Viaţa lui Ion Iliescu, una dintre cele mai controversate figuri politice de după 1989

Ion Iliescu este probabil, unul dintre cei mai controversaţi politicieni de după 1989. A venit la putere imediat după Revoluţie, în aşa-numita „duminică a orbului”, folosindu-se de haosul total din societate şi impunându-se drept cel mai vocal şi autoritar lider al acelor momente. A rămas apoi, vreme de mai bine de 20 de ani, cea mai importantă figură a peisajului politic autohton. Este considerat de mulţi vinovat pentru unele dintre cele mai negre evenimente post-revoluţionare, de la panica creată pe spatele aşa-zişilor terorişti la mineriada din 1990, dar şi pentru faptul că a tolerat dezvoltarea corupţiei şi a graţiat personaje controversate, acuzate de fapte dintre cele mai grave.

Ion Iliescu, născut în regalitate, crescut printre comunişti

Deşi a fost zeci de ani în atenţia publicului, biografia lui Ion Iliescu, în special în ceea ce priveşte perioada de dinainte de Revoluţie, are multe capitole sub semnul întrebării. Prezentat mereu ca o persoană discretă, fostul preşedinte al României a părut mai degrabă că a vrut să ţină bine ascunse anumite momente din parcursul său. În mod convenabil, dosarul său de cadre din Arhiva Naţională a dispărut, aşa că multe dintre lucrurile care apar în biografia sa au ca fundament doar istorisirile lui Ion Iliescu.

Începuturile vieţii acestuia sunt destul de clare. Născut pe 3 martie 1930, la Olteniţa, în timpul Monarhiei, Ion Iliescu a fost crescut în primii ani de viaţă de bunici. Tatăl său, Alexandru Iliescu, era comunist ilegalist, adică era membru al Partidului Comunist care la acel moment era în afara legii. În decembrie 1931 acesta a plecat în URSS ca să participe la lucrările Congresului al V-lea al PCR şi acolo a rămas vreme de 4 ani.

Cu câteva luni înainte de plecarea tatălui în URSS Ion Iliescu fusese abandonat de mamă, care a plecat de acasă şi nu a mai revenit niciodată. Întors în ţară, Alexandru Iliescu s-a recăsătorit şi a mai avut un băiat. Familia reunită s-a mutat la Bucureşti, însă la scurt timp bărbatul a fost arestat. A stat câţiva ani în închisoare, apoi a fost trimis prin diferite lagăre din ţară. Alexandru Iliescu a murit la mai puţin de un an după întoarcerea acasă, la câteva luni după aniversarea de 15 ani a fiului său cel mare.

Atras de politică încă de pe băncile şcolii

În timpul liceului Ion Iliescu este luat sub aripa ei de către o mătuşă şi tot atunci el începe să se implice în politică. Imediat după ce a împlinit 19 ani s-a înscris în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, iar în acelaşi an este admis la Institutul Politehnic din Bucureşti. Aceeaşi mătuşă, menajeră în casa Anei Pauker, îl ajută să obţină sprijinul celei supranumită „doamna de fier” a comunismului, iar Ion Iliescu pleacă astfel la studii la Moscova, unde urmează vreme de 4 ani cursurile Institutului Energetic. Aici devine secretarul Asociaţiei studenţilor români şi tot aici se presupune că l-ar fi cunoscut pe Mihail Gorbaciov, deşi cei 2 au negat vehement acest lucru.

În timpul facultăţii s-a şi căsătorit cu Nina Şerbănescu, la rândul ei inginer şi cercetător ştiinţific. Sunt împreună de mai bine de 7 decenii, însă nu au avut niciodată copii. Nina Iliescu a pierdut 3 sarcini de-a lungul anilor şi apoi nu a mai reuşit să rămână însărcinată.

Întors în România după finalizarea studiilor, Iliescu începe munca pe post de inginer proiectant în cadrul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti. În vara lui 1956 devine secretarul CC în cadrul UTM, iar câţiva ani mai târziu este primit în rândurile Comitetului Central al PCR. A fost membru al Marii Adunări Naţionale până în 1985, iar între 1967 şi 1971 a fost ministru pentru problemele tineretului. Vreme de 6 luni a fost şi secretar al Comitetului Central al PCR, fiind direct responsabil de secţia de propagandă.

Iliescu a fost şi vicepreşedinte de Consiliu Judeţean la Timiş, preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi şi membru supleant, apoi permanent în Consiliul de Stat. A început să critice însă anumite decizii ale regimului şi a fost îndepărtat din viaţa politică, în noiembrie 1984 fiind eliberat şi din funcţia de membru al CC al PCR, moment în care a pierdut şi funcţia de conducere de la Consiliul Naţional al Apelor şi a fost numit director al Editurii Tehnice.

Parcursul politic de după Revoluţie

A reapărut în viaţa politică în timpul revoluţiei din 1989 şi nu oricum, ci ca o figură puternică şi autoritară. A fost ales imediat preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organismul ce avea ca scop să asigure cu titlu provizoriu conducerea statului până la alegeri, iar după transformarea FSN în partid politic a preluat conducerea noului organism ce trebuia să asigure puterea, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

Pe 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri libere de după prăbuşirea comunismului, iar românii au avut de ales între 3 candidaţi: Ion Iliescu – cel mai tânăr dintre ei, fost secretar de stat în PCR, dar şi cel care ţinea toate pârghiile puterii de aproape o jumătate de an, Ion Raţiu – licenţiat în drept şi economie, trăise 50 de ani în Londra şi voia să îi înveţe pe români ce presupune democraţia şi Radu Câmpeanu – deţinut politic vreme de 9 ani în perioada comunistă, emigrat la Paris şi reîntors în ţară după aproape 30 de ani petrecuţi în Franţa. Iliescu a câştigat alegerile din primul tur, cu 85,07% din voturile valabil exprimate iar acuzaţiile oponenţilor săi legate de fraudare au fost considerate nefondate.

2 ani mai târziu au fost organizate noi alegeri parlamentare şi prezidenţiale, conform noii Constituţii, iar Ion Iliescu câştigă din nou preşedinţia, în al doilea tur de scrutin, în faţa lui Emil Constantinescu. 4 ani mai târziu pierdea însă în faţa aceluiaşi Emil Constantinescu, însă în pofida acestui rezultat era ales preşedinte al PDSR, şi devenea liderul opoziţiei.

Toamna anului 2000 l-a adus din nou pe Ion Iliescu în cea mai înaltă funcţie din stat după ce a intrat în turul 2 în competiţie cu Corneliu Vadim Tudor. După finalizarea acestui mandat a obţinut un mandat de senator şi şi-a reluat poziţia de lider al grupului parlamentar al PSD. A candidat apoi din nou la cea mai înaltă funcţie în PSD, în primăvara lui 2005, însă a fost învins de Mircea Geoană. Un an mai târziu i-a fost acordată funcţia de preşedinte de onoare, creată special pentru el, dar fără vreo autoritate executivă, iar în 2010, la vârsta de 80 de ani, s-a retras din toate funcţiile deţinute în partid. Ulterior s-a retras şi din viaţa publică, iar apariţiile sale în ultimii ani au devenit o raritate.

Dosarul Revoluţiei

Revoluţia din 1989 este cea care i-a facilitat accesul la putere lui Ion Iliescu şi, în acelaşi timp, are parte de un dosar tărăgănat vreme de aproape 33 de ani. Vreme de 10 ani nu s-a întâmplat nimic în acest dosar, primele condamnări fiind date abia în anul 2000, când generalii Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare. Procurorul general de atunci a făcut însă recurs, iar cei 2 au fost încarceraţi abia în 2008. Mihai Chiţac a fost eliberat în scurt timp şi a murit acasă, în 2010, iar Stănculescu a stat în închisoare vreme de 6 ani, ultimii ani din viaţă petrecându-i într-un azil de lux.

Dosarul Revoluţiei a fost mutat apoi de la Parchetul Militar la o secţie civilă, iar în 2015 a fost clasat pentru că genocidul nu era prevăzut în legea penală. Este redeschis un an mai târziu, iar în 2019 sunt acuzaţi Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, şeful de atunci al Aviaţiei militare. În 2020 sunt descoperite mai multe nereguli judiciare şi mai multe probe sunt excluse din dosar, iar în următorul an Curtea Supremă decide refacerea Dosarului Revoluţiei de către Parchetul Militar. În 2022, la aproape 33 de ani de la Revoluţie, dosarul a fost trimis în instanţă, iar cei 3 sunt acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii.

Ion Iliescu este trimis în judecată pentru că din postura de şef de stat şi guvern ar fi indus în eroare opinia publică constant şi sistematic, generând şi amplificând psihoza generalizată a terorismului. Această psihoză a fost cea care, conform Parchetului, a făcut ca numărul victimelor în perioada 22-30 decembrie să atingă cifre uriaşe: 857 de morţi, 2.382 de răniţi şi 585 de persoane aruncate în spatele gratiilor.

Dosarul Mineriadei

Şi Dosarul Mineriadei din 1990 a avut un traseu la fel de tărăgănat. 4 oameni au murit şi 1.388 au fost răniţi după ce manifestaţiile împotriva Guvernului au fost reprimate de forţele de ordine, cu ajutorul minerilor veniţi din Valea Jiului chiar la îndemnul lui Ion Iliescu. Minerii conduşi de Miron Cozma au agresat mii de oameni atunci, au distrus sedii de partide şi ziare, iar pe 15 iunie însuşi Ion Iliescu le-a mulţumit pentru „atitudinea de înaltă conştiinţă civică.”

Fostul preşedinte al României a fost acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului şi complicitate la rele tratamente, însă în iunie 2009 a fost scos de sub urmărire penală. În 2015 Parchetul General a redeschis dosarul, iar în anul următor Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Miron Cozma şi Adrian Sârbu erau trimişi în judecată pentru crime împotriva umanităţii. Procesul a fost suspendat în perioada stării de urgenţă declarată din cauza pandemiei de coronavirus, iar la sfârşitul anului 2020 Curtea Supremă a retrimis dosarul către Parchet pentru refacerea rechizitorului.

Graţierile controversate făcute de Ion Iliescu

Câtă vreme a fost la putere Ion Iliescu şi-a adăugat în palmares şi o serie lungă de graţieri mai mult decât controversate. Nu fusese ales încă preşedinte când a decis amnistierea tuturor infracţiunilor care aveau pedepse mai mici de 3 ani, fiind astfel eliberaţi toţi cei ce agresaseră revoluţionarii arestaţi. Graţiaţi au fost şi membrii CC al PCR condamnaţi pentru aprobarea reprimării revoluţiei din 1989, precum şi ofiţerii condamnaţi pentru că au deschis focul în Timişoara. Miron Cozma şi miliţienii Iosif Veverca şi Ioan Corpodean, implicaţi în reprimarea Revoluţiei au primit şi ei graţierea preşedintelui.

Citeşte şi: Viaţa în perioada comunistă: 10 adevăruri pe care poate le-am uitat – LIFE.ro