Valentin Stoica, prim balerin al Operei Naționale București: „Am fost mereu un perfecționist. Dar cuvântul perfecționist nu există, de fapt, pe scenă. Însăși perfecțiunea e o limită. Pe scenă e o căutare...”
Valentin Stoica a fost prințul Siegfried din „Lacul Lebedelor”, prințul Désiré din „Frumoasa din Pădurea Adormită” sau ducele Albrecht din „Giselle”… Cine nu visează să cunoască vreodată… un prinț?
Valentin Stoica, prim-balerin al Operei Naționale București ne-a făcut să visăm atunci când a dat viață acestor roluri, dar și multor altele. Dar ce înseamnă o zi din viața unui balerin? Cât sacrificiu? Și câtă bucurie? O poveste simplă, spusă cu atâta modestie, despre primii pași în dans, debutul pe scenă, experiența pe alte scene ale lumii și ce înseamnă să creezi o lume din ipostaza de coregraf.
Prim balerin, maestru de balet, coregraf… În acest moment al carierei tale îmbrățișezi toate ipostazele unui profesionist în lumea dansului: ești și interpret și pedagog și creator. Dar înainte de a explica cititorilor nuanțele acestor ipostaze, să pornim de la esență. Dincolo de o profesie, ce înseamnă, spiritual vorbind, dansul pentru tine?
După 15 ani de experiență de scenă (fără să luăm în considerare colaborările din anii de școală) aș spune azi că dansul este o „descătușare”, o descărcare a universului meu lăuntric. Prin mișcare „cotrobăi”, dacă vrei, în interiorul meu. Și atunci ies din mine lucruri mereu noi.
Să spunem că, uite, mâine seară am de interpretat pe scenă un rol pe care l-am tot întruchipat. Cu siguranță acest „mâine” va conține în el o fărâmă de noutate și asta mă face să cred că am încă un univers bogat de exprimat. Fiecare rol, fiecare gest este o oportunitate de exprimare…
Să pornim cu începutul… Părinții tăi au lucrat în televiziune și în familie mulți înaintași s-au dedicat unui drum spiritual, unei căi preoțești sau chiar monastice. Cum ai ales tu calea dansului?
Punctul „zero” a fost de fapt al părinților mei. A fost o „probă” de Sus, ceea ce am înțeles mult mai târziu, când am început și eu să simt cam cum „funcționează” Dumnezeu. Îți pune niște întrebări atât de subtile încât oricât ai fi de pregătit nu vei putea să le anticipezi.
Prima „tavă” oferită de Sus a fost când aveam cam 7-8 ani, la debutul școlii primare. Eram la bunica mea, unde un vecin de bloc era profesor la Conservator. Cântam și dansam toată ziua prin casă și ai mei erau convinși, nu știu de ce, că voi face o carieră muzicală.
Și a venit acest profesor la bunica, îmi amintesc exact că eram în bucătărie, chiar la masă. M-au pus cumva în fața faptului împlinit.
„Haide scoate și tu acolo două note!”
Și eu am amuțit pe loc! Au stat jumătate de oră să mă convingă și eu nici măcar „A” nu am putut să spun.
Deci atunci s-a spus cumva „Voce, la revedere, deci drumul tău e ăstălalt, spre dans…”
Am copilărit în zona dintre Cotroceni și Drumul Taberei. Și acolo era un profesor, care a plecat Dincolo chiar anul trecut, după ultimii ani de viață petrecuți în SUA. El avea două pasiuni: dansul și pictura. Făcuse parte din trupa de dans a lui Cornel Patrichi, care făcea multe dintre momentele coregrafice, înainte de ’89, pentru Televiziunea Română. La un moment dat, s-a desprins de trupă și s-a dedicat pedagogiei. Preda la Liceul de Coregrafie.
Când l-am cunoscut eu, își deschisese și o sală de fitness în cartier. Nu știu însă cum l-au cunoscut părinții mei. Îmi amintesc doar că m-au dus în sala asta și m-au pus să trec prin niște probe elementare: să vadă un pic de mobilitate, ureche muzicală, ritmică… Și el a zis „Da, e pregătit, are ceva în el… Nu vreți să-l duceți la toamnă la Liceul de Coregrafie să dea măcar o probă?”
Aveam cam 10 ani atunci. Eram în vara dinainte de clasa a 4-a.
Tata a zis: „hai măcar să vedem cum e!”. Și eu m-am bucurat să încerc ceva complet nou. Până atunci, școala era la doi pași de casă, toți prietenii erau vecini, voiam cumva o desprindere.
M-a luat Tata de braț și ne-am urcat într-un tramvai. Ajungeam pentru prima oară la Piața Unirii! Erau foarte mulți copii în curtea liceului. Și am intrat prima oară în viața mea într-o sală de balet…
Era acolo dna Mihaela Santo, Dumnezeu să o odihnească în pace! Și am dat exact același tip de probe: mobilitate, ritmică… Eram în chiloței ca să se vadă clar oasele, mușchii și orice posibil defect din naștere, o scolioză, o spondiloză…
Știu că mi-a cerut și ceva de interpretare actoricească. Dar cred că am refuzat sau m-am intimidat, nu-mi amintesc exact. Nu am primit pe loc un „DA” sau un „NU”. Dar undeva în preajma redeschiderii anului școlar le-a spus părinților mei: „Haideți, pregătiți-l!”.
Era o teamă, dar și o curiozitate. Nu mai eram la școala numărul X, eram acum la Liceul de Coregrafie!
Tata copilărise în Cotroceni, pe Dr. Staicovici. Ai mei erau, de vreo două generații, nelipsiți din sala Operei. Tata știa baletele, îmi povestea ce se întâmpla în ele, îmi povestea opere, îmi vorbea despre numele mari ale scenei noastre. Și imediat ce s-a redeschis stagiunea în anul acela, chiar înainte de a merge la liceu, Tata m-a dus prima oară la Operă…
Care este prima ta amintire puternică legată de balet?
Exact ceea ce am văzut atunci: „Lacul lebedelor”. Am întârziat un pic și am intrat în actul I – la momentul bufonului. Ne-am dus sus, la balcon, și a fost impresionant pentru mine: scena, costumul, machiajul…. Aveam o grămadă de întrebări!
Să vezi ceva așa de spectaculos din prima, ca momentul bufonului, a fost uluitor pentru mine! Nici nu am avut răbdare atunci să stau până la final. Imaginează-ți, nu eram deloc obișnuit: copil de cartier, mă urcam pe garaje, mâncam fructe din pomi… Dar mi-a plăcut foarte mult.
Valentin Stoica: „Din școală am înțeles că meseria asta nu se face decât așa: prin jertfă, prin răbdare, prin ascultare, prin repetiție…”
Care simți că este cel mai important lucru pe care l-ai învățat în anii de școală de balet?
Ideea de profesionalism. A fost o școală a vieții. Promoția noastră, care a terminat în 2007, a avut o șansă extraordinară de a avea o serie foarte bună de profesori. Apoi, imediat, această „coloană vertebrală” de dascăli a început să se distrugă: cred că în anul următor a murit dna Santo și lucrurile au început să se strice.
Am învățat de la ei tot ce înseamnă tehnică, dar și mentalitate, comportament scenic, etică profesională. Toți colegii care veneau din spate au avut de suferit din cauza asta. Profesorii nu mai erau acolo…
Când am terminat noi ne-au spus că nu mai avuseseră de mai bine de 20-25 de ani o promoție de 11 băieți! Dintre care, am rămas activi vreo șase…
Din școală am înțeles că meseria asta nu se face decât așa: prin jertfă, prin răbdare, prin ascultare, prin repetiție… și printr-o maturizare corectă, fără să arzi etapele, fără să „fușărești”.
Privind în urmă, simți că a existat vreun profesor care ți-a servit ca model în carieră? Altfel spus, ai avut un mentor?
Pe locul I aș așeza-o pe doamna Anca Mândrescu, diriginta noastră, și pe domnul Constantin Marinescu. Doi oameni distinși. El era mai pe înțelesul nostru, că eram băieți! Dar ea era o distinsă…
Îmi amintesc că era Ziua Internațională a Dansului și se aniversa printr-o gală la Teatrul Odeon, organizată de Răzvan Mazilu. Și dna Mândrescu a primit invitația ca și liceul să participe cu un moment.
Și așa am pregătit un pas de trois din actul al 2-lea din „Spărgătorul de Nuci” („Pastorala”) . Eram în clasa a 7-a. Și am lucrat cu două colege: Cristina Dijmaru (care mi-a rămas și astăzi colegă, la Operă) și Teodora Cojocaru (care, din câte știu, este în celebra companie a lui Béjart – de la Lausanne).
A fost un real succes și o bucurie! Am fost invitați cu momentul ăsta în multe locuri, inclusiv la o gală la Cotroceni. De aici a pornit totul, spre lumea profesională.
Făceam cu dna Mândrescu nu doar pregătirea tehnică a vreunui moment, ci învățam în același timp și despre istoria costumului, despre cum vine călcat costumul, cum trebuie să stea colanții de dans pe tine, cum te machiezi, când te machiezi…
Înainte de fiecare moment la public, trecem printr-un antrenament specific. O încălzire. O sinteză a orei de studiu de dans, cât să nu te epuizeze, dar cât să ai o „temperatură” necesară pentru a intra în scenă. Toate astea le-am învățat de la dna Mândrescu.
Ai avut și vreun model pe care nu l-ai cunoscut personal, vreun balerin sau coregraf celebru care te-a influențat în mod special?
Da… Mihail Barâșnikov. A fost un moment de revoluție în istoria dansului. A avut o modestie aparte pe scenă. Dăruia cu atâta sinceritate. A fost un om care a depășit situația limitată din URSS la ora respectivă și a căutat, prin fuga sa în SUA, noi forme de exprimare.
În primul an de liceu am văzut o casetă VHS cu el: era un „Don Quijote”. De la el am preluat formule de exprimare, de mimică, de gestică…
El venea din URSS unde avea o tehnică de interpretare dramatică serioasă. Intra cu totul în personaj. Nu se ocupa doar de interpretarea pașilor. Dacă e nevoie, te privești în oglindă și faci o grimasă de 10 ori, de 20 de ori, până simți că devii credibil. Că intri, cu adevărat, în rol. Nu poți păși oricum pe scenă. Fiecare gest trebuie motivat, nu trebuie să fie nimic mecanic.
Atunci am înțeles că dacă voi ajunge vreodată spre pedagogie (și, iată, am ajuns!) trebuie să îl ajuți pe copilul sau balerinul respectiv să găsească în el resortul interior de a exprima ceva pe scenă.
La ce vârstă ai debutat pe scena Operei Naționale București și care sunt amintirile tale de atunci?
Prima oară eram la un recital de final de an al școlii, undeva prin 2000-2001. Era un moment comic, creat pe Marșul lui Radetzky. Aveam vreo 11 ani cred.
Îmi amintesc că am făcut o gafă atunci! Era exact în ziua în care se schimba ora de la iarnă la vară. Eu am uitat că schimbăm ora, nu aveam telefoanele și electronicele de azi, și am întârziat o oră! Noroc că învățasem de la profesorii mei să fiu la spectacol cu două ore înainte să intru în scenă. Așa că, ajungând „mai devreme”, am recuperat ora pierdută! Dar m-au trecut toate apele…
„Teama mea astăzi e să nu stric puritatea momentului. Care e unic.”
Astăzi mai ai emoții când intri în scenă? Sunt diferite de la o seară la alta?
Chiar și pentru același rol diferă emoțiile de la o seară la alta. Din cauză că vrei să fie bine.
Am fost mereu un perfecționist. Dar cuvântul perfecționist nu există, de fapt, pe scenă. Însăși perfecțiunea e o limită. Pe scenă e o căutare…
Când eram mai mic, gradul de emoții era dat de dificultatea tehnică sau interpretativă a rolului. Mi s-a întâmplat să repet un rol o săptămână și pe scenă să nu mai reușesc să ajung în același punct.
Am învățat că nu poți să folosești o „rețetă” într-un rol, se banalizează… Nu mai ești sincer deloc. Ai niște repere ale rolului, dar de acolo mai departe trebuie să trăiești momentul pe scenă. Trebuie să creezi.
Astăzi am emoții pentru că nu te poți juca cu sufletul publicului. Trebuie să pătrunzi în poveste și să reușești să atingi mintea spectatorului. Teama mea astăzi e să nu stric puritatea momentului. Care e unic.
Trebuie să nu te preocupi numai de tine. Trebuie să depășești elementul „TU”.
Am avut un moment în actul al 3-lea din „Lacul lebedelor” în care eu mi-am terminat variația (prințului Siegfried) și a intrat Cristina Dijmaru, colega mea, cu variația ei (Lebăda Neagră) . Și… PAC! A explodat un reflector. Și au început să cadă bucăți de cuarț. Și Cristina nu s-a oprit… A avut și o mică arsură pe mână, dar nu s-a oprit.
Asta înseamnă să știi ce ai de făcut. Pe scenă se pot întâmpla multe. Dar dacă nu e vreo calamitate naturală, lucrul acela nu are voie să te perturbe pe tine.
Dar astăzi încep să văd că dansatorii devin cerebrali. Și nu e bine. Ei trebuie să rămână spirituali. Devin prea atenți doar la ei înșiși și ajung în exteriorul a ceea ce se întâmplă pe scenă. În loc să te confunzi cu secundele spectacolului. Baletul nu e matematică. Astea le-am înțeles și eu treptat, vin o dată cu maturizarea.
Ai fost invitat să dansezi în Franța, Italia, Grecia sau Croația ș.a. Te-ai gândit vreodată să părăsești România pentru alte scene ale lumii?
Publicul are peste tot nevoie de spectacol. Cel mai mult am fost plecat 3 ani, în Taiwan. Am dansat acolo și dans clasic și contemporan. Au niște condiții fabuloase. Totul e gândit. În școala de dans acolo se studiază de toate: de la arte marțiale la dans contemporan.
Am mers în anii aceia și prin temple taoiste și budiste. Dar nu am întâlnit mari maeștri… M-a atras cumva cultura lor, am umblat prin muzee, le-am studiat limba lor, mandarina.
Ce te-a atras să revii, totuși, acasă?
Cred că m-a atras ceva… spiritual. Parcă sufletul meu era neliniștit acolo, parcă nu eram cinstit cu mine. Acolo totul e mai rece.
Dacă ar fi să compari școala românească de balet cu cea din vestul Europei (Franța sau Italia, de exemplu) ce puncte forte și ce puncte slabe există la noi?
Un singur cuvânt: tradiția. Fără tradiție nu se poate. Vestul merge pe rețete, pe tradiție. De la Regele Soare, de la final de secol XVII, începe povestea școlii de balet în Franța, câtă tradiție e acolo față de noi…
Rușii au luat tot ce aveau mai bun francezii și au dezvoltat. Vorbim de secole de studiu și de rezultate. Noi începem abia după al Doilea Război Mondial. Suntem prea tineri…
În plus, după anii 2000 la noi s-au dizolvat lucrurile. A ajuns în zona dansului, ca în toată România, un Babilon. Parcă nu știm ce vrem… Toți copiii talentați, care încep să studieze la noi, vor apoi imediat să plece în străinătate. Și noi cu ce rămânem? Dacă ești bun, după ce un profesor sădește aici în tine primii pași, primești o bursă în afară. În felul ăsta, te lași de meserie ca profesor…
Viața unui dansator este plină și destul de… sacrificială. Cum arată o zi normală de lucru din viața ta? La ce oră de trezești?
Mă trezesc pe la 7-7.30. Mie-mi place să fiu la Operă cu măcar o oră înainte de ora zilnică de studii (de antrenament). Vii de acasă cu cele din ziua anterioară, cu dureri, cu oboseli, cu stări pe care vreau să le las în afară înainte de studii.
Apoi o oră-o oră și jumătate studiezi la bară și la mijlocul sălii.
Apoi fugi la repetiții. Până la 17. Uneori și fără pauză de masă. Faci uneori repetiții pentru 2 roluri în paralel și poate ai și un rol pentru o premieră în montare.
Dacă am spectacol, la 13 am terminat repetițiile și merg acasă. Mă odihnesc și trebuie să fiu înapoi în Operă la 16.00, pentru că la 18.30 începe spectacolul.
Ai ritualuri ale tale înainte de intrarea în scenă?
Acum intru în duș și mă bărbieresc acasă. Înainte o făceam direct în cabină, în Operă. Merg la machiaj și, uneori, în funcție de rol, completez singur machiajul dacă simt nevoia.
Apoi merg într-un colț al scenei și îmi fac singur încălzirea. Îmi repet elementele mai dificile. Și ajung seara acasă la 10. Și a doua zi nu ai pauză. Minim ora de studii trebuie să o faci ca să menții musculatura în stare optimă. Trebuie să-ți revii după efortul spectacolului din seara anterioară.
Cum ți-a fost afectat acest ritm de lucru de pandemie?
Am fost afectat… TOTAL. Abia am reluat acum din nou studiile. Am dureri. O zi pierdută, înseamnă două zile muncite. Eu zic că undeva abia în primăvara anului viitor vom avea lejeritatea recuperată după toată pauza asta imensă pentru noi…
„Frumoasa din Pădurea Adormită”, „Lacul Lebedelor”, „Giselle”, „Spărgătorul de Nuci” – ai interpretat rolul principal masculin din toate titlurile mari ale baletului clasic. Care este rolul care ți-a fost cel mai aproape de suflet?
Albrecht din „Giselle”, mai ales în actul al 2-lea. Unde mergem într-o zonă onirică, chiar mistică. Nu te joci cu dragostea, cu trădarea, cu moartea… Te hrănesc emoțiile astea…
Dar rolul care ți-a ridicat cele mai mari dificultăți? De ce?
Poate chiar primul rol ca solist, la Operă: Ali din „Corsarul”. Erau temeri tehnice pe atunci. A dispărut însă acea teamă. Nu trebuie să fii inconștient, dar trebuie riscat! Altfel, nu vei evolua ca balerin. Se poate întâmpla să-ți alunece piciorul, dar trebuie mers mai departe…
Ai fost extrem de apreciat și în spectacole de balet neoclasic, cum ar fi „Tango. Radio and Juliet” (coregrafia Edward Clug) sau „Femei” (coregrafia Gheorghe Iancu). Ce îți e mai drag să dansezi? Un rol clasic sau un balet creat în zilele noastre?
Acum, după jumătatea carierei de interpretare, aș face de toate. Înainte, eram preocupat mai mult de zona clasică. Dar acum, zona contemporană, mai puțin rigidă, îmi dă mai multă libertate de exprimare scenică. E dificil însă, trebuie să înveți să le împaci pe amândouă. Ai nevoie de cel puțin 3-4 zile între roluri diferite ca să poți trece de la un rol clasic la altceva contemporan.
Care este cea mai dificilă clipă prin care ai trecut în fața publicului?
La Festivalul „George Enescu”, în 2009. Eram la actul I din „Lacul lebedelor” și colegul meu Vlad Toader a făcut o ruptură de mușchi de gambă în plin dans. A dus elementul la capăt și apoi a trebuit practic să preiau din zbor un rol în plus! Nu am mai dansat doar prințul Siegfried, ci am interpretat și pas de trois-ul din actul I în locul colegului meu.
În paralel cu drumul tău scenic, de câțiva ani ai început să pregătești alți balerini din Opera Națională pentru diferite roluri, ca maestru de balet. Cât de greu este să îi înveți pe alți balerini să intre într-un rol și ce îți aduce ție asta?
E o bucurie aparte când transmiți și mai ales atunci când reușești cumva să „conservi” bine ceea ce transmiți. Că faci un lucru să meargă mai departe, să dăinuie. Trebuie să fii altruist ca să poți transmite.
Am văzut enorm de mulți egocentriști în meseria asta, peste tot în lume. Culmea, cele mai mari nume sunt și cei mai modești profesioniști. Ei au înțeles că meseria asta, chiar dacă reprezintă totul pentru tine, nu-ți aparține. Cineva, înainte ta și altcineva înainte… toți au muncit ca să ajungă acolo. Tu ai primit printr-un profesor ceva „de-a gata”. Trebuie să existe acest respect al transmiterii. Tu ești un „pelerin”. Iei un mesaj și îl duci cel puțin la fel de bine sau și mai bine mai departe.
Valentin Stoica: „Coregrafia mă atrage mai tare acum. Pentru că poți să spui aceleași povești în stilul tău”
Recent, te-ai lansat și spre coregrafie. Ai creat deja „Frumoasa și Bestia” – balet pentru copii (în toamna lui 2020) și chiar acum vii de la o repetiție pentru o nouă premieră: „La Piață” (pe muzica lui Mihail Jora), cu o premieră estimată la final de martie, la Palatul Copiilor. Dintre cele 3 ipostaze: dansator, maestru de balet și coregraf, care te împlinește mai tare? De ce?
Când am revenit în România, în 2016, am început să mă „joc” mai des cu coregrafia. Am învățat – mai ales în cele două veri în care am lucrat în Franța – foarte mult despre toți marii coregrafi contemporani.
Coregrafia mă atrage mai tare acum. Pentru că poți să spui aceleași povești în stilul tău, într-un limbaj care îți este propriu ție. Visul meu acum ar fi să montez în Operă.
Ești căsătorit și știu că ți-ai dori să devii tătic. Dacă, într-o zi, copilul tău ar vrea să îți calce pe urme și să devină balerin, care e cel mai important sfat pe care i l-ai dărui?
Dacă ar fi copilul meu, i-aș spune și „DA” și „NU” și i-aș motiva fiecare dintre cele două poziții. „DA” pentru că am văzut o lume întreagă și am trăit cu oameni speciali. E un univers întreg care ți se deschide prin dans. Ai acces la lucruri mai puțin cunoscute.
„NU” pentru că există multă degringoladă, multă falsitate, răutate între colegi… Vei fi distribuit? Vei fi promovat? Sunt momente grele, când unii nu dau doi bani pe tine. Multe nepotisme.
Cel mai important sfat ar fi să fie dedicat și responsabil pentru ceea ce face. Să fie onest. Dacă începi să te complaci în oglindă, ai pierdut!
Și să nu ai ținte ușoare. Și să nu arzi etapele. Azi, toată lumea vrea rezultate mari foarte repede. E nevoie de muncă. Școala vieții, lăsată de Dumnezeu aici, este mai importantă decât orice. Trebuie să mulțumești întotdeauna pentru ceea ce ai dobândit.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
