decît cel al primăriei, Torre Rognosa (aşa cum în Washington DC nu ai voie să ridici o clădire care să depăşească înălţimea monumentului lui George Washington). Ce te faci cu o astfel de lege care nu-ţi permite un turn atît de înalt cît te ţin buzunarele? Simplu: construieşti două. Acesta a fost raţionamentul familiei Salvucci, care a ridicat două turnuri gemene în centrul aşezării, aşa, să se ştie! Astăzi li se spune simplu, Torri Gemelle.

Iar eu cred, fără nici o dovadă, că aceste Torri Gemelle au inspirat construcţia turnurilor gemene din New York. Sigur, e vorba de o construcţie la altă scară, dar foarte, foarte asemănătoare cu ceea ce se vede în San Gimignano. Nu am găsit nici o referire la asta, poate există, poate nu. Se non è vero, è ben trovato!

Întîmplător, am văzut turnurile americane înaintea celor din Toscana. Am urcat pînă la ultimul etaj de trei ori, în trei vizite diferite: cu familia, cu colegii din Divertis şi cu trei colegi de la Caţavencu. Atunci cînd au intrat fanaticii cu avioanele în ele am auzit ştirea la radio şi am crezut că e o farsă. Din nefericire, nu a fost o farsă, a fost lovitura care a schimbat lumea de astăzi. Nu, nu o să filosofez pe tema asta, are cine să o facă.

Oricum, dacă mi se va face foarte dor de Turnurile Gemene din New York, pot face o vizită, simbolică, la Turnurile din San Gimigniano. Sînt aici, aproape, la o zi de mers cu maşina. Sau pot deschide o sticlă de Poggio Teo, care îmi dă înapoi  cea mai frumoasă zi petrecută în Toscana.