Viaţa – doar o călătorie cu destinaţia fericire?

În ultimii vreo douăzeci de ani, omenirea s-a preocupat (prin altele, fireşte) şi cu găsirea fericii. Dacă nu mă credeţi, daţi o fugă la librărie şi aruncaţi o privire la secţiunea de carte care se ocupă de „psihologie”. De la definiţia fericii la metode prin care s-o definiţi în variantă personală şi să o puneţi în practică, găsiţi tot felul de „manuale” pentru fericire instant. Ideea de la care pornesc conform titlului mi-a venit  urmare a unui schimb de replici dintr-un film. Ea – „Încă de când eram copil, aveam aşteptarea asta, că o să fiu fericită tot timpul. Dar e clar că o să fie tot timpul nefericire pe lume. Întotdeauna o să existe rahaturi care o să ne facă să plângem sau pentru care ar trebui să plângem. De unde naiba am ajuns să vrem să fim fericiţi 100% din timp. Aşa că mă gândesc, 70% fericire,  30% nefericire e rezonabil, nu crezi?” El – „Mda… Am făcut un copil cu o altă femeie. Cred că asta întră în cei 30%, nu?” Dincolo de ironie, pe mine m-a făcut să mă gândesc oare cum anume am ajuns să fim vânători de fericire? Cum am ajuns să definim viaţa doar ca o călătorie cu destinaţia fericire? Şi o avea fericirea şi dezavantaje?

Aşadar, cum am ajuns să fim vânători de fericire? Răspunsul cred că se regăseşte în felul în care mulţi dintre noi ne creştem astăzi copiii. Ferindu-i cu obstinaţie de ceea ce, de ceva vreme încoace, numim „emoţii negative”. Feritul ăsta ne ocupă toată ziua de vreme ce, dacă e să ne luăm după o clasificare a lui Goleman, sunt opt emoţii de bază. Dintre ele două sunt pozitive (dragostea şi fericirea), una poate fi considerată neutră, dacă te gândeşti că surpriza poate fi plăcută (dacă e de ziua ta) sau neplăcută (dacă găseşti sms-uri deocheate în telefonul partenerului), iar restul sunt negative. În mod ironic, ne străduim să ne ţinem copiii „on the bright side”, doar mulţumiţi şi fericiţi, deşi combinaţia unică de mulţumire şi fericire se numeşte manie şi are un loc desemnat în DSM. Aşa ajungem să generăm adulţi care trăiesc cu impresia că viaţa se trăieşte cu gura până la urechi, pe culmile fericii. Şi că nu există compromis prea usturător sau efort prea mare pentru a evita tristeţea, furia ori anxietatea. Adulţi care nu au disponibilitatea să tolereze emoţiile negative atât timp cât e necesar pentru a le înţelege mesajul. Care nu ştiu că lacrimile, deşi umflă ochii, vindecă şi încearcă să transmită ceva sau că ruşinea, dezamăgirea, frica ori furia semnalează o problemă care se cere adresată.

Ei bine, prea multă fericire are şi ea dezavantajele ei. În primul rând pentru a o percepe avem nevoie de comparaţia cu nefericirea. Paradoxal, fericirea continuă determină un soi de obişnuinţă care face imposibilă perceperea stării de bine şi generează comportamente de căutare. Altfel spus, prea multă fericire poate fi mortală pentru că, odată ce te obişnuieşti cu doza, ai nevoie de mai multă, iar asta se asociază cu asumarea de riscuri nerezonabile şi cu comportamente distructive (alcool, droguri).  Concluzia? Pentru o „absorbţie” corectă a fericii avem nevoie de o doză adaptativă de emoţii negative.  Rolul tuturor emoţiilor, fie ele plăcute sau neplăcute, este unul adaptativ. Dacă însă fugim de ele ca dracul de tămâie (în căutarea fericii absolute, desigur) se consolidează şi ajung la un nivel care creează probleme. Adică, de exemplu, tristeţea se consolidează în depresie sau frica în atacuri de panică. Vânarea fericii este aşadar vânare de vânt (vorba lui Florian Pittiş) pentru că, nerealistă fiind, nu garantează decât un soi de dezamăgire perpetuă.

Toate cele de mai sus sunt ilustrate magnific într-un film – Hector în căutarea fericirii. Vi-l recomand cu mare drag, la pachet cu împrietenirea cu tot spectrul emoţiilor în care fericirea ocupă doar una dintre poziţii.