Venea de la Chișinău, însoțită de părinți, sperând să-și facă o viață mai bună în România. Cine este Mihaela Noroc, basarabeanca ce și-a adus toate traumele copilăriei în spatele aparatului de fotografiat și a reușit să surprindă frumusețea feminină în cea mai pură formă a sa

Pe Mihaela Noroc o cunoaște o lume întreagă prin imaginile pe care le-a oferit de-a lungul vremii sub forma Atlasului frumuseții. Străbate lumea în lung și în lat și arată femeile din toate zonele globului, fiecare cu povestea ei și cu bagajul său emoțional.

Americanii, britanicii, francezii, toți plătesc bani grei să-i cumpere fotografiile și să-i afle poveștile, iar noi, vorbitorii de aceeași limbă cu ea nu putem decât să fim mândri.

În urmă cu vreo 30 de ani, Mihaela Noroc venea de la Chișinău, însoțită de părinții ei artiști, sperând să-și facă o viață nouă și mai bună în România.

A trăit bullying-ul, depresia, traumele și chiar a fost pe punctul de a renunța la fotografie. Spune că s-a urcat totuși în trenul potrivit la momentul potrivit și de aceea azi poate să ne spună o poveste impresionantă, atât prin cuvinte, dar mai ales prin imagini.

Mihaela, mă bucur să te cunosc și pentru început aș vrea să vorbim în paralel puțin despre cele două albume ale tale, „Atlasul frumuseții” și „Lumea fetelor”. Le-ai lucrat în același timp?

Nu. Am terminat Atlasul Frumuseții volumul 1 în 2017 – atunci l-am lansat – și după aceea am rămas însărcinată și în timpul acesta am lucrat la „Lumea Fetelor” în paralel cu volumul II la Atlasul Frumuseții, care se lansează anul viitor.

Lumea Fetelor e cumva un proiect secundar pe care l-am făcut pentru fiica mea și pentru alte fete. E un proiecțel pe care nu-l privesc nici ca pe o carte de fotografie, este efectiv ceva complet separat. Nici nu l-am promovat pe rețelele mele sociale pentru că nu am avut niciodată ideea de a mă axa pe parenting sau pe zona copilăriei, ci, mai degrabă, efectiv am plecat în copilărie să adun ceva pentru copilul meu, informații și imagini pe care să le adun într-un album ce ulterior să-i folosească ei și altora ca manual de educație, de jucat, de orice…

Fiica ta câți ani are?

Face șase ani toamna aceasta. Și am început să lucrez la ambele cărți cumva de când o am pe ea.

Bine, după ce am lansat volumul I de la Atlasul Frumuseții eu am continuat să fac fotografii și să lucrez, dar de cartea „Lumea fetelor” am început să mă ocup din momentul în care am rămas însărcinată.

De exemplu, când eram însărcinată în patru luni m-am dus în India, Bangladesh și chiar a fost un episod foarte interesant. Am plecat din România și aveam niște sângerări ce au debutat chiar înainte să iau avionul. Am sunat medicul ginecolog din București, i-am spus ce mi se întâmplă și ea m-a chemat la cabinet. „Nu am timp să ajung la cabinet că pierd avionul”, am răspuns eu. M-a trimis la farmacie să iau niște medicamente și mi-a spus ca primul lucru pe care să-l fac când urma să ajung în India era să caut un spital să mă asigur că trăiește fătul. Nu știam că am fetiță, îmi imaginam că voi afla ce am la un control în India sau poate Bangladesh, unde urma să ajung ulterior.

Când am ajuns acolo era un spital vai de capul lui, oamenii nu știau să pornească nici ecograful, nu știam dacă bătăile inimii erau reale sau era doar fâșâitul de la ecograful acela… După aceea am mai căutat încă un spital, unde, după ce am făcut ecografia, am întrebat dacă pot afla dacă o să am băiat sau fată, mai ales că se împlineau patru luni de sarcină. Mi s-a spus că e interzis în India ca medicul să divulge sexul copilului.

Serios? Ei care încă mai ard cadavre pe Gange au din astea?

Tocmai ei care încă ard cadavre pe Gange. Vin din sistemul în care dacă ai fată, avortezi. Când își mărită fetele, trebuie să le mărite cu zestre, iar asta îi costă foarte mult pe părinți, motiv pentru care, dacă ar afla la vârsta de 4 luni că urmează să aibă o fată, rata avorturilor ar fi uriașă. La cei care sunt foarte săraci, înțeleg că e ceva oribil. Se sinucid tații pentru că dacă au 5-6 fete, asta înseamnă o cheltuială de neconceput. În India găsești toate poveștile posibile.

Și tu nu ai aflat sexul copilului până ce nu te-ai întors în România?

Nu.

Ce înțelege fiica ta din toate poveștile pe care tu le scoți la suprafață?

Înțelege bine tot ce se întâmplă pentru că ea a călătorit în primii doi ani în 30 de țări. Până să trebuiască să-i cumpăr bilet de avion, a călătorit cu mine și cu soțul meu, am făcut înconjurul pământului. Nu ține minte mare lucru din perioada respectivă, dar după ce a împlinit doi ani o lăsam acasă cu soțul meu, o dată pentru că era pandemia, a doua oară pentru că era foarte scump. Îmi organizam călătorii de maxim o lună – foarte greu din punct de vedere emoțional pentru mine – și mereu îi povesteam: „Uite plec să fac asta, plec să lucrez, merg să fac fotografii”, îi arătam fotografii, știe totul despre proiect, e foarte familiarizată cu toate poveștile. De la 4 ani am început din nou să o iau cu mine și pentru că am avut posibilitatea financiară și astfel am dus-o în SUA, în Europa de Vest, în Tadjikistan și cel puțin la ședințele foto pentru copii o luam cu mine și stătea și ea într-un colț. Ce mi-a plăcut foarte mult la ea este că, deși nu e genul de copil foarte ascultător, sau poate e în comparație cu alții, nu-mi dau seama, însă, în momentul în care își dă seama că ăsta e momentul în care mami trebuie să fotografieze pe cineva, stă cuminte și așteaptă. Am avut ocazia să merg cu ea pe stradă și să opresc pe cineva și ea să aștepte 20 de minute liniștită. Și atunci avea 3-4 ani. Are un respect foarte mare pentru ce fac.

Citește și: Povestea Napalm Girl și a fotografului care i-a salvat viața. 50 de ani mai târziu, supraviețuitoarea vorbește despre viețile spulberate de un conflict armat

Anul trecut, când am plecat tot în India, i-am zis că trebuie să merg într-o călătorie lungă, să lucrez, iar ea mi-a răspuns: „Da, nicio problemă. Du-te că tu trebuie să faci expoziții și cărți, mami”. A fost foarte eliberator și pentru mine pentru că până atunci plecam și cu bagajul acesta emoțional încărcat de vinovăția că-mi abandonez copilul, mai ales că și eu am avut copilăria foarte afectată de lăsatul la bunici. Eu nu am lăsat copilul la bunici, am noroc cu soțul meu fără de care nu făceam absolut nimic. Dar pe mine m-au lăsat la bunici până la șase ani și abia apoi m-au recuperat, ceea ce a creat în mine o ditamai rana de abandon, ce s-a activat în momentul în care mi s-a născut copilul și astfel, când plecam de acasă se dărâma toată lumea mea: „Aoleu ce i-am făcut fetiței mele”. Cu toate aseta tot am plecat pentru că sunt genul de om care își învinge fricile, la fel cum a fost și frica de zbor. Iubesc prea mult proiectul ăsta și nu am cum să mă opresc. Mi se pare că am avut o șansă prea mare…

De ce îi spui șansă?

Fiecare om în viață are câte un tren în care trebuie să se urce, iar trenul meu a venit la 27 de ani și m-am urcat în el.

Cum arăta trenul ăsta? De unde a venit?

Din curiozitate, din dorința de a cunoaște mai mult. E ceva organic sau poate m-am născut pentru asta. Știu că atunci când m-am apucat de fotografie, la 16 ani, tot asta fotografiam, femeile.

M-aș întoarce puțin în copilăria ta și la familia ta. Știu că veniți din Republica Moldova. Cum ați ajuns în România?

Mama a venit la facultatea de arte, la secția de Istoria Artelor, taică-meu era deja profesor în Republica Moldova, la catedra de pictură a facultății de arte din Chișinău. Maică-mea și-a dorit foarte mult să ajungă la facultatea de arte din România, să studieze aici, cu toate că mai făcuse o facultate în Chișinău. Considera că educația e la nivel maxim în România – ceea ce era adevărat în comparație cu Republica Moldova – și s-a gândit să-i dea o șansă și fiicei ei, așa că m-a luat la 6 ani de la Bunici și m-a transportat direct în București. La început eram doar noi două, după care tata a lăsat absolut tot în Republica Moldova și s-a mutat cu noi.

Asta nu sună prea promițător: să lași tot acolo și să te muți la București…. Nu cred că era o situație foarte roz…

Cine avea o situație roz la începutul anilor 1990? Erau câțiva cei privilegiați atât în România, cât și în Moldova. Uneori mă gândesc că am foarte multe probleme în relația cu părinții mei și ce copilărie grea am avut, dar eu să fi fost în locul lor nu știu dacă reacționam mai bine sau m-aș fi purtat altfel, mai ales că erau foarte tineri. Mama m-a făcut la 20 de ani, eu am făcut copilul la 33 de ani, după ce m-am îndestulat, am vizitat, am făcut o mulțime de lucruri. La mama a fost invers, a venit copilul tam nesam și a trebuit să privească puțin altfel lucrurile și să-și continue și cariera. Până la urmă a făcut câteva facultăți, a schimbat țări pentru noi, noi am fost imigranți în România, chiar dacă Moldova este o soră mai mică a României, este totuși o altă țară, am venit cu alt bagaj cultural, eram influențată de spațiul sovietic, aveam un puternic accent moldovenesc și unele cuvinte chiar îmi păreau foarte ciudate. Bullying-ul l-am cunoscut din prima zi, nu am avut nicio armură de protecție și m-am confruntat cu foarte multe din ziua în care m-am mutat în România.

De asta spui că ai avut o copilărie foarte grea? Din cauza adaptării?

Da, adaptarea a fost foarte dificilă, faptul că părinții mei erau amândoi artiști și o multă perioadă i-am condamnat că nu aveau și ei job-uri ca toți ceilalți părinți ai colegilor mei. „Cum tată tu să fii pictor? Nu puteai și tu să-ți iei un serviciu normal?”. Acum, bineînțeles că nici eu nu aș vrea să mă angajez vreodată în viața mea, libertatea e cel mai prețios lucru. Dar alta e mintea de copil. Ne mutam în fiecare an în altă locație, în funcție de ce chirii găseam, dar ce nu te omoară te face mai puternic, drept dovadă că azi am posibilitatea să mă duc în absolut orice mediu de pe fața pământului și să fac ce vreau eu.

Cu toate astea, în mediul lor, cel al artiștilor, vii tu și spui că vrei să dai la facultatea de arte. Ce au zis?

Tata a făcut o glumă: „Nu tată, fă-te avocat ca măcar unul dintre noi să trăiască cât de cât ok”. 😊 Dar tot el mi-a dat primul aparat de fotografiat la 16 ani, adică a luat foarte în serios treaba asta. Mi-a dat un aparat foarte bun pentru că în momentul în care am intrat la facultate, colegii mei se uitau cu jind la el, iar eu știam că taică-meu a făcut un efort magnific ca să-mi facă rost de aparatul ăla. Era un Nikon F5 pe film.

Niciodată nu s-a opus sau când a făcut-o a fost justificat. Am vrut să dau la liceul Tonița și mi-a zis că nu e nevoie, că oricum e el pictor și desenăm împreună acasă. Ceea ce a și fost adevărat pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o printre culorile lui, mă uitam prin albumele lui de artă și din toată sărăcia, el reușea să-și cumpere uleiuri și acuarele foarte bune din Rusia, iar pe mine mă lăsa să mă joc cu ele.

Am fost permanent expusă la lumea tablourilor lui și apreciez foarte mult că mă lăsa să mă joc cu ele, deși erau extraordinar de scumpe.

La noi în casă nu era niciodată interzis să desenezi pereții, ba dimpotrivă: „Vrei să desenezi, desenează”. Soră-mea, la un moment dat a făcut un ditamai desenul pe pereți, iar el i-a zis: „Bravo! Foarte bine”. Încurajarea asta artistică a existat dintotdeauna.

Ei unde sunt acum? Tot în București?

Tatăl meu a murit acum un an și jumătate și mama s-a mutat ulterior la familia mea în Irlanda pentru că în România doar eu mai sunt.

În Republica Moldova nu v-ați mai întors?

Nu. Ne-am și adus restul familiei, bunica și cele două surori ale mamei s-au mutat și ele în România, după care au plecat în Irlanda.

Și sora ta?

Sora mea trăiește în Anglia. Povestea moldoveanului/românului 😊

La un moment dat, în parcursul tău artistic ai pus aparatul în cui. De ce?

Da, așa este, atunci când am fost la facultatea de arte București, secția Foto Video, pe băncile facultății, după ce de două ori am dat și am intrat la locurile cu taxă prima sub linie, pentru mine a fost un șoc, mai ales financiar pentru că nu aveam banii respectivi. Cumva am simțit că dacă am intrat la taxă, înseamnă că nu sunt suficient de bună ca să fiu aici. Apoi, în facultate am constatat că aveam o direcție cu totul diferită de a celorlalți, ei fac un gen de fotografie mai experimental, iar eu urmez o fotografie clasică, am un spirit mai tradiționalist, dar la vârsta aceea eram extrem de fragilă și am zis că e clar că nu e pentru mine fotografia. Chiar dacă câștigasem deja niște premii pe la UNATC, nu am pus mâna pe aparat vreo 5-6 ani. Am avut curajul să reiau trenul de care îți povesteam mai devreme într-o călătorie. Atunci am realizat cum arată lumea din jurul nostru, lumea reală pe care chiar puteam să o surprind, care chiar spune o poveste, nu e un concept în care chiar trebuie să trăiesc. Și atunci, eu pot surprinde acest real cu ajutorul aparatului de fotografiat, ceva ce mă atrage pe mine.

Și ăștia 5-6 ani ce ai făcut?

Am lucrat în televiziune, foarte mult pentru că am și abandonat facultatea. Licența mi-am dat-o când avea Natalia 1 an și atunci m-am dus pur și simplu și le-am pus „Atlasul frumuseții” pe masă și aia a fost tot. Când am renunțat la ideea de a fi fotograf, am lucrat în diferite televiziuni, case de producție, nu eram deloc fericită cu ceea ce făceam, însă știam că e pur și simplu doar ca să-mi câștig existența.

Spui la un moment dat că dacă nu ar fi fost soțul tău să te încurajeze, poate că rămânea în cui aparatul respectiv…

100% rămânea. Eu cumva aveam senzația că poate trebuia să fiu pictoriță și neprimind niciun pic de încurajare pe băncile facultății, simțeam că nu mi-am ales bine drumul. El a făcut UNATC, la comunicare audio-vizuală, văzuse în mine ceva pe partea artistică și el a venit cu încurajările. Mai încearcă puțin, vezi că ți-a ieșit foarte bine aia, ia mai încearcă puțin. El m-a ajutat în absolut orice și sunt conștientă că fără omul ăsta eu nu aș fi făcut absolut nimic.

Unde v-ați cunoscut?

La 18 ani în Fire, într-un club în București. 😊

În călătorie ai repus mâna pe aparat și tot în călătorie ți-a venit și ideea Atlasului Frumuseții?

Tot în călătorie. Cred că în Etiopia s-a născut ideea pentru că acolo erau foarte multe femei interesante și țara era fascinantă. Acolo am fost de 3 ori și m-aș întoarce și mâine pentru că îmi place absolut tot ce se întâmplă în Africa de Est, în fiecare dintre țările acestei regiuni.

A prins contur foarte bine proiectul când am plecat în prima călătorie lungă din 2013, când am decis să nu iau avionul din România până în Japonia și atunci am reușit să surprind cumva transformările etnice pe măsură ce mă apropiam de estul depărtat.

Mai există ceva asemănător în lume?

Nu există și nu o spun cu aroganță, chiar dacă mă mândresc cu asta. Efectiv o carte în care tu să ai o femeie din Afganistan lângă o femeie din New York, puse una lângă alta, fotografiate de aceeași persoană, toate te privesc, toate exprimă ceva și toate spun ceva din viața lor…. nu există. Prima carte nu are atât de multe povești, Lumea Fetelor are ceva mai multe, dar volumul doi ce va apărea anul viitor are foarte multe povești. Am învățat și eu pe parcurs cum pot să mai îmbunătățesc proiectul și uneori mi se pare că mă învață proiectul pe mine ce trebuie să fac, numai eu să fiu deschisă și să mă duc cu valul.

Așadar un proiect ca ăsta nu există: ai 500 de femei din toate colțurile lumii, pune una lângă cealaltă cu diversitatea lor, cu hainele lor, cu obiceiurile lor culturale, cu felul lor de a gândi, cercetătoare alături de o femeie care naște 10 copii într-un cort din Etiopia.

Ai publicat-o prima dată în România?

Nu. Am publicat-o prima dată în State și în UK. La fel și „Lumea Fetelor”. Ce vezi tu în România e o traducere.

Dar de ce în State?

Pentru că am avut norocul să fiu remarcată de un agent din străinătate și el e cel care se ocupă să-mi găsească mie edituri. El a vrut să-mi găsească în America pentru că acolo e țara lui de baștină și eu am insistat să mi-o aducă și în România. Și astfel el a găsit Humanitas.

Poate și ăsta a fost trenul… Dacă s-ar fi publicat prima dată în România, poate nu ar fi avut la fel de mult succes…

Foarte mulți ani și în continuare proiectul meu e apreciat în România, dar e foarte apreciat în străinătate.

Asta zic. Străinii poate au ochi să vadă mai degrabă ca românii…

Poate și pentru că am avut foarte multă vreme o frumusețe nativă și publicul românesc nu era obișnuit cu genul ăsta de imagine. Pentru noi femeia trebuie să fie perfectă, iar eu având discursul acesta puțin mai divers, nu era publicul încă pregătit. Acum mi se pare că din ce în ce mai mulți oameni se deschid față de proiectul meu și aici, acasă. Cartea românească s-a vândut în foarte multe exemplare, ceea ce pentru mine a fost o surpriză, mai ales că era și foarte scumpă. Și nu este scumpă pentru că îmi intră mie mai mulți bani – eu iau tot un dolar la carte – ci pentru că este foarte scumpă producția în sine.

De ce încă mai ești în România?

La un moment dat am vrut să mă mut în Berlin și chiar am stat acolo un an adunat, mi-a plăcut foarte mult viața culturală, mai ales pe fotografie. Aveam atât de multe muzee și galerii doar de fotografii încât puteam să mă inspir. Nu am posibilitatea asta aici, din păcate, dar am altele, cum ar fi comunitatea. Ce prieteni am reușit eu să găsesc de suflet aici, în Sibiu, nu am reușit în alte părți. M-am mutat la Sibiu de 3 ani de zile și mi-am făcut o altă familie. Îmi place să vorbesc în limba română poate și datorită faptului că vin din republica Moldova unde a fost schisma asta româno-rusă, noi ca români am fost colonizați de ruși și a trebuit să ne schimbăm felul de a fi. Eu mă simt bine de tot aici, motiv pentru care, chiar dacă am avut posibilitatea să merg lângă familia mea, în Irlanda, nu am făcut-o. Recunosc cinstit că dacă ajung la spital – tatăl meu și-a găsit sfârșitul mult prea rapid și eu cred că și din cauza sistemului medical – nu mă mai simt la fel de bine aici.

Vorbeai de traume mai devreme. Acum, dacă le pui pe hârtie comparativ cu poveștile femeilor pe care le-ai întâlnit, cum sună?

Nu se compară.

Ai putea fi o răsfățată, nu?

Da, bineînțeles.

Unde a rămas sufletul tău profund impresionat?

În India. Acolo mă întorc tot timpul pentru că ai foarte multe lecții de învățat. Sunt niște femei fabuloase și o cultură foarte bogată. Dar sunt multe zone în care m-aș întoarce și unde aș vrea să ajung pentru prima dată.

Pleci în continuare?

Da. Chiar dacă termin manuscrisul pentru a treia carte, continui lucrul la proiect cât se poate pentru că am multe planuri cu proiectul acesta. De la volumul 1 la volumul 2 mi se pare că am reușit să urc niște trepte și îmi doresc să fac asta în continuare, nu mă opresc aici. Am mai multă experiență, îmi dau seama ce trebuie să fac și tocmai de aceea nu am de gând să mă opresc. Bineînțeles că o să-mi schimb puțin stilul de lucru pentru că vreau să o iau și pe fata mea cât mai mult cu mine, să o expun la cât mai multe tipuri de viață, fac o casă pe roți care o să fie și o expoziție.

Poți să trăiești din banii de pe album?

Dacă vinzi doar în România, nu. Eu nu pot să trăiesc doar din banii de pe album, lucrez cu diferite branduri din străinătate, pe rețelele mele sociale promovez brandurile cu care lucrez. Și banii din carte îmi sunt de folos, însă, ca să-mi susțin proiectul care este destul de scump, trebuie să am și colaborări.

Mihaela, dar de ce numai femei? Nu ai văzut niciun bărbat interesant de pozat?

Te duci pe stradă în Siria sau în Afganistan și oprești un bărbat și îi spui că arată interesant. Cum e asta?

Nu e pentru mine. Oricine poate să facă proiectul ăsta doar cu bărbați, cu pisici sau orice. nu am pus patent. Eu reușesc să mă conectez mult mai bine doar cu femeile.