Viața între glam și murături. La povești cu Antoaneta Opriș, scriitoare, mama a trei copii și co-autor al filmului Colectiv

Antoaneta Opriș este co-autor al documentarului Colectiv, alături de Alex Nanau, este om de comunicare, scriitoare și mama a trei copii, din discuțiile cu care s-a născut volumul, „Mami! Da, dragoste!”, pe care l-a trimis în lume, în vreme de pandemie.

Antoaneta integrează firesc și dezinvolt două lumi care nouă ni se par, adesea, opuse: rutina unei gospodării în care femeia este stăpâna, exact ca bunica ei, care cosea, călca, desena, cânta ori spunea povești, dar și extravaganța unei lumi strălucitoare, de evenimente mondene ori fotografii spontane pe covorul roșu, la marile festivaluri de film.

Fără secrete ori filozofii complicate, Antoaneta ne conduce într-o călătorie de câteva zeci de minute, printr-o copilărie fabuloasă, cu parfum de caprifoi și gust de murături puse de bunica, pe care a recompus-o și în carte, cu ajutorul lui Iacob, Timon și Filippa, cei trei copii ai ei.

Cum ai reușit să construiești această relație foarte onestă cu copiii tăi?

Antoaneta Opriș: Nu am știut altfel, nu a fost un proiect în sine, a fost ceva ce a crescut organic.

Am început pur și simplu ca o mamă tânără, care avea un copil mic, Iacob. În gașca mea de atunci nu existau copii, Iacob a fost primul bebe, iar atunci când l-am adus de la maternitate mă uitam la el, cum se joacă în coșulețul de răchită și m-am gândit: „ce facem noi acum?”

Am început să vorbesc cu el: „noi doi o să fim prieteni, așa o să-mi fie bine și mie, o să-ți fie bine și ție. Nu mi-e frică de tine, dar nici nu prea știu ce să fac.” Așa am început relația cu el și la fel am dus-o mai departe, sincer.

Am vorbit foarte mult cu copiii mei, le-am răspuns foarte onest la întrebări și nu am încercat niciodată să evit răspunsuri, oricât de grele ar fi părut ele. Chiar dacă am primit și întrebări la care mi-a venit gândul: „oare nu e prea devreme ca cel mic să afle asta sau asta?”

Ce faci atunci când vine gândul? Fiindcă în principiu, niciun părinte onest nu vrea să-și mintă copilul, dar se gândește ca acea informație nu poate fi asimilată de puști.

Antoaneta Opriș: Eu nu cred că părinții își mint copiii pentru că vor să îi manipuleze sau vor să îi prostească, ci îi mint pentru că vor să îi protejeze. Pe de altă parte, eu m-am gândit pragmatic: „dacă el are această curiozitate, înseamnă că mintea lui l-a dus într-acolo, deci poate accepta o explicație frustă.”

Și dacă puștiul întreabă: „mama, ce înseamnă sex oral?” Ce îi răspunzi?

Antoaneta Opriș: I-am răspuns. Nu m-au întrebat chiar așa, dar la toate întrebările legate de sexualitate am răspuns foarte onest, fără fâstâceală, fără a le ascunde nimic.

Limbajul non-verbal are o importanță enormă pentru copii. Cu cât ei te văd mai anxios în a le răspunde, mai timid și mai nesigur, cu atât li se pare că e ceva putred acolo și trebuie să sape mai mult să afle mai multe.

Discuțiile despre sex la noi au fost foarte directe. Le-am spus adevărul științific, iar pentru un copil de 5 ori 7 ani nu este nimic amuzant în asta. Nu au râs o clipă, au fost chiar dezamăgiți. Cred că se așteptau să fie mult mai palpitant subiectul. (râde)

Și ți-aș mai zice ceva despre discuțiile serioase cu copiii, de fapt despre temele serioase.

Acum puțin timp a murit bunica mea, Antoaneta, cu care ei au locuit în casă, pe care au adorat-o, care le-a citit povești. A fost o străbunică magică.

Ea s-a prăpădit după ce a stat vreo 6 săptămâni la pat, când deja vorbea cu dificultate, iar trecerea a fost complicată.

Eu îmi doream să merg la ea, să o văd și evident că m-am gândit ce să fac cu copiii în acest timp. I-am luat cu mine și le-am spus: „mami, buni o să se prăpădească!”. Iar ei au avut o reacție foarte tranșantă: „și ce o să facem? O să plângem? O să fim triști? O să ne doară? O să ne fie dor de ea?”. „Da!”, le-am răspuns. „Dar o să fim bucuroși că am avut-o. Iar voi sunteți fericiți că ați avut o stră-bunică. Sunt copii care nu și-au cunoscut nici bunicii, nu mai spunem de cei care nu și-au cunoscut nici părinții!”.

Le-a fost foarte bine așa. Nu le-a fost teamă de boala ei, au îngrijit-o, i-au dat să bea apă cu paiul, Filippa o pieptăna dimineața.

Au trăit săptămânile astea cu ea foarte firesc, iar pe termen lung tot ce s-a întâmplat atunci le va da o relație foarte bună cu viața și mai ales cu moartea.

Genul ăsta de acțiuni intuitive funcționează fiindcă vin natural. Dincolo de asta însă, tu nu ai de unde să știi ce efect va avea în copilul tău educația și binele pe care le pui în el. Nu o să știi niciodată. Nu ți-e teamă de asta?

Antoaneta Opriș: Nu. Pentru că atâta vreme cât ești acolo e bine.

Ei sunt ca un răsad, ca o sămânță care poate crește sau nu. Poți avea surpriza să crezi că ai plantat o roșie și îți va ieși un ardei gras sau o bălărie. Dar tu ești acolo, de când încolțește sămânța, iese prima frunză și așa mai departe. Tu ești acolo și observi.

Toate întrebările și temele pe care le-am avut de-a lungul anilor cu copiii, toate aceste semințe pe care le-am plantat, nu au avut efectul imediat și de puține ori a venit efectul așteptat. Întotdeauna a fost nevoie de o muncă mai complicată decât mă așteptam, nu doar o discuție sau o intenție, ci un cumul de foarte multe lucruri.

Trebuie să fii tot timpul acolo, cu ei.

Ce faci când greșești? Cum le spui și cum le ceri iertare?

Antoaneta Opriș: Privindu-i în ochi. Le spun sincer că am greșit, că am calculat eronat și că trebuie să reparăm. Și le place să audă asta.

Noi suntem o generație de copii cu părinți perfecți. Lor, celor mai mulți dintre ei, le-a fost teamă să își recunoască greșelile, neajunsurile și neputințele. Adică să admită niște vulnerabilități perfect omenești, nu niște vini cosmice. Iar asta, văd la mine și la prietenii mei, la oamenii din jur, tarează foarte mult o personalitate.

Cred că este foarte important să crești știind că greșeala e firească, că toți oamenii greșesc și că se pot repara lucrurile oricând, important este să recunoști că ai greșit.

Pe mine m-au ajutat copiii cu asta.

Iacob, când avea vreo 3 ani, mi-a zis ceva foarte important, deși a pornit de la un accindent minor în casă: el venea în fugă spre mine, eu nu l-am văzut și ne-am lovit. I-am zis imediat: „iartă-mă, Iacob, nu am văzut că vii!”, iar el s-a uitat la mine și a răspuns: „eh, nu trebuie să-ți ceri scuze! Nu ești decât o biată mamă!” (râde)

Înțelegi? Nu am de ce să mă formalizez așa, sunt doar o „biată mamă”!

De ce ai scris cartea asta, „Mami! Da, dragoste!”?

Antoaneta Opriș: Eu nu am vrut să scriu cartea asta, nu asta a fost intenția inițială.

Eram într-o perioadă foarte complicată pentru mine, ca femeie, în care îmi era greu să-mi găsesc locul, mi se părea că puteam să fac mai mult și mai bine în viață, mi se părea că încep să îmbătrânesc, iar lucrurile merg într-o zonă pe care nu o pot controla și pentru care nu sunt pregătită. Iar pe acest fond de anxietate, am încercat să-mi construiesc povestea vieții eu, cu mine, pentru mine. Și am realizat că nu-mi aminteam mare lucru din ea.

Mi-a fugit pământul de sub picioare pentru că nu prea-mi mai aminteam ce am făcut. Știi cum e, vine gândul parșiv: dacă mor mâine ce rămâne în urma mea?

Apoi au început să apară frânturi de memorie, dar m-a panicat faptul că îmi aduceam aminte numai lucruri legate de copii și am zis: „Doamne ferește! Am fost o mamă! Atât!”

Am fost o „biată mamă”, care a făcut sarmale și ce au mai vrut copiii să mănânce, i-am plimbat la grădinițe, la școli, la serbări.

Încercând să reconstitui povestea mea și să rememorez vremuri, am făcut ordine în agendele vechi, în jurnalele de atunci, niște agende pe care le țineam foarte ordonate, scriind pe proiecte diferite, din zile diferite, cu creioane și culori diferite. Așa am regăsit niște proiecte foarte mișto în care am lucrat, de care eram foarte mândră și m-am mai liniștit. Făcusem multe lucruri faine, de care uitasem.

Dar printre toate aceste lucruri faine, am văzut strecurate tot felul de detalii din rolul de mamă. Era un job de care nu scăpam, pare-se. (râde) Indiferent de ce notam, despre ce proiect era vorba, despre ce planificare era vorba în aceste notițe, făceam o mică bulă în agendă și scriam: „serbare Timon, ora 16.00, joi. Sau: i-au rămas mici adidașii lui Iacob”.

Pe urmă am remarcat că, în afară de notițe punctuale, cu serbări sau liste de cumpărături, îmi notam discuțiile cu ei. Probabil că, vorbind cu ei foarte mult, am generat efectul că și ei au vorbit foarte mult cu mine.

Am găsit discuții și replici ale lor în multe dintre agende și m-am gândit să le adun la un loc, să nu se piardă. Și m-am apucat să le trec în calculator. Iar după ce le-am scris, am realizat că se adunase material de-o carte.

Ei ce au zis despre carte?

Antoaneta Opriș: Ei mă lăsau să scriu, să-mi văd de treabă, iar la final, când am realizat că toată asta poate fi o carte, le-am povestit, le-am explicat și le-am dat să citească. Până la urmă cartea era despre ei, despre preocupările și mințile lor, deci aveam nevoie de acordul lor pentru a le publica.

Prima oară a citit Iacob. I-am dat-o în variantă electronică, s-a dus la el în cameră și îl auzeam cum hohotește. Mi s-a părut un semn bun. Mi-a și zis: „publică ce vrei tu, e foarte mișto că ai adunat astea!”.

Timon, mezinul, în schimb, a zis că nu e bine, că vor citi niște oameni străini, niște gagici, iar asta îl va pune într-o situație neplăcută. (râde) Dar după ce a citit, a realizat că iese bine din poveste. Și a acceptat. „Bravo, mama!”, mi-a zis la sfârșit.

Filippa, care avea patru ani jumătate acum un an, și nu a înțeles mare lucru din ce i-am explicat ori nu pare a fi înțeles, s-a declarat foarte încântată că este desenată ca o prințesă în carte. (râde)

Care sunt poveștile numelor lor?

Antoaneta Opriș: Pe Iacob trebuia să-l cheme Pavel. Am făcut o documentare la începutul sarcinii, pe la 3 luni am decis că Pavel este numele care trebuie și așa i s-a spus. Tot timpul se vorbea cu și despre burta mea ca fiind acolo Pavel.

În seara de dinainte de a se naște vorbeam despre Pavel care urma să vină printre noi a doua zi; Pavel în sus, Pavel în jos până m-a lovit gândul că acel nume nu este pentru el. Și atunci mi-a venit în minte numele Iacob, care, culmea, nu fusese niciodată pe lista numelor documentate.

Am decis că așa trebuie să-l cheme.

Niște ani mai târziu, am cunoscut un om cu numele Timon. Numele mi-a plăcut foarte mult și mi-am zis că dacă voi mai avea vreodată un băiat, acesta va fi numele lui.

Eu am avut doi bunici, pe care i-am adorat, foarte diferiți dar foarte mișto fiecare în parte. În plus, la noi în familie a existat tradiția ca cei mici să poarte numele bunicilor. Pe mine mă cheamă Antoaneta, ca pe bunica mea, despre care îți povesteam mai devreme, iar pe fratele meu îl cheamă Constantin, ca pe bunicul nostru. Prin urmare, Iacob a primit numele Nicolae, după numele unuia dintre bunici, iar pe Timon îl cheamă și Constantin ca pe celălalt bunic al meu.

Iar la Filippa a fost și mai complicat, fiindcă la ea nu aveam nicio idee, spre comparație cu băieții unde găsisem grămezi de nume care să-mi placă. A fost complicat pentru că toate numele care-mi plăceau mie nu-i plăceau lui Alex, dar până la urmă Agatha Filippa au fost singurele care ne-au plăcut amândurora și acolo ne-am oprit.

De ce trei copii?

Antoaneta Opriș: Așa au venit. Noi am fost trei frați, doi mai apropiați de vârstă, eu și Constantin, și o soră mult mai mică decât noi, Ana. Și ne-a fost foarte bine așa. Nu aș zice că am vrut să refac un tipar al familiei, dar așa s-a întâmplat: au venit băieții, la 4 ani diferență, apoi a venit Filippa, la 9 și 5 ani diferență față de frații ei.

Cum arată amintirile tale, cu doi frați pe lângă tine prin comparație cu dinamica dintre puștii tăi?

Antoaneta Opriș: Să știi că sunt foarte asemănătoare.

Copilăria a fost o perioadă minunată pentru mine; mi-o amintesc în amănunte, de miros, de gust. Am avut o copilărie perfectă, paradisiacă, cu bunici, cu veri, cu unchi, mătuși, cu o familie numeroasă, cu grădină, cu animale. Era minunat în curtea casei noastre din orașul Breaza.

De-a lungul anilor, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult: relațiile nu s-au schimbat, locul este tot acolo, s-au jucat și copiii mei în aceleași grădini, cu aceleași mirosuri. Toată acea frumusețe s-a transferat și la copiii mei, a căror ancoră sufletească este tot la Breaza, chiar dacă în majoritatea timpului au crescut la București.

La Breaza o aveau pe străbunica Antoaneta, aveau verii, copiii fratelui meu și ai verilor mei, care ajungeau acolo în vacanțe și cu care porneau să bată dealurile și să „devasteze” rugii de mure pe care și noi i-am cules până la ultimul fruct.

Eu cred că lucrurile cele mai firești, naturale dintre oameni nu s-au schimbat. Cel puțin în familia naostră. Și acum există o grădină, cu mai puține legume, este drept.

În vremea copilăriei mele grădina era mult mai bogată și gospodăria mult mai mare, pentru că pe noi ne hrănea. Mâncam legume de acolo, găteam păsările pe care le creșteam, aveam porc și tot ce are loc într-o gospodărie mare. Acum nu mai e așa, sunt mai multe flori și totul e legat de starea de bine, de relaxare și de petrecut timp împreună, nu mai e vorba de nimic legat de supraviețuire.

Altfel, bunicii citesc povești și acum, fac clătite și scovergi, deci nu s-a schimbat nimic.

Ce munceau părinții tăi?

Antoaneta Opriș: Au lucrat amândoi la fabrica din Breaza.

Tatăl meu, Șerban, era inginer, iar până la 5 ani nu am locuit în Breaza.

Tata „construia viitorul patriei” și muncea în construcții de baraje, lucru care ne-a dus cu tot cu familie, alături de alți mii de oameni, în Bucegi, să facem barajul de la Bolboci. Primul job al lui tata, de după facultate, acolo a fost.

Ne-am mutat când eu aveam 3 săptămâni. Pentru părinții moderni și panicați de acum cred că este ceva de neconceput, dar eu mi-am trăit primii ani din viață în creierii munților, într-o colonie, o așezare construită pentru muncitorii și personalul care construia acel baraj.

Părinții de atunci își scoteau copiii afară de dimineață și îi mai vedeau când puștilor li se făcea foame. Nu-și punea nimeni problema, nici că ne mănâncă ursul, nici că ne pierdem în pădure. Iar în acei ani niciun copil nu s-a otrăvit de ciuperci nebune. Eu recunosc și azi ciupercile, știu ce se mănâncă și ce este otrăvitor.

Acolo funcționa și o grădiniță unde erau destui copii cât să ai educatoare și învățătoare, dar nu atât de mulți cât să ai mai multe grupe sau clase. Așa încât am făcut un soi de școală alternativă avant la lettre, în anii ‘80, iar la grădiniță erau copii de la 3 la 6 ani, toți la un loc. Practic, fără să fi știut, noi am făcut Montessori sau Waldorf acolo. La școală la fel, în aceeași clasă învățau și copiii de-a doua, și de-a treia, și de-a patra. De la clasa a cincea lucrurile se schimbau, iar copiii plecau la oraș.

A fost foarte mișto perioada aceea pentru că am învățat foarte mult unii de la alții, cei mari au învățat să aibă grijă de cei mici, iar cei mici să fure toate șmecheriile celor mari.

Iar serbările din grădiniță erau fantastice.

Am și acum niște fotografii cu piese de teatru de-adevăratelea, unde purtam niște costume minunate. Noi nu-l slăveam pe Ceaușescu la grădinița de la Bolboci, ci jucam Albă ca zăpada și cei șapte pitici, Scufița Roșie și alte povești. Era foarte frumos și foarte simplu.

Cum îți amintești discuțiile cu mama ta, prin comparație cu cele de mai târziu, între tine și copiii tăi?

Antoaneta Opriș: Eu eram foarte vorbăreață și făceam jocuri de rol; în fiecare zi eram altcineva și organizam și niște decoruri diferite.

Până ne-am mutat la Breaza, mama a stat tot timpul cu noi și era foarte dispusă pentru această joacă a noastră, iar discuțiile erau foarte simpatice.

Pe de altă parte însă, am avut o relație foarte conflictuală eu și mama, de-a lungul timpului. Ceea ce, mă gândesc acum, nu este neapărat confortabil, ci chiar foarte sănătos. Pentru că ne-am spus toate lucrurile pe care am avut să ni le spunem. Acolo unde e conflict, e comunicare. Acolo unde oamenii își scot ochii și își reproșează lucruri, înseamnă că nu mocnește nimic, nu se ascund lucruri, nu stai pe mlaștină, ci pe un un teren solid.

Mama mea, pe care o cheamă Ana, e omul care îmi este cel mai aproape, dar și omul cu care am avut cele mai multe conflicte de-a lungul timpului.

Îi semeni?

Antoaneta Opriș: Oh, da. Leit. Cu toate bunele și relele. E cumva înfricoșător și pentru mine, și pentru ea. Dar ne amuzăm pe tema asta.

Prin comparație, tatăl tău cum era?

Antoaneta Opriș: Tata cred că ar fi putut să inventeze hipsterii.

Este un om de aproape 70 de ani, care merge pe o bicicletă de curse. Acum vreo câțiva ani a constatat că avea prea multe haine, care îl încurcau foarte tare, așa că a decis să le dea.

Tata e un om care a mâncat cât i-a trebuit, care a dus o viață foarte simplă și foarte atipică pentru timpurile când era tânăr.

Multe însă erau atipice atunci la noi.

În anii aceia de comunism și sărăcie, noi am purtat hainele, schiurile, pantofii, patinele cu rotile de la verii noștri mai mari, iar de la noi au plecat către alți copii. Eu am acum acasă niște rochițe care au aparținut verișoarei mele, pe care le-am purtat eu, apoi soră-mea și mai departe fiică-mea.

Era o viață foarte sustenabilă, simplă și sănătoasă.

Văd că redevine o modă viața asta, în care oamenii gătesc foarte mult acasă, pun murături și fac dulcețuri. E un trend. Dar nu exista acum 20 de ani. Când au apărut cartofii prăjiți congelați, la pungă, toată lumea mânca așa ceva.

Și cine era autorul acestui firesc din casa voastră?

Antoaneta Opriș: Bunica. Ea făcea toate aceste lucruri și ea a transmis și tuturor femeilor din familie acest stil: mătușa, verișoara, mama mea (nora ei), au preluat felul de a ține casa, bucătăria. Noi toate gătim, călcăm și spălăm rufe, facem treburile grădinii, le facem pe toate. La noi nu exista să nu știi să faci ceva.

Ce fel de forță trebuie să aibă o femeie în casa ei așa încât să le educe pe toate fetele din jur să apuce pe calea cea mai truditoare, nu pe cea simplă, confortabilă?

Antoaneta Opriș: Nu-mi dau seama de ce s-a pierdut acest model, dar atunci casele erau foarte organizate, ordonate, știai ce și unde ai, de ce ai nevoie.

Îmi amintesc de când eram mică morcovul în nisip, pus să reziste peste iarnă, cartofii din pivniță, știu borcanele cu dulcețuri, zacuști și de toate. Era un model pe care noi nu l-am contestat. Ne-a plăcut, așa am trăit și așa l-am dat mai departe.

Dar asta pentru că ați acceptat natural stilul bunicii voastre. De ce?

Antoaneta Opriș: Pentru că bunica era o forță.

Este singurul om pe care îl cunosc, care nu a dat niciodată vreo palmă unui copil. Dar lucrurile erau simple și nu se comentau: copiii mergeau la școală și își făceau lecțiile.

Erau lucruri pe care nimeni nu încerca să le fenteze nicicum.

De fapt, despre asta e vorba, nu am încercat să le fentăm niciodată.

Bunica mea a trăit într-o vreme în care nu exista mașină de spălat, nu existau detergenți, balsamuri de rufe și mai știu eu ce. De două ori pe an punea toate vasele în vrece de săpun, pentru că ce folosea ea să spele vasele zi de zi nu era eficient, iar vasele nu se degresau îndeajuns și se încărcau de mizerie de-a lungul timpului. Ei bine, îmi amintesc vrecea de săpun.

Noi nu mai folosim vrece de săpun acum, avem niște mașini de spălat vase. Acum am luat lucrurile noi care ne-au ușurat viața și ne-au dat mai mult timp, dar nu am renunțat la cele care ne dădeau mai multă sănătate: la mâncarea gătită, la lucrul în grădină, nu am renunțat niciodată la treburile astea.

Bunica nu s-a plâns niciodată. De nimic. Dar îmi amintesc de când eram foarte mică, cum stătea cu mama și cu Nina, o femeie care trăia în casa noastră și care a ajutat-o în tot acest timp la treabă, și se întrebau una pe alta: „ce gătim mâine?” Mai târziu am realizat că făceau asta nu pentru că nu știau ce să gătească, ci pentru că uneori nu aveau din ce. Și la noi acasă s-au făcut dintr-o găină trei feluri de mâncare.

Dar asta cred că se întâmpla în toate casele din România în acele vremuri.

Acum nu se mai fierb oase de vită ca să faci o supă, acum se folosesc niște cuburi. Noi nu am cumpărat cuburi niciodată, nu am avut cuburi. În continuare mă duc la măcelărie, iar acolo oamenii știu că trebuie să-mi țină coadă de vacă și oase să fac supă, că trebuie să-mi țină și pentru câine, știu toate astea.

Bunica, în fiecare seară, avea de cusut, de brodat, de reparat, de făcut tivuri la haine, de cusut nasturi. În dimineața asta eu am cusut 30 de nasturi, i-am schimbat la niște cămăși de-ale Filippei și la niște bluze de-ale mele. La noi în casă s-a făcut lucru de mână, întotdeauna. Cum adică să nu știi să coși, cum să arunci o haină doar pentru că ai agățat-o?

Ajută la ceva maniera asta de a învăța copiii?

Antoaneta Opriș: Cred că îi face să nu le fie teamă, că tot timpul se găsesc soluții; le dă puterea să creadă că ei pot face orice, iar viața nu este un chin. Deloc.

Există niște lucruri de care trebuie să ai grijă, trebuie să ai grijă de corpul tău, de casa ta, de familia ta, iar dacă o faci constant lcrurile intră într-un firesc.

Copiii mei toți știu să gătească, lucruri mai mult sau mai puțin complicate. Eu când am gătit, i-am ținut pe lângă mine. Nu aveam nevoie de trei copii să mă ajute, ci doar de unul, dar celălat îmi mai aducea ceva dacă îmi trebuia. Cel care nu făcea nimic punea masa. I-am implicat și pe ei, așa cum și ai mei ne-au implicat pe noi în toate treburile gospodăriei.

Noi am fost lăsați să alergăm pe dealuri, dar nu am lâncezit. Am avut niște responsabilități. Așa au crescut și copiii mei, cu responsabilități: să se spele pe dinți, să-și facă patul, să scoată pijamaua și să o pună sub pernă, așa încât seara, când se întorc la culcare, să știe de unde să o ia, să nu răscolim toată casa după o pijama. Sunt niște lucruri atât de simple, pe care copiii le pot face și care le ușurează atât de mult viața părinților!

Eu nu știu cum de a ajuns cine știe ce mare scofală ca un copil să se îmbrace singur sau să pună lucrurile la locul lor.

Marie Condo face minuni!

Antoaneta Opriș: Eu nu înțeleg de ce a trebuit să existe Marie Condo. Mi se pare că lumea e razna complet. Te-ai jucat, strângi jucăriile! Nu te mai joci cu cuburile de lemn, pentru că ești mare, ele ajung la un copil care are nevoie de cuburi de lemn.

Nu mi se pare nicio filozofie aici, doar e vorba despre cum îți ții gospodăria.

Dar aflu despre oameni care iau cursuri pentru a ști cum să-și strângă hainele în dulap. Mi se pare uluitor. Bunica mea ar fi râs cu lacrimi la așa ceva.

Cum era bunica ta?

Antoaneta Opriș: Bunica mea era superbă. Nu știu să o descriu pentru că îmi e foarte greu.

A fost bunica perfectă, care, în anii grei ai comunismului, când nu aveai ce pune pe masă și nu aveai din ce găti, ea a refuzat să își adapteze rețetele și modul de a găti la stilul comunist: checul fără ouă, plăcinta fără zahăr și alte aberații care au apărut atunci nu existau la noi pe masă.

Ea a decis, fără să fi citit vreun guru de dezvoltare personală, că mai bine mănânci mai puțin, dar mănânci bun, mai bine ai trei fuste, dar de mătase.

Astăzi am călcat o fustă de mătase plisată care mi-a rămas de la ea și am făcut-o cum m-a învățat, prinzând toate pliurile fustei cu ace de gămălie, altfel se desfac și nu iese bine călcătura.

Bunica le făcea pe toate: desena, cânta, citea povești, ne lua cu ea în grădină să întoarcem fânul atunci când venea timpul pentru asta; bunica ne-a învățat să croim și să ne facem haine acasă. În continuare îmi fac haine singură.

Bunica ne-a lăsat sute de rețete, de la murături la torturi și înghețată. Ea făcea toate lucrurile astea. Era un om al unei generații care s-a dus, iar ce este și mai frumos este că ea a murit fiind un om al timpurilor noastre, un om care foarte ușor îmi spunea: „cheamă-mi un Uber, să plec la Mihaela!”. În momentul în care a aflat că există Uber și i-am spus ce înseamnă a zis: „Superb!” și n-a mai încetat să-l folosească.

Cum se potrivește stilul ăsta al tău, de casă, organizat, gospodăresc și cel glamour, de PR, de om implicat în evenimente strălucitoare, de covor roșu la Festivalul de Film de la Veneția?

Antoaneta Opriș: Sunt două lucruri care nu au nicio legătură unul cu altul, dar sunt momente pe care le trăiesc la fel de intens și deplin pe fiecare.

Nu am nicio problemă să fac de dimineață rutina cu copiii, să-i pregătesc pentru școală, după care să intru în ale mele, de pildă să pun murăturile pentru iarnă, după care să îmi iau o rochie din dulap, să mă dau cu un ruj izbitor, să mă cocoț pe tocuri și să plec la un eveniment. Nu am nicio problemă cu asta.

Întrebarea mea era cum integrezi tu aceste două lucruri care din afară ar părea din două lumi contrarii?

Antoaneta Opriș: Ele nu sunt din două lumi diferite. Și oamenii care merg pe covorul roșu au copii acasă, au un frigider care se golește, și ei murdăresc cearșafuri și prosoape; și în casele lor se dă cu mopul.

Da, dar plătesc pe alții să le facă asta.

Antoaneta Opriș: Da, și eu am o femeie de curățenie, pe care o chem la două-trei săptămâni. Dar întotdeauna îmi iau ajutorul acolo unde chiar am nevoie de el.

Mâncarea pe care o pun pe masă copiilor o fac eu, fiindcă eu cred în puterea mâncării făcute cu dragoste. Chiar dacă uneori am timp și fac niște preparate complicate, iar alteori avem o omletă și o salată.

Cred că este o setare a minții, în care dacă alegi să fii o doamnă de lume și doar atât, e ok; dar poți alege să fii doar o mamă și o gospodină și asta e ok, dar iată că eu am ales să fiu amândouă. Și nu mă obosește niciunul dintre aceste roluri.

Mai scrii?

Antoaneta Opriș: Am în lucru un proiect, o carte de interviuri.

Ce gândești cu ea?

Antoaneta Opriș: E ceva epuizant din punct de vedere afectiv, personajele sunt femei și e ceva foarte greu de dus emoțional. E un proiect în care am nevoie de pauze, în care mă arunc o săptămână, apoi iau pauze ca să nu pic. Dar continuu, iar anul viitor sper să o pot aduce cititorilor.