Valerie Cioloș-Villemin: „Am renunțat la postul din Bruxelles pentru soțul meu și pentru România, dar m-a costat enorm, fiindcă ani de zile am încercat să-mi găsesc un rost”

Valerie Cioloș-Villemin este doctor în economie, un om cu credință în Dumnezeu, a descoperit România în 1996, a învățat limba cu țăranii din Vâlcea când visa să salveze lumea.

L-a cunoscut pe soțul ei, viitorul premier al țării, Dacian Cioloș, la studii în Franța, iar doi ani mai târziu aveau să se stabilească pentru totdeauna în România.

Valerie a renunțat la un post de funcționar, câștigat prin concurs la Bruxelles, atunci când Dacian Cioloș a devenit comisar european, pentru a nu mai pune o cărămidă la deteriorarea imaginii României în exterior, ca o țară peste care planau suspiciuni de corupție.

Cinci ani de zile și-a căutat un rost care nu ar fi implicat expertiza pe care o dobândise în cei aproape 15 ani de studii și cercetări în economie. Așa a descoperit mindfullness-ul, ca pe o tehnică de acceptare, iertare de sine și vindecare.

Iată povestea ei!

Ce studii ai făcut și cât de greu au cântărit acestea în deciziile de viață?

Valerie Cioloș-Villemin: Înainte de a povesti despre studii aș vrea să-ți spun că m-am îndrăgostit la un moment dat de ideea de a avea un job aproape de oameni, așa că am participat la un târg de job-uri unde am găsit pe cineva care se ocupa și de strategii de lucru, dar muncea și cu oamenii la câmp.

Eu voiam să ajut oamenii, dar mă întrebam cum aș putea să fac asta. Cariera de medic era cea mai la îndemână însă mie nu îmi place sângele, așa că m-am implicat în acest job, fiindcă mi se părea că a fi într-o zonă care dă de mâncare oamenilor înseamnă tot a-i ajuta. Doar că după o vreme am realizat că munca de acolo nu era ce-mi trebuia.

În sistemul de educație francez, dacă vrei să ai perspectivă de carieră trebuie să te orientezi către domeniul real. Or, asta am făcut și eu, gândindu-mă că va fi mult mai ușor să învăț literatură după aceea, chiar dacă îmi plăcea foarte, foarte mult.

Am făcut liceul, apoi am terminat Les Ecoles Preparatoires, o școală foarte aplicată care m-a ajutat să intru mai departe la Les Grades Ecoles, o școală axată pe matematică, fizică, biologie, după care am făcut economie la Universitatea din Montpellier și am terminat un master în dezvoltare și strategie.

Cât de complicată ți s-a părut matematica?

Valerie Cioloș-Villemin: Mie mi-au plăcut fizica foarte mult, matematica, pentru că este logică, iar geometria în spațiu, de pildă este fascinantă.

La noi există obiceiul de a face meditații cu copiii, nu în sensul de reflecție, ci de a avea cursuri suplimentare. Există și în Franța acest model?

Valerie Cioloș-Villemin: Nu, dimpotrivă. Lucrul care îmi place în Franța este că nu-ți trebuie bani pentru a reuși. Dacă ești un elev bun ai posibilitatea de a avea succes, fără alte costuri.

Școala acoperă toate nevoile de studiu, deci nu ai nevoie de meditații. Și, oricum, nu prea ai avea timp, pentru că în aceste școli pregătitoare, după bacalaureat, muncești ca un nebun, fiindcă sistemul este gândit ca fiind de elită, deci nu ai timp de nimic altceva.

Pe de altă parte, trebuie spus că nu toată lumea are acces la aceste școli, fiindcă îți trebuie suportul părinților pentru cazare și mâncare în toți acești ani, deci este nevoie de bani, cine poate ajunge la aceste cursuri.

Ce profesie aveau părinții tăi?

Valerie Cioloș-Villemin: Tata, Jean Claude, era maistru militar de aviație, iar mama, pe care o cheamă Solange, s-a ocupat de noi. Deși venea doar un salariu în casă, era de ajuns să ne dea acces la studii.

Dar deja de la liceu, tata mi-a spus: „Valerie, trebuie să înveți să te descurci singură!”, ceea ce însemna că în curând trebuia să îmi găsesc un job. Lucru deloc simplu.

Eu eram o tânără candidă, iar la primul job, angajatorii sunt foarte circumspecți. În acea perioadă Franța se lupta cu un șomaj destul de mare, iar primii angajați erau băieții, nicidecum fetele ca mine.

Dar am reușit și am terminat și facultatea, un lucru extraordinar, mai ales că sunt prima din familie care a ajuns la acest nivel academic.

Trebuie să fie foarte mândri ai tăi!

Valerie Cioloș-Villemin: Nu știu. Trebuie să îi întrebăm. (râde)

Nu cred că mai văd lucrurile foarte glorios, pentru că am făcut toate studiile, am ajuns la doctorat, după care am renunțat la toate ca să fac mindfulness. Tata a fost un pic șocat. De doi ani nu a mai vorbit cu mine despre asta, dar cred că începe să înțeleagă.

Cum era locul în care te-ai născut și ai crescut?

Valerie Cioloș-Villemin: Eu vin din estul Franței, din Lorraine, dar nu am stat acolo tot restul copilăriei, fiindcă meseria tatălui meu ne-a pus în situația de a ne muta la fiecare doi ani.

Până la 12 ani am schimbat 6 locuințe, dar mie mi-a folosit foarte mult, fiindcă am cunoscut mulți oameni, locuri și am înțeles ce înseamnă toleranța.

E greu de imaginat cum de nu te-au afectat deloc aceste rupturi de rutină în copilărie!

Valerie Cioloș-Villemin: Acum îmi dau seama că am un motiv în plus să fiu foarte recunoscătoare vieții că mi-a adus aceste ocazii și mi-a permis să am diferite perspective despre ce înseamnă a fi om.

Cel mai dificil mi-a fost în ultima localitate în care am ajuns și unde ne-am și stabilit. Era un sat undeva în Burgogne, în inima Franței, unde totul era complet diferit de ce întâlnisem înainte: la școală se înjura, lucru cu care nu eram deloc obișnuită, iar oamenii de acolo aveau un soi de răutate cu care nu mai dădusem piept până atunci, în sensul că unii profesori îi privilegiau pe localnici prin comparație cu noi, veneticii, de pildă.

Două luni de zile după ce am ajuns în această nouă școală mă uitam la copii cum se joacă, dar nimeni nu venea să se joace cu mine. Prima persoană care mi-a vorbit în acel sat a fost o imigrantă. Cred că se simțea inadecvată ca și noi.

Încet-încet însă am reușit să mă integrez, iar în corul bisericii din sat am găsit o atmosferă foarte primitoare.

Ce soluții poate avea un copil care este primit cu această atitudine de respingere într-o astfel de comunitate?

Valerie Cioloș-Villemin: Răbdare. Ce altceva? Apoi vei afla că sunt și alți mulți oameni care se simt ca tine, respinși.

Acum aș spune că mi-a fost de folos experiența, fiindcă astfel am putut vedea ce ființă îmi doresc să fiu și atunci am putut alege: să fiu egoistă sau deschisă față de oameni.

Fără să vreau, atunci am înțeles ce înseamnă toleranța, adică nu acel concept care te face să accepți orice, ci să accepți diferența și să nu te simți amenințat de cineva care este altfel decât tine.

Din acest motiv cred că m-am simțit foarte bine și acceptată în România și am ales să vin aici. Franțuzoaică fiind, românii m-au acceptat așa cum eram eu, cu toți piticii mei, cu tot ce însemnam eu. Românii sunt foarte îngăduitori cu mine, iar asta mă face să mă simt bine.

Cum era în cor?

Valerie Cioloș-Villemin: Foarte fain. În fiecare duminică dimineața mergeam la biserică și cântam cu toții. Am cântat chiar și după ce am terminat liceul.

Acela era un loc unde mă duceam cu mare drag.

Ești o persoană religioasă?

Valerie Cioloș-Villemin: Da, sunt. Credința este pentru mine o rădăcină pe care o respect și celorlalți. Și sunt înțelegătoare cu toate celelalte credințe ale semenilor mei.

La 18 ani am avut o criză existențială fiindcă mergeam la biserică și vedeam oameni care nu se comportau întocmai cum știam că este conduita. Așa că am început să îmi pun întrebări despre ipocrizie, disimulare. Și tot cugetând la asta am înțeles că tot ce trebuie să rețin eu din această religie este iubirea. Restul este relativ.

Nu te-ai gândit să faci o carieră din muzică și din cor?

Valerie Cioloș-Villemin: Ba da, fiindcă aveam o sete de Dumnezeu, dar cred că am văzut diferența dintre biserica-instituție și biserica-simbol.

Când am avut acel moment de criză existențială am ajuns într-o mănăstire, unde am stat trei luni, ca ghid turistic. Era o mănăstire din secolul XII, o adevărată bijuterie.

Ce ai învățat acolo?

Valerie Cioloș-Villemin: Am înțeles că există aceste diferențe între credință și instituție și că totul este o cale în care înveți și înțelegi cuvintele acestui creator al fundamentului de iubire, Iisus Hristos.

Acolo am trecut de la revoltă la calm. În abație, când începeau cântările se lăsa o liniște și o pace divine.

Cum era mama ta?

Valerie Cioloș-Villemin: Mama mea, care are acum 68 de ani, este o ființă care și-a dedicat viața nouă, ne-a protejat întotdeauna, avea mare grijă cu cine ne întâlneam și ne-a asigurat un cadru sigur mereu.

Mâncam la ore fixe, iar când făceam teme mă lăsa să lucrez și se descurca singură cu pregătirea mesei și cu toate cele de pe lângă casă.

Tata, militar fiind, era mai tot timpul plecat decât acasă. Însă mama, chiar dacă nu avea vreun studiu în domeniu, era de un pragmatism care mie mi-a fost de mare folos și care a asigurat un mare echilibru familiei. Mama era un om cu un foarte mare bun simț.

Ce numești acest bun simț?

Valerie Cioloș-Villemin: Este ceva ce mă preocupă mult în ultima vreme și a fost motivul pentru care am construit programul despre busola interioară. Bunul simț este ceva interior care îți transmite că ce faci este just. Iar bunul simț nu poate fi dat de lege.

Mama, de pildă, mi-a făcut cadou această lecție: te simți mai bine atunci când spui adevărul decât atunci când minți.

Cum a reușit să facă asta? Copiii sunt speculativi și nu așteaptă marile lecții de etică, ci preferă calea ușoară.

Valerie Cioloș-Villemin: Mi-a arătat foarte concret că dacă spun adevărul, orice aș greși, voi primi iertarea ei. Atitudinea ei era că recompensa faptul că spun adevărul.

Uite o întâmplare banală cumva. De mic copil, aveam tot felul de temeri. Iar una dintre ele venea din convingerea că am un monstru în camera mea. Eram sigură că l-am auzit într-o seară. Așa că am aprins veioza, m-am ridicat și m-am uitat sub pat. Nu era nimic. M-am băgat înapoi în pat. A doua zi, mama zice: „de ce te-ai trezit astă-noapte?” Nu mai știu ce i-am răspuns, dar din atitudinea ei am înțeles că era preocupată de mine, nu neapărat căuta să mă certe.

Acest bun simț, această dreaptă măsură a lucrurilor o făceau foarte prezentă în viața noastră.

De la tata ce ți-a rămas?

Valerie Cioloș-Villemin: El m-a învățat să muncesc mult și cu sacrificii.

Tata nu a putut face studii superioare, în ciuda faptului că era bun la școală. Dar venea dintr-o familie de cinci copii, iar părinții lui nu și-au putut permite să îl țină în școală, chiar dacă învățătorul a venit la ei și a încercat să pledeze pentru viitorul tatălui meu.

Studiile sunt gratuite în Franța, ceea ce e foarte greu în România, unde trebuie să plătești meditații, de pildă. Acolo nu plătești nimic, dar, chiar dacă studiile sunt accesibile, chiria, masa sunt cheltuieli care cad în grija părinților. Iar bunicii mei nu și-au permis asta pentru tata.

Lucru pe care părinții mei, cu toate sacrificiile necesare, deși exista doar un salariu, l-au făcut cu mine și cu surorile mele mai mici.

Cât am stat la studii, în Montpellier, a trebuit să fiu foarte chibzuită cu banii: nu aveam nici de croissant, nici de cafea, doar bani ficși pentru chirie, transport și altele absolut necesare. Dar era ok.

Eu am fost bucuroasă că am putut să fac studii, era o oportunitate pe care tata nu o avusese.

Ce profesii au surorile tale?

Valerie Cioloș-Villemin: Beatrice face restaurare de pictură, iar Florence lucrează într-un laborator anatomo-patologic și este cea care descoperă primele celule canceroase dintr-un organism, lucru care îi dă cumva bucuria de a fi părtașă la vindecarea unui pacient.

Care a fost primul tău job?

Valerie Cioloș-Villemin: Am lucrat cu un ONG care avea legături cu România. Fusesem la un stagiu de 6 luni aici, în 1996, pentru că voiam să fac dezvoltare și mi-am dat seama că asta se poate încerca eficient într-o țară care are mare nevoie de ea.

Ce știai despre România înainte de a venit aici?

Valerie Cioloș-Villemin: Destul de mult. Întâlnisem un om extraordinar, Rene Merite, un tip care m-a învățat să conduc mașina. Pentru mine a fost un mentor, dincolo de faptul că avea școala de condus.
Rene Merite era un nebun în sensul frumos și venise în România înainte de 1989. El era genul de om care, ca și mine, voia să ajute, să dezvolte.

În 1989, el a deschis coridorul umanitar pentru România și avea filozofia că nu era atât de important ce aducea în acele camioane, ci de a fi alături de români în momente dificile. Francez fiind, voia să atragă interesul compatrioților lui asupra situației din România.

Cu ce așteptări ai venit în România?

Valerie Cioloș-Villemin: Cu vise de copil de 20 de ani, care vrea să salveze lumea. (râde)

Unde ai ajuns și ce ai găsit?

Valerie Cioloș-Villemin: Am ajuns în niște sate din Vălcea și Buzău.

Teza mea era să identific schimbările de la o economie comunistă la cea așa-zis de piață și să văd cum oamenii fac față la ele. E interesant să vezi că există atât de multe traiectorii umane, iar schimbarea a fost enormă pentru ei.

Am văzut destine șmecherești, iar altele sănătoase, dar ele au fost cele mai puține, trebuie să fii foarte curajos să fii sănătos aici. Iar cele mai multe erau scenarii de adaptare pe termen scurt.

Cum ai învățat limba română?

Valerie Cioloș-Villemin: Cu țăranii mei. Eram singura franțuzoaică în Vâlcea, iar dacă voiam să pot mânca, să am unde dormi sau să pot comunica cu oamenii trebuia să învăț. Dar am învățat cu drag, fiindcă este foarte ușor să înveți limba în România.

Românii sunt foarte bucuroși să te audă că le vorbești limba, nici nu îi interesează foarte mult că greșești. Francezii se uită întâi la greșelile românilor.

Când ai decis să rămâi în România?

Valerie Cioloș-Villemin: Cred că de la început. (râde) Părinții mei au fost un pic supărați din această cauză dar le-am spus că ei au fost cei care m-au învățat să mă mut. Practic, continuam procesul.

Când și cum l-ai cunoscut pe Dacian Cioloș?

Valerie Cioloș-Villemin: După ce am ajuns prima dată în România, în 1996, m-am întors la școală să susțin lucrarea. Acolo era și el. Ne-am cunoscut la Montpellier.

El venise la un master de economie cât timp fusesem eu în România. Foarte amuzant este faptul că ne-am întâlnit după ce învățasem română, petrecusem jumătate de an aici și mă hotărîsem să revin în România. Norocul meu a fost să găsesc un român care voia să se întoarcă în țara lui, chiar dacă avea o bursă și multe propuneri de job-uri.

Ce ți-a plăcut la el?

Valerie Cioloș-Villemin: Tocmai că era un om foarte deschis, care nu judecă pe alții. Un om bun, foarte, foarte bun, exact cum îi place inimii mele.

Cât a durat până când v-ați mutat efectiv aici, să salvați lumea?

Valerie Cioloș-Villemin: Puțin. Am terminat studiile, iar faza interesantă este că eu aveam lucrarea de diplomă în România, iar el era la Bruxelles. (râde) Eram total pe dos. El făcea valiza pentru Belgia, eu pentru România.

Dar în 1998 ne-am stabilit aici pentru totdeauna.

Tu l-ai convins sau decizia fusese luată?

Valerie Cioloș-Villemin: Nici vorbă, el știa exact ce voia. Cred că din acest motiv suntem și acum împreună: avem aceeași viziune despre lume.

Kalil Gibran spunea că important nu este să te uiți o viață la cel de lângă tine, ci să vă uitați amândoi, umăr la umăr, în aceeași direcție. Și din când în când să verifici dacă celălalt mai este lângă tine. (râde)

Mare presiune pe relații în zilele noastre. Cum ați reușit să țineți căsnicia rezistentă chiar la așa mari distanțe?

Valerie Cioloș-Villemin: Au fost distanțe și mai mari. (râde) Eu am fost 4 ani în Moldova, iar el era la București. Dar este o provocare continuă și în fiecare moment învățăm.

O dată cu intrarea lui în politică am învățat să accept că viața noastră privată ne va fi afectată. Dar când iubești un om trebuie să îi lași spațiu. Nu a fost ușor, dar am învățat cum se face.

Cum ai decis să te apuci de mindfulness? Curaj, inconștiență?

Valerie Cioloș-Villemin: A fost curaj să accept, dar mișcarea era necesară. Eram la Bruxelles, dar nu puteam să-mi fac meseria, fiindcă Dacian era comisar, iar noi aveam același domeniu de expertiză.

Și ar fi fost conflict de interese?

Valerie Cioloș-Villemin: Într-o lume normală nu ar fi fost. Dar ceasul meu interior mi-a spus că nu ar fi fost bine pentru cariera ulterioară a soțului meu și nici pentru România. M-a costat după aceea, fiindcă mi-a fost foarte greu să îmi găsesc rostul.

E greu să nu mai poți salva lumea! (râde)

Când Dacian a devenit comisar european, alții care îi râvneau postul au aruncat asupra lui niște zvonuri legate de corupție. Dacă în țară presa ar fi funcționat pe criterii de obiectivitate, nu aș fi luat această decizie. Dar lucrurile nu stăteau deloc așa.

De pildă, eu  făceam parte dintr-o echipă de experți ce participa la o licitație pentru un proiect pe vinuri și fiindcă aveam cea mai bună expertiză pe acest domeniu era foarte probabil să câștigăm.

Intram în echipă pentru 3 zile de expertiză și undeva spre 1000 de euro, dar cu un impact uriaș pentru cariera mea. Dar contextul ar fi aruncat o bănuială asupra noastră. Era suficient să se laude cineva din echipă, dacă eram câștigătorii, imediat ar fi apărut suspiciunile. Iar noi nu am vrut asta.

Eu știam adevărul, dar asta ar fi fost o vulnerabilitate nu doar a soțului meu, ci a României. Dacă mă întrebi acum, cred că mai mult pentru România am făcut asta.

Așa că m-am retras, dar m-a costat, fiindcă după ce am renunțat m-am simțit fără rost ani de zile. Și a fost o perioadă grea.

Atunci însă am descoperit mindfulness. Atunci mi-am dat seama că e o tehnică genială. Iar salvarea lumii este genială, dar dacă tu ai atât de mult de salvat la tine, începe cu tine. Or, acum nu mai vreau să salvez pe nimeni, dar cine are nevoie de mine, va veni și va învăța cu mine.

Mindfulness asta face: te poftește să accepți greșeala și emoțiile de toate felurile. Este normal să greșim, dar putem să ne uităm la greșeli și să le acceptăm: rușinea, gelozia, furia sunt emoții pe care le trăim și este normal să fie așa. Negarea lor nu este o soluție, ci să ne uităm la ele cu bunăvoință și înțelegere pentru noi înșine. Ținta este: ce pot să învăț din asta, dacă mă pot ierta și ce pot face pentru a mă simți mai bine. O îmbrățișare poate face miracole.

Ce te-ar convinge să intri în politică?

Valerie Cioloș-Villemin: Dacă aș avea convingerea că aș putea schimba ceva. Aș intra doar acolo unde nu ar trebui să fiu obligată să strig ca să fiu auzită. Și la propriu, și la figurat.

Oriunde mă duc, nu vorbesc tare. Aștept să se facă liniște să vorbesc. Dacă trebuie să mă agit, să dau din coate pentru a fi auzită într-o ședință, prefer să nu particip.