Viața în Evul Mediu dincolo de povești cu dragoni, cavaleri și poțiuni magice

Oamenii folosesc expresia „Evul Mediu” pentru a descrie Europa între căderea Romei în 476 d.Hr. și începutul Renașterii în secolul al XIV-lea. În schimb, mulți cercetători numesc epoca „perioada medievală”; „Evul Mediu”, spun ei, implică în mod incorect faptul că această perioadă este un punct nesemnificativ intercalat între două epoci mult mai importante.

Evul Mediu: Nașterea unei idei

Expresia „Evul Mediu” ne spune mai multe despre Renașterea care i-a urmat decât despre epoca în sine. Începând din jurul secolului al XIV-lea, gânditorii, scriitorii și artiștii europeni au început să privească în urmă și să celebreze arta și cultura Greciei și Romei antice. În consecință, ei au respins perioada de după căderea Romei ca fiind o epocă „mijlocie” sau chiar „întunecată”, în care nu s-au înregistrat realizări științifice, nu s-a produs nicio artă măreață și nu s-au născut mari lideri. Oamenii din Evul Mediu au risipit progresele predecesorilor lor, potrivit acestui argument, și s-au împotmolit în schimb în ceea ce istoricul englez din secolul al XVIII-lea, Edward Gibbon, a numit „barbarie și religie”.

Acest mod de a gândi despre epoca aflată la „mijlocul” căderii Romei și a ascensiunii Renașterii a prevalat până relativ recent. Cu toate acestea, cercetătorii de astăzi remarcă faptul că epoca a fost la fel de complexă și vibrantă ca oricare alta.

Biserica Catolică în Evul Mediu

După căderea Romei, niciun stat sau guvern unic nu a unit popoarele care trăiau pe continentul european. În schimb, Biserica Catolică a devenit cea mai puternică instituție a perioadei medievale. Regii, reginele și alți lideri și-au derivat o mare parte din putere din alianțele cu Biserica și din protecția acesteia.

În anul 800 d.Hr., de exemplu, Papa Leon al III-lea l-a numit pe regele franc Carol cel Mare „Împărat al romanilor” – primul de la căderea acelui imperiu cu mai bine de 300 de ani înainte. Cu timpul, regatul lui Carol cel Mare a devenit Sfântul Imperiu Roman, una dintre cele câteva entități politice din Europa ale căror interese tindeau să se alinieze cu cele ale Bisericii.

Oamenii obișnuiți din întreaga Europă trebuiau să „dea zeciuială” Bisericii în fiecare an, reprezentând 10% din veniturile lor; în același timp, Biserica era în mare parte scutită de impozite. Aceste politici au ajutat-o să acumuleze foarte mulți bani și putere.

Evul Mediu: Ascensiunea Islamului

Între timp, lumea islamică devenea tot mai mare și mai puternică. După moartea profetului Mahomed în 632 d.Hr., armatele musulmane au cucerit mari părți din Orientul Mijlociu, unindu-le sub conducerea unui singur calif. La apogeul său, lumea islamică medievală era de peste trei ori mai mare decât întreaga creștinătate.

În timpul califilor, marile orașe precum Cairo, Bagdad și Damasc au încurajat o viață intelectuală și culturală vibrantă. Poeți, oameni de știință și filozofi au scris mii de cărți (pe hârtie, o invenție chineză care își făcuse loc în lumea islamică până în secolul al VIII-lea). Savanții au tradus în arabă texte grecești, iraniene și indiene. Inventatorii au conceput tehnologii precum camera cu găuri de ac, săpunul, morile de vânt, instrumentele chirurgicale și o primă mașină zburătoare. Iar savanții religioși și misticii au tradus, interpretat și predat Coranul și alte texte scripturale oamenilor din întregul Orient Mijlociu.

Cruciadele

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, Biserica Catolică a început să autorizeze expediții militare, sau cruciade, pentru a-i alunga pe „necredincioșii” musulmani din Țara Sfântă. Cruciații, care purtau cruci roșii pe haină pentru a-și anunța statutul, credeau că serviciul lor le va garanta iertarea păcatelor și le va asigura posibilitatea de a-și petrece toată veșnicia în Rai. (De asemenea, ei au primit și recompense mai lumești, cum ar fi protecția papală a proprietăților lor și iertarea unor tipuri de plăți de împrumuturi).

Cruciadele au început în 1095, când Papa Urban a chemat o armată creștină să lupte pentru a se îndrepta spre Ierusalim, și au continuat, cu intermitențe, până la sfârșitul secolului al XV-lea. În 1099, armatele creștine au cucerit Ierusalimul de sub controlul musulmanilor, iar grupuri de pelerini din întreaga Europă Occidentală au început să viziteze Țara Sfântă. Cu toate acestea, mulți dintre ei au fost jefuiți și uciși în timp ce traversau teritoriile controlate de musulmani în timpul călătoriei lor.

Citește și: Ce este masoneria, societatea care stârneşte de sute de ani imaginaţia oamenilor din întreaga lume

În jurul anului 1118, un cavaler francez pe nume Hugues de Payens a creat, împreună cu opt rude și cunoștințe, un ordin militar care a devenit Cavalerii Templieri, iar aceștia au obținut în cele din urmă sprijinul papei și reputația de luptători de temut. Căderea orașului Acre din 1291 a marcat distrugerea ultimului refugiu al cruciaților rămas în Țara Sfântă, iar Papa Clement al V-lea a dizolvat Ordinul Cavalerilor Templieri în 1312.

Nimeni nu a „câștigat” Cruciadele; de fapt, multe mii de oameni din ambele tabere și-au pierdut viața. Acestea i-au făcut pe catolicii obișnuiți din întreaga creștinătate să simtă că au un scop comun și au inspirat valuri de entuziasm religios în rândul unor oameni care altfel s-ar fi simțit înstrăinați de Biserica oficială. De asemenea, i-au expus pe cruciați la literatura, știința și tehnologia islamică – o expunere care va avea un efect de durată asupra vieții intelectuale europene.

Evul Mediu: Artă și arhitectură

Un alt mod de a-și arăta devotamentul față de Biserică a fost construirea de catedrale grandioase și alte structuri ecleziastice, cum ar fi mănăstirile. Catedralele erau cele mai mari clădiri din Europa medievală și puteau fi găsite în centrul orașelor de pe întreg continentul.

Între secolele al X-lea și al XIII-lea, majoritatea catedralelor europene au fost construite în stil romanic. Catedralele romanice sunt solide și substanțiale: Au arcuri rotunjite din zidărie și bolți în formă de butoi care susțin acoperișul, pereți groși din piatră și puține ferestre. (Printre exemplele de arhitectură romanică se numără Catedrala Porto din Portugalia și Catedrala Speyer din Germania de astăzi).

În jurul anului 1200, constructorii de biserici au început să îmbrățișeze un nou stil arhitectural, cunoscut sub numele de gotic. Structurile gotice, cum ar fi biserica abației Saint-Denis din Franța și Catedrala Canterbury reconstruită din Anglia, au vitralii uriașe, bolți ascuțite și arce în ogivă (o tehnologie perfecționată în lumea islamică), precum și turle și contraforturi zburătoare. În contrast cu clădirile romanice grele, arhitectura gotică pare aproape fără greutate. Arta religioasă medievală a luat și alte forme. Frescele și mozaicurile decorau interioarele bisericilor, iar artiștii pictau imagini devoționale ale Fecioarei Maria, ale lui Iisus și ale sfinților.

De asemenea, înainte de inventarea presei tipografice în secolul al XV-lea, chiar și cărțile erau opere de artă. Meșteșugarii din mănăstiri (și mai târziu din universități) au creat manuscrise iluminate: cărți sacre și laice lucrate manual, cu ilustrații colorate, litere de aur și argint și alte ornamente. Mănăstirile erau unele dintre puținele locuri în care femeile puteau primi o educație superioară, iar călugărițele scriau, traduceau și iluminau, de asemenea, manuscrise. În secolul al XII-lea, librarii urbani au început să comercializeze manuscrise iluminate mai mici, precum cărțile de ore, psalții și alte cărți de rugăciune, către persoane bogate.

Știați că? Juliana Morell, o călugăriță dominicană spaniolă din secolul al XVII-lea, se crede că a fost prima femeie din lumea occidentală care a obținut o diplomă universitară.

Cavalerismul și dragostea de curte au fost celebrate în povești și cântece răspândite de trubaduri. Unele dintre cele mai faimoase povești din literatura medievală includ „Cântecul lui Roland” și „Cântecul lui Hildebrand”.

Moartea neagră

Între 1347 și 1350, o boală misterioasă cunoscută sub numele de „Moartea Neagră” (ciuma bubonică) a ucis aproximativ 20 de milioane de oameni în Europa – 30% din populația continentului. A fost deosebit de mortală în orașe, unde era imposibil de împiedicat transmiterea bolii de la o persoană la alta.

Ciuma a început în Europa în octombrie 1347, când 12 nave din Marea Neagră au acostat în portul sicilian Messina. Majoritatea marinarilor de la bordul navelor erau morți, iar cei care erau în viață erau acoperiți de furuncule negre care supurau sânge și puroi. Simptomele Morții Negre includeau febră, frisoane, vărsături, diaree, dureri îngrozitoare – și apoi moartea. Victimele puteau să se culce simțindu-se sănătoase și să fie moarte până dimineața.

Ciuma a ucis vaci, porci, capre, găini și chiar oi, ducând la o penurie de lână în Europa. Terorizați, pe bună dreptate, de această boală misterioasă, unii oameni din Evul Mediu credeau că ciuma era o pedeapsă divină pentru păcat. Pentru a obține iertarea, unii oameni au devenit „flagellanți”, călătorind prin Europa pentru a face demonstrații publice de penitență care puteau include biciuirea și bătăile reciproce. Alții se întorceau împotriva vecinilor lor, epurându-i pe cei pe care îi considerau eretici. Mii de evrei au fost uciși între 1348 și 1349, în timp ce alții au fugit în zone mai puțin populate din Europa de Est.

Astăzi, oamenii de știință știu că ciuma a fost cauzată de un bacil numit Yersina pestis, care se deplasează prin aer și poate fi contractat și prin mușcătura unui purice infectat.

Evul Mediu: Economie și societate

În Europa medievală, viața rurală era guvernată de un sistem pe care cercetătorii îl numesc „feudalism”. Într-o societate feudală, regele acorda nobililor și episcopilor mari suprafețe de pământ numite feude. Țăranii fără pământ, cunoscuți sub numele de șerbi, făceau cea mai mare parte a muncii pe aceste feude: Ei plantau și recoltau culturile și dădeau cea mai mare parte a produselor proprietarului. În schimbul muncii lor, li se permitea să trăiască pe pământ. De asemenea, li s-a promis protecție în caz de invazie inamică.

În secolul al XI-lea, însă, viața feudală a început să se schimbe. Inovațiile agricole, cum ar fi plugul greu și rotația culturilor pe trei câmpuri, au făcut ca agricultura să fie mai eficientă și mai productivă, astfel încât au fost necesari mai puțini lucrători agricoli – dar datorită aprovizionării extinse și îmbunătățite cu alimente, populația a crescut. Ca urmare, tot mai mulți oameni au fost atrași de orașe. Între timp, Cruciadele au extins rutele comerciale către Est și au dat europenilor gustul pentru bunuri importate, cum ar fi vinul, uleiul de măsline și textilele de lux. Pe măsură ce economia comercială se dezvolta, orașele portuare, în special, prosperau. Până în 1300, în Europa existau aproximativ 15 orașe cu o populație de peste 50.000 de locuitori.

În aceste orașe, s-a născut o nouă eră: Renașterea. Renașterea a fost o perioadă de mari schimbări intelectuale și economice, dar nu a fost o „renaștere” completă: Ea își avea rădăcinile în lumea Evului Mediu.

Foto: Depositphotos