Ultimul interviu al jurnalistei Iulia Marin: viața cu o tulburare schizo-afectivă, înfruntarea problemelor de familie, luptele cu propriii demoni

Înțeleg că a fost o legătură foarte puternică acolo, între tine și ea…

Da, a fost, mai ales prin prisma faptului că rolurile noastre s-au schimbat după ce s-a îmbolnăvit, astfel că îngrijitorul a devenit îngrijit. Ea a acceptat destul de greu asta, nu voia să fie îngrijită, voia să dețină controlul asupra tuturor lucrurilor care se întâmplau, de la cum și cine spală perdelele, la cine pregătește și cum mâncarea.

Cu fratele tău cum ești?

După ce mama s-a îmbolnăvit, eu am avut grijă de ea o vreme și după ce a redevenit autonomă, m-am mutat la bunica mea – stabiliseră mama și bunica că e mai bine așa pentru mine, poate și din prisma faptului că eram mai aproape de liceu.

Atunci eu cu fratele meu am crescut împreună până la 14 ani ai mei, după care ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. E o legătură foarte puternică, mai ales că acum ne avem doar unul pe altul, dar regret că nu am petrecut mai mult timp împreună în copilărie.

De tatăl tău mai știi ceva? Țineți legătura?

Am ținut legătura o vreme, se mutase și el în Pitești – în prezent locuiește în Pitești – e recăsătorit, are o altă familie, însă eu am decis cumva să rup legătura cu el la un moment dat, din motive personale.

Cum ai ales meseria asta de jurnalist?

Eu nu-mi doream să fiu jurnalist neapărat, îmi doream să fiu scriitoare, ceea ce a fost un impediment la facultate. În clipa în care am pășit în amfiteatrul facultății, țin minte și acum, Mihai Coman, decanul, ne-a zis: „Dacă ați venit aici să fiți scriitori, mergeți la Litere de urgență”. Când am auzit asta m-am dezumflat complet: „Vai, eu nu o să fiu niciodată jurnalist. E clar că mi-am ales meseria greșit”. Între timp, având o curiozitate naturală, lucrul acesta m-a ajutat mult în meserie și cumva a fost calitatea care, cred eu, m-a ținut în jurnalism. Dar nu am ales în mod special ceea ce fac astăzi, a venit cumva natural. Inițial m-am angajat în redacția Adevărul, pe timp de noapte, imediat după terminarea facultății, unde eram omul bun la toate.

Ulterior am început un masterat de jurnalism politic pentru că mă gândeam că aș avea nevoie de o specializare și ar fi bine să fie ceva ce nu toată lumea poate face, să știu că am domeniul meu, să mă diferențiez cumva pe piața muncii. A fost o decizie cât se poate de pragmatică.

Dar politic? 😊

Da, pentru că eram destul de interesată de mersul societății, erau protestele acelea anti Băsescu, pe mine mă revolta că bunică-mea era amenințată cu scăderea pensiei, a fost o chestie venită mai mult instinctiv. În plus, mă tenta și să învăț ceva nou pentru că mă gândisem și la ideea de a merge la Științe politice.

În fine, după 9 luni petrecute în redacția Adevărul de noapte, m-am autoinvitat în biroul redactorului șef pentru că știam că are un loc liber la politic și i-am spus că-mi doresc foarte mult acel post. Mi-a aprobat 3 luni de probă și așa am ajuns jurnalist pe politic.