Viață de CEO: Aurel Nețin (Lenovo) despre copilăria la bunici în miros de narcise, tinerețea ca antreprenor și jilțul de șef bun

Aurel Nețin este CEO Lenovo de 12 ani. Spune că a ajuns să ocupe acest fotoliu printr-un noroc. A aflat la momentul oportun că această companie nu avea un country manager și s-a gândit să încerce într-o poziție nouă într-o carieră numai de IT. După o discuție de 30 de minute cu cel care se ocupa de regiune, a bătut palma și aici a rămas.

Dacă îi cauți numele pe Google vei afla tot felul de lucruri legate de IT și calculatoare, nimic despre omul din spatele acestui fotoliu, despre cine este Aurel Nețin, unde a copilărit, cu ce-i plăcea să se joace sau despre lucrurile care îi fac plăcere acum.

Așa că, am bătut la ușa biroului său corporatist din Pipera, ne-am așezat pe scaun și am început să turui întrebări. La multe a zâmbit, la altele a râs în hohote, iar la altele a părut vădit emoționat pentru că, orice CEO, înainte de toate este om, iar acest om are o tolbă plină cu amintiri din viață.

Sunteți CEO Lenovo de 12 ani. Care ar fi trei calități importante ale unui șef bun?

Să-i placă oamenii, să lucreze în echipă și să-și urmărească obiectivele.

Toate vă caracterizează?

Le-am spus pe cele care mă caracterizează.

Care este cel mai vechi angajat al dumneavoastră? Care este povestea lui?

În momentul în care am venit la Lenovo în 2016, echipa era formată din trei doamne preluate de Lenovo de la IBM și, una dintre acele doamne lucrează și astăzi în echipă.

Cred că este la Lenovo din 2005.

Majoritatea oamenilor pe care i-am angajat lucrează și acum aici.

Cum era viața înainte de Lenovo? Care a fost job-ul favorit?

Nu pot să spun că am avut un job favorit deoarece sunt în IT de când am terminat liceul. Ce să vă spun e că mi-a plăcut când am fost secretar de stat la Minister și am crezut că se pot face multe în țara asta?

Practic, mi-a plăcut mult atunci când am avut compania mea. În 1994, împreună cu niște colegi am înființat Sistec, o companie din Cluj pe care am reușit să o cresc foarte mult până în 2005, până la o cifră de afaceri de 20 milioane de Euro. În 2005 am vândut Sistec, o surpriză pentru mulți la momentul respectiv. Ajunsese o companie care făcea aproape de toate în domeniul IT și avea 150 de angajați.

Acolo a fost provocarea: să crești o companie de la 0, într-o piață nouă, cu o concurență acerbă.

Dacă stau să mă uit înapoi, viața mea a curs invers față de cum s-ar petrece lucrurile, cel puțin în țările dezvoltate: prima dată lucrezi la o corporație după care deschizi propriul business. Eu termin exact invers.

Care este contextul în care ați ajuns să fiți CEO la Lenovo?

Din noroc.

Cum așa?

Printr-un concurs de împrejurări, în 2005 am fost nominalizat ca secretar de stat pe IT la Ministerul comunicațiilor și, prin niște prieteni am aflat că era liberă poziția de CEO la Lenovo România. Ce se întâmplase? Lenovo a achiziționat divizia de PC-uri IBM în 2004 și practic, în toate țările în care a fost achiziționată divizia de PC-uri, cei care conduceau această divizie au devenit automat country manager în țările respective. În România nu s-a întâmplat, aici au venit numai 3 doamne și după un an nu aveau country manager. Am aflat de lucru acesta și am zis să încerc și eu să văd dacă am vreo șansă. După vreo două luni am primit un telefon că venea cel care se ocupa de regiune și că ar vrea să mă vadă. Am fost sunat să merg vineri dimineață la o discuție cu el. Eu care plecam în fiecare joi seară la Cluj, am zis că nu pot să mă duc, că vorbesc data viitoare cu el, iar cel care se ocupa mi-a spus că dacă vreau să vorbesc o fac acum, nu mai există o dată viitoare. Am strâmbat puțin din nas, dar m-am dus la întâlnire. După o jumătate de oră am bătut palma.

Câte ore petreceți pe zi cu ochii în calculator?

Nu foarte mult. Eu lucrez cu oamenii, am întâlniri cu partenerii, nu stau cu ochii în calculator. Eventual citesc cifrele, target-urile și mă gândesc cum să le atingem.

Ce device-uri au copiii dumneavoastră?

Tablete. Suficient pentru vârsta asta.

Când le-au primit, la ce vârstă?

Le folosesc de la 2-3 ani. Fiind disponibile în casă, nu ai cum să oprești accesul.

Dumneavoastră ce jucării favorite aveați în copilărie?

Pfiu… Mingea de fotbal.

Unde v-ați petrecut copilăria?

La Târgu Jiu. Tatăl meu a fost ofițer și am stat acolo 17 ani.

Acolo v-ați născut?

E o poveste lungă. M-am născut la Arad pentru că tatăl meu era din Arad și nu a vrut să mă nasc la Târgu Jiu, așa că a trimis-o pe mama la Arad să nască. Apoi, până la 17 ani am rămas în Târgu Jiu. Atunci tata a reușit să se mute cu serviciul la Arad și m-am mutat în clasa a 12-a la un liceu acolo.

După liceu, pentru că nu-mi plăcea Bucureștiul, m-am dus la facultate la Timișoara și după facultate m-am dus la Cluj. Am stat la Cluj până în 2005 când am venit la București și am rămas aici.

Care este mirosul copilăriei?

Cred că mirosul de narcise. Lângă Târgu Jiu era un câmp foarte mare cu narcise și mergeam mereu în luna mai să culegem.

Mai aveți frați?

Nu, sunt unic.

Asta e clar. Ce năzbâtii făceați în copilărie?

Am fost un copil cuminte, nu am lipsit de la școală niciodată, îmi făceam temele, eram conștiincios…

Dar, într-o notă veselă, îmi amintesc că în clasa a IX-a, am intrat la oră și am rămas în picioare împreună cu colegul meu de bancă. Atunci a intrat profesorul de sport care era profesor de atletism și a întrebat cine vine la baschet. Noi nu am auzit ce a întrebat, dar am rămas în picioare și, ca urmare, am fost înscriși la baschet, eu nefiind deloc înalt. Dar a fost extraordinar pentru că, după un an am promovat în divizia națională și am jucat 3 ani acolo, ceea ce pentru un orășel ca Târgu Jiu era minunat. Eram vedete; mai am și acum articolele de atunci.

A, deci ați apărut și în ziar…

Daa. Un băiat fricos, așa sunt și acum. Îmi aduc aminte, la Caransebeș, când am primit mingea pe contraatac, eram atât de speriat încât am aruncat de la centru.

Bunicii erau la Arad?

Cei din partea tatălui da, ceilalți erau în Teleorman.

În vacanțe mergeați la ei?

Da, în fiecare vacanță mergeam la ei. La Arad încercam să învăț limba maghiară că aveam foarte mulți prieteni maghiari cu care mă jucam în fiecare vacanță, dar nu am reușit. Știu foarte multe cuvinte, dar atât.

Dar înțelegeți?

Înțeleg ce trebuie să înțeleg.

Dintre mâncărurile de la bunici, pe care v-o aduceți aminte?

Pâinea proaspătă cu unt și cu gem de caise.

Ați copiat vreodată la școală?

Nu, am fost un copil cuminte. Sunt și acum, cu mici scăpări, evident.

Ce liceu ați făcut?

Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu, clasa specială de matematică. Și la Arad m-am dus direct tot la matematică. Acolo am ajuns al 25-lea elev. Erau 12 băieți și 12 fete, eu eram în plus. Am luat premiul I, dar pe ei nu îi interesa, că tot al 25-lea eram. Era diferență mare între Arad și Târgu Jiu, colegii mei de la Arad erau orientați pe facultate, eu pe învățat.

Cum era viața de liceu?

La Târgu Jiu era împărțită între învățat și sport, iar la Arad între învățat și chefuri.

Să mergem la Arad, atunci… Vă mai amintiți cine v-a fost coleg de bancă?

Păi nu am avut. Ei erau 12 băieți și 12 fete, eu a trebuit să stau singur în prima bancă.

Dar marea iubire din liceu?

Nu am avut. Eram timid.

Dar cum erau chefurile?

Eram stingher și acolo. Eram invitat și eu, dar ei aveau prieteniile legate de demult și eu nu prea mă regăseam…

La politehnică cum ați ajuns? V-au îndrumat părinții?

În societatea aceea comunistă nu prea puteai să alegi. În familiile de avocați sau medici, se păstra tradiția și copiii se făceau tot avocați sau medici, iar ceilalți care nu aveam tradiție, cei mai buni la mate-fizică mergeau la Politehnică, iar restul la ISE. Acum, dacă mă gândesc, cred că mi-ar fi plăcut să fac ISE-ul sau ASE-ul, mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul financiar.

Dar nu v-ați gândit la o carieră militară să urmați meseria tatălui?

Nu. În anul 5 de facultate au venit niște domni cu ochi albaștri să selecteze oameni pentru „ochi albaștri” și fiind un student destul de bun, am avut discuții, dar nu am acceptat.

M-am gândit mult timp apoi, după ce am dat piept cu realitățile vieții, că poate era mai bine dacă acceptam, dar după ’90 am zis că am ales bine.

Prima repartiție ați primit-o la Cluj?

Eu am ales Clujul.

Și care a fost primul post? Ce scria pe cartea de muncă?

Terminând hardware, nu prea aveai ce să alegi. Pe vremea respectivă era IIRUC (Întreprinderea de întreținere și reparare a utilajelor de calcul), era o companie națională care asigura partea de service, de mentenanță, la tot ce se producea în România la momentul respectiv, de la calculatoare, la mașini de scris. Iar eu m-am dus la IIRUC pe postul de inginer de service.

Cât ați stat acolo?

Până la Revoluție, până în 1990. Dar am avut norocul să merg pe minicalculatoare și astfel am avut șansa să ies din țară de câteva ori. La momentul respectiv România producea niște mini calculatoare similare cu niște calculatoare americane și se vindeau pe piețele din țările socialiste. Și astfel am fost în China, în Republica Democrată Germană și Cehoslovacia.

Revoluția m-a prins în Cehoslovacia.

Povestiți-mi, vă rog!

Eram în Cehoslovacia pentru 3 luni, asiguram service în garanție pentru minicalculatoarele vândute în acea țară și am aflat foarte repede de Revoluție. Acolo deja se aflase pentru că era Revoluția de Catifea. Am sunat acasă să le spun alor mei că mor oameni la Timișoara, iar ei habar nu aveau, se pregăteau de petrecerile de Crăciun.

Cehii au fost foarte drăguți, ne-au trimis cozonaci, ne-au trimis de mâncare, au crezut că suferim din cauza celor ce se întâmplau în țară.

La cât timp după Revoluție ați revenit?

La 1 martie.

Ați făcut armata?

Da, 9 luni de zile, nu am plecat în nicio permisie acasă.

Unde?

La Florești, Cluj.

Și unde fugeați din armată?

Nu fugeam, aveam permisii în oraș. Acasă nu m-au lăsat să plec, așa era unitatea în care am fost eu, deși taică-meu era ofițer.

Am fost la antiaeriană, am prins două aplicații în care am săpat șanțuri, am fost la Capul Midia la trageri, unde toți colegii mei s-au apucat de fumat, numai eu am scăpat și mă bucur pentru că nu am fumat niciodată în viața mea, am fost la aeroportul din Cluj, am avut treabă în armată.

Cum vi s-a schimbat viața după 1989?

Ne-am dorit să avem acces la mai multe bunuri și să putem pleca din țara. Dorințele erau simple, fără să ne dăm seama de complexitatea vieții pe care urma să o avem.

Dumneavoastră, punctual?

În momentul respectiv mi-am dat seama că în noua conjunctură, IIRUC-ul nu o să supraviețuiască și în 1990 am pornit o firmă, dar m-am mutat și la facultate ca profesor. Nu eram sigur că poți să trăiești pe picioarele tale ca antreprenor. De fapt am făcut două firme: una pe gazete matematice și o firmă nu pe comerț cum a făcut toată lumea, nu am adus blugi de nicăieri, dar am făcut ceea ce știam, o firmă se service ce se numea Softex.

Era greu să faci servicii și să convingi firmele de stat să se mute la o firmă mică de 2-3 oameni, era greu să iei oamenii de la IIRUC unde se simțeau comod și să-i aduci la o firmă mică.

Când ați fost prima dată într-o țară non comunistă?

În 1993 sau 1994, în Germania, la Hanovra, când am fost la Târgul de calculatoare. Când plecam din România era întuneric, drum îngust și murdar, în Ungaria drumul se lărgea, iar când ajungeai în Germania era totul deschis.

Dar cum vi s-a schimbat viața după criza din 2009?

A trebuit să muncesc. În 2009, după ce vândusem firma, aveam o mare parte a activelor la Bursă. Când a venit criza, activele au căzut de 10 ori. Nu aveam 100 de milioane să rămân cu 10, aveam mai puțin, dar, prin urmare, a trebuit să o iau aproape de la început…

Să ne scuturăm puțin de amintirile astea și să mergem puțin la familie. Sunteți un tată bun?

E discutabil. Eu mai am doi copii, o fată în Statele Unite al Americii și un băiat la Cluj. Plus cele două fetițe de 5 și 8 ani. Mi-am făcut datoria față de societate.

E foarte greu de spus, pentru că ce e bine pentru tine, s-ar putea să nu fie bine pentru ei. Într-o discuție deschisă cu fiică-mea, toamna trecută, până la 5 dimineața, a fost interesant să aflu cum a văzut ea anumite lucruri și cum le-am interpretat eu acum 20-30 de ani. Percepția e total diferită.

Eu când am decis să-mi schimb viața și am venit la București, am considerat că în relația cu copiii e foarte important să comunici. Acum, din proprie experiență pot spune că și comunicarea asta prea multă, la o vârstă fragedă, s-ar putea să ducă la altceva.

Deci e foarte greu de spus ce e mai bine.

Dar care dintre copii vi se pare că vă seamănă cel mai bine? Vorbim de caracter și temperament…

Cred că primii născuți din ambele relații, fata cea mare din SUA și fetița de 7 ani.

Cum arată o zi perfectă pentru dumneavoastră?

Să fiu în vacanță, undeva unde să fie soare, să putem juca golf de pe la 9-10 dimineața, să stăm cu prietenii, cu copiii…

Care e destinația dumneavoastră preferată de vacanță?

Dacă aș vrea să fac un top, probabil pe primul loc ar fi Coasta Amalfi unde am fost acum câțiva ani de zile și am rămas impresionat.

Tot la golf?

Nu.

Adică nu vă faceți toate vacanțele legate de golf, nu?

Acum, în general, dacă e să plecăm undeva, ne uităm și dacă putem juca și golf, dar nu neapărat. Dacă facem vacanța cu copiii, experiența mea spune că dacă mergi cu copiii, trebuie să te ocupi de ei ei. Au și ei drepturile lor.

Probabil al doilea loc este Portugalia, partea aceea cu Cascais, iar pe locul trei ar fi Mykonos.

În afară de golf ce pasiuni aveți?

Pot să trec baschetul la pasiuni, chiar dacă nu-l mai practic? (râde). Citesc mult în ultima vreme.

Ce muzică ascultați?

Artistul care mi-a fost alături în momentul în care mi-am schimbat viața a fost Leonard Cohen și, din când în când mai ascult.

Ce film ați văzut ultima dată?

Bohemian Rhapsody, dar nu l-am terminat. Se făcuse foarte târziu.

La seriale vă uitați?

Nu, nu pierdem timpul la televizor.

O actriță/un actor care v-a marcat tinerețea?

Meryl Streep și Robert de Niro

Ce vă place cel mai mult să mâncați?

Nu sunt mofturos. Să spunem că în ultima vreme mă înțeleg foarte bine cu mâncarea libaneză.

Dar ce vin vă place?

Vinul roșu. Ați băut „Lupi” de la crama Gitana? Să încercați. Este un vin excelent ca preț și calitate.

În trecut beam numai whisky, dar am renunțat și am trecut la vinul roșu, mai ales că are și o întreagă poveste în spate.

Care e povestea?

Dacă bei un pahar trăiești o mie de ani.

Dacă bei un pahar. Vă opriți la un pahar?

Da, dar după un pahar devii alt om, iar omul acesta are și el dreptul la un pahar. Și tot așa.

Ce vă face fericit?

Ce e fericirea?

Nu știu. Când vă simțiți fericit?

Știți că fericirea e de scurtă durată.

Ce vă face fericit de scurtă durată?

Nu pot să spun. (Râsete generale)

Cred că depinde de așteptări. Cred că să ai liniște, să fii în preajma oamenilor pe care îi iubești și te iubesc și te apreciază și ei și, probabil cel mai important, să faci ceea ce-ți place.