Violeta Bîrlă, regizoare stabilită la Roma, despre spinoasa cale spre celebritate, de la casa de copii la platourile de televizune italiană

Violeta Bîrlă are 37 de ani, a crescut într-o casă de copii din județul Vrancea, iar acum își scrie și regizează propriile filme de scurt și mediu metraj, lucrează pe platourile celei mai importante televiziuni din Italia și coordonează programe educaționale și culturale pentru copiii instituționalizați din România.

Când avea 7 ani, Violeta a demontat un televizor pentru că voia să afle calea de a intra acolo, de a ajunge în strălucitoarea și fascinanta lume a televiziunii. A învățat italiana când urmărea serialul „Caracatița” și nu a renunțat niciodată la visul ei de a deveni celebră. Și a reușit. Cel mai recent film, „Inimă Albastră”, care o are în rolul principal pe Maia Morgenstern, stă mărturie.

Violeta a crescut de la o lună în spitale și apoi în casa de copii dintr-un sat de lângă Focșani. Primele amintiri ale ei sunt holurile gri și paturile albe cu gratii și saltea cu mușama ale căminului. Iar primul sentiment de care-și aduce aminte este frica. La trei ani însă ajunge în familia pe care și-o refăcuse tatăl ei, Anghel, împreună cu altă femeie. Acolo află Violeta cum este să trăiești ca Cenușăreasa și să simți că fiecare bol de mâncare trebuie cu sudoare muncit și meritat.

Ani de zile, câte doua-trei ore în fiecare zi își așteapta mama naturală la marginea drumului principal din sat, nădăjduind că va veni să o salveze. Nu a venit niciodată și nici nu a văzut-o vreodată până la 28 de ani.

Copleșit de muncă, singur și cu o casă pe care nu știa cum să o mai gestioneze, tatăl Violetei decide să o dea din nou în grija statului, iar fata rămâne la casa de copii până la vârsta majoratului, când își ia viața în mâini și pleacă în lume.

Acum, Violeta încearcă să dea înapoi lumii care a format-o ce știe mai bine: artă, teatru, film. Organizează ateliere de teatru și dezvoltare personală pentru copiii instituționalizați din România, face filme, vorbește despre dramele imigrantului și insistă pe ideea că oricine poate să-și depășească condiția dacă nu abandonează niciodată lupta.

Cum ai ajuns la Roma?

Sunt 17 ani de când am plecat din România, fiindcă nu mă puteam descurca acolo și cu planuri, și cu vise. Am ales să am un trai decent.

La 18 ani, când am plecat din casa de copii, m-am angajat într-o fabrică de confecții, la Focșani. Mi-a fost bine acolo, fiindcă șeful meu mă lăsa să lucrez peste program și să câștig niște bani în plus. Am fost într-o echipă foarte faină.

De ce ai plecat de la ei?

Îmi doream mai mult. Cine putea să stea cu 3 milioane la confecții, să lucreze 12-14 ore pe zi, să visezi să ai o casă, să ai o carieră și să nu le poți realiza cu 3 milioane.

Așa nu se putea să ajung ce visam să fiu, să lucrez în televiziune.

Când aveam 7 ani, am desfăcut televizorul în două fiindcă voiam să fiu și eu acolo, să intru în el. Îi spuneam: „Tati. Când o să fiu mare, o să fiu șefa oamenilor ăstora, eu îi voi coordona!”.

Tata râdea, râdea și-mi spunea să învăț carte. Lucru care nu-mi prea plăcea. Mai mult fugeam de la școală.

În prima zi de școală, după ce ne-a povestit doamna învățătoare unde sunt caietele, manualele, ce urmează să facem în noua noastră viață, eu am ascultat cu atenție și am întrebat: „doamna, când luăm vacanță?!” Iar dintr-a doua zi de școală, cum ajungeam la școală, dădeam jos uniforma pe care mi-o dădea mama mea vitregă pe mine, și-mi luam pantaloni, fiindcă nu-mi plăcea să fiu la fel cu ceilalți.

Cu cine semănai?

Cred că cu tata. El a fost un om rebel la viața lui, dar un om de caracter, un om de cuvânt, un om care a muncit tot timpul, până la sfârșitul vieții. Muncea pământul, iar în anii comunismului a fost mecanic de utilaje agricole la Brăila, într-o uzină.

Când s-a prăpădit tatăl tău?

Aveam 22 de ani, eram deja de doi ani în Roma, intrasem la școala de film din Italia. I-am povestit asta la telefon și am realizat că era mândru de mine, dar m-a întrebat: „cum te descurci tu cu limba?” și i-am răspuns că mi-a plăcut italiana de mică, și am învățat-o din serialul Caracatița. Și a completat atunci: „oi avea eu zile să te văd la televizor sau să te văd în ziare?” Din păcate nu a apucat. Primul film de scurt metraj, prima carte au apărut în 2013, deci mult mai târziu.

Iar mama ta de unde era?

Mama era dintr-o comună de lângă Râmnicu Sărat. S-a căsătorit cu tata și au locuit la Dumitrești, au avut-o pe sora mea și apoi pe mine, după care s-au despărțit.

Aveam o lună de viață când mama a renunțat la mine și a luat-o cu ea pe sora mea, care avea 3 ani, fiindcă așa i s-a părut mai simplu să se descurce.

Din acel moment nu le-am mai văzut, nici pe mama, nici pe sora mea, până când am împlinit 28 de ani.

Iar la 7 ani, când tata s-a despărțit și de mama vitregă, am înțeles adevărul: că femeia pe care o credeam mama nu era ea, de fapt. Așa că din acel moment, în fiecare zi ieșeam în stradă și o așteptam să vină să mă ia.

Tu nu ai știut nimic?

Nu. Iar vecinii au fost foarte discreți. Nu mi-a spus nimeni nimic despre asta.

Părinții tăi de ce s-au despărțit?

Fiindcă tata a înșelat-o pe mama cu această femeie cu care avea să se căsătorească ulterior. Mama era însărcinată cu mine, a aflat și, nu știu cum a dus sarcina până la capăt, însă imediat ce m-a născut s-a dezinteresat total de mine. Cred că a făcut o formă de depresie.

Acum, când am înțeles ce este dragostea cred că la fel aș fi făcut și eu, aș fi plecat. Nu știu însă dacă mi-aș fi lăsat copilul în urmă.

Nu am curaj să o judec, mi-e teamă de Dumnezeu, dar înțeleg că a suferit mult, l-a iubit foarte mult pe tata. S-a răzbunat pe tata și a crezut că, dacă îi lasă copil de o lună în grijă, lui nu-i mai trebuie altă femeie, dar cea care a avut de suferit am fost eu.

Se pare că eram și foarte bolnavă când a plecat mama, iar tata m-a dus la spital. Între timp și-a refăcut viața cu femeia de care se îndrăgostise, iar eu când m-am făcut bine și urma să merg acasă, tata s-a sfătuit cu ea, iar concluzia a fost că e mai bine să rămân în grija statului, la casa de copii.

Primele mele amintiri sunt de acolo: niște holuri mari, gri și pereți albi, paturi albe, din fier, cu mușama pe ele. Mușamaua proteja saltelele să nu se ude, mai ales că nu existau scutece de unică folosință în vremea aceea.

Toți aveam același tip de pijamale și nicio jucărie. Pijamalele cu dungi și tunși zero. Când mai văd câte un film despre Holocaust mi-aduc aminte de primii mei ani la orfelinat.

Iar până la trei ani eu nu am cunoscut altfel de mâncare decât lapte și griș, în niște boluri mari. Mulți ani după aceea nu m-am mai atins de o astfel de mâncare, albă și care semăna a fi griș cu lapte.

Nu l-am condamnat pe tata.

E adevărat, când aveam 3 ani au venit la orfelinat și m-au luat acasă. Am înțeles că m-au lăsat să cresc acolo până cresc puțin, înțeleg ce înseamnă părinți și mă descurc singură.

Există ceva frumos ce-ți amintești din acea perioadă?

Nu. Când am ajuns acasă la tata, la familia mea, cum ar veni. mi-era frică de tot ce aveam în jur: pui de găină, cățel, vacă, orice, fiindcă eu nu văzusem în viața mea așa ceva. În afară de paturile albe, cu gratii albe în care dormeai și te legănai nu puteai să faci altceva. Nu ne scoteau afară, nu vedeam nimic altceva.

Nu văzusem animal în viața mea, iar multă vreme omoram cam tot ce prindeam: omoram puii, înecam găinile fiindcă eu credeam că sunt jucării. Mai târziu însă am realizat că păsările sunt îngeri și de-atunci mi-au devenit animale de companie. De 17 ani, de când am venit în Italia, cresc un papagal, dar am salvat o cioară, udă și rănită, undeva aproape de școala de film, și am crescut-o. A stat la mine acasă vreo 2 ani și jumătate. O lăsam liberă în tot acest timp, fiindcă din momentul în care și-a revenit mi-am zis că ea trebuie să fie liberă să zboare. Dar nu a plecat. Iar într-o zi, când și-a găsit grupul, un grup de două-trei ciori, și-a luat zborul. M-am bucurat pentru că și-a câștigat libertatea, dar eu am plâns ani de zile de dorul ei. Aveam o pană cu care îmi mângâiam fața, îmi aminteam de ea și plângeam.

De ce nu s-a putut să rămâi cu tatăl și cu mama ta vitregă?

Fiindcă s-au despărțit când eu aveam 7 ani. Dar, și dacă nu s-ar fi despărțit, nu cred că mi-ar fi fost foarte bine acolo.

Eu eram Cenușăreasa în casa aceea. Dacă făceam muncile așa cum mi le lăsa ea, mama vitregă, îmi zicea că merit un bol de mâncare.

La 6 ani scoteam apă la animale, o ajutam la muncile câmpului fiindcă îmi zicea că mâncarea trebuie câștigată.

A venit o dată o măicuță pe strada noastră, ostenită, însetată și a rămas de vorbă cu mine. I-am dat să bea niște apă rece și ne-am așezat sub un copac. Iar ea m-a întrebat atunci ce îmi doresc eu. Și i-am răspuns: „dacă Dumnezeu îmi dă zile, vreau să fiu celebră, să ajung pe cele mai mari platouri, iar dacă nu vreau să mor, vreau la îngeri”

Aveam 8 ani, tata pleca la muncă și rămâneam zile întregi singură acasă. Trebuia să mă spăl, să-mi fac de mâncare, să-mi fac temele. Iar seara, când rămâneam singură în casă și mai auzeam un zgomot sau bătea vântul mai tare îmi stătea inima. Și atunci venea gândul că nu mai vreau să trăiesc, că vreau să mă găsească lată în casă și fără suflare.

Oare tatălui tău nu-i era teamă să te lase singură, destul de mică fiind? Spaima de pedofili cred că este cea mai mare spaimă a vremurilor moderne.

Cred că mă vedea destul de puternică.

Slavă Domnului nu mi s-a întâmplat nimic mai rău decât abuzul verbal, bătăi și alte privațiuni. Dar să fiu atinsă într-un mod nepotrivit nu mi s-a întâmplat. Au existat, desigur, tentative. Îmi amintesc de un bătrân, un om foarte în vârstă, care se ținea cu mașina după mine, îmi aducea cadouri, ciocolate să mă încânte și să mă ia cu mașina. Dar nu a reușit niciodată fiindcă fugeam de el.

Cu mama ai luat vreodată legătura?

Nu. Stăteam 2-3 ore în drumul principal, convinsă că printre oameni va trece și ea. Și mă gândeam că poate nu are curaj să vină acasă la tata, să mă caute, să mă ia.

Tata știa unde locuia dar știa că ea nu mă dorește.

Într-o seară am avut o discuție cu tata. Era destul de târziu, se întunecase afară iar eu am venit, plânsă toată, în casă. Tata s-a speriat. M-a luat pe piciorul lui și m-a liniștit. Atunci i-am povestit ce mi se întâmplase.

Venise o vecină să mă cheme la ea să vorbesc la telefon cu mama. Erau deja vreo 3 ani de când o tot așteptam în drum. Când am auzit că a sunat și a întrebat de mine explodam de fericire: „gata, mă duc la ea, am și eu mamă să-mi facă să mănânc, nu trebuie să mă mai îngrijesc eu de asta.”

M-am așezat pe scaun lângă telefon și am așteptat. 15 minute spusese mama că îi trebuie să sune din nou. S-a întunecat afară și ea nu a mai sunat. Am început să plâng, să mă zgudui și m-a luat tata pe genunchi. S-a uitat în ochii mei și a început și el să plângă: „Violeta, azi sunt, mâine poate nu mai sunt, trebuie să-mi promiți două lucruri importante: că nu o să o cauți niciodată și că nu ai să mai plângi niciodată din cauza ei. Și am să-ți spun de ce! Te-a lăsat, fetiță, la o lună de zile și nu a mai întrebat niciodată de tine. Și ne-am mai întâlnit în piață și am chemat-o să te vadă. Dar nu a venit. Crezi că dacă aș fi știut că vrea să te vadă aș fi împiedicat-o? Aș fi stat să te văd în ploaie, în arșiță, cum stai în stradă și o aștepți? Crezi că eu nu știu când lipsești două-trei ore de acasă că ești în stradă și o aștepți? Nu o mai aștepta că nu o să vină niciodată!” Și mare dreptate a avut.

Deci ieși din casa de copii la 18 ani și, ca toți tinerii care ies din sistem, ai fost probabil și tu rătăcită și fără să știi ce trebuie făcut, nu?

Da. A fost o experiență tulburătoare. Cred că nu voi uita niciodată suferința aceea.

Îmi doream să fiu pe picioarele mele dar nu știam cum. E ca și cum azi ești în casa asta, ai curent plătit, masa asigurată, căldură iar mâine nu mai ai nimic.

Am plecat din orfelinat la 18 ani, imediat ce am terminat școala. Mi-am luat trei schimburi și am plecat la Focșani să-mi fac un rost. Voiam serviciu și independență. Probabil că visam că-mi va fi simplu.

Aveam o brățară mică din aur pe care mi-o dăruise o familie din Belgia, la care mergeam eu în perioada vacanțelor de vară.

Am amanetat brățara pentru banii de chirie pe o lună și mi-au mai rămas bani doar de-o pâine. Am tăiat-o în 14 porții, le-am ascuns în lada de la pat, într-un ziar, de frică să nu vină furnicile la ea și să vadă femeia la care stăteam în gazdă.

Aia era toată averea mea: o pâine fracționată în 14 porții. Când am primit primul salariu, avansul, am avut exact banii de chirie: 800.000 de lei vechi. Așa că am răbdat din nou de foame. Dar mă rugam la Dumnezeu să nu cad din picioare în fabrică să nu mă dea afară. A doua lună, ca să nu dau foarte mulți bani pe pâine și să-mi ajungă banii de chirie (ceea ce pentru mine era esențial, nimic nu conta mai mult decât că aveam unde să pun capul pe o pernă) mi-am cumpărat zahăr.

La pauza de masă, când colegele plecau vizavi de fabrică, la spital, unde era o gogoșerie delicioasă eu mergeam la bisericuța din incinta spitalului și plângeam. Plângeam și mă rugam. Nimeni nu știa că vin dintr-o casă de copii, că nu am bani de-o pâine și credeau că plâng din pricina vreunei dezamăgiri în dragoste.

Am mâncat zahăr vreo lună și ceva, timp în care am slăbit până la 47 de kilograme, și m-am dus la șeful meu, i-am zis că am nevoie de mai mulți bani și i-am cerut ore suplimentare.

Portarul știa de mine, mă lăsa să intru, îmi aprindea luminile pe coridor, iar în hală se vedea doar becul de la mașina mea de cusut. Și lucram până pe la 12.00 noaptea.

În doi ani cât am stat acolo am început să am și eu bani să ies la o prăjitură și la o pizza. Puteam să mai fac și altceva decât să plătesc o chirie.

Tatăl tău nu era o soluție?

Era o soluție, dar am fost așa de mândră și atât mi-am dorit să nu cer nimic nimănui, să nu aștept să primesc mila altora, așa cum s-a întâmplat în casa de copii, încât nici la el nu m-am dus. Cred că mi-era rușine și de el să-i cer, mai ales că știam că el de la 13 ani a fost orfan de mamă, a crescut și s-a descurcat singur.

Poate că am greșit.

Te-a ajutat la ceva acest orgoliu?

M-a ajutat. Mi-a dat demnitate. Știu că nu datorez nimănui nici un capăt de ață, știu că sunt un om onest, nu am făcut rău nimănui, nu am alergat după căi mai scurte să-mi fie bine. Nu am avut amanți cu bani, relații încâlcite, nu am vrut să lucrez în club, dansatoare pentru niște bani mai ușor câștigați.

Nu am acceptat niciodată compromisuri care să mă coste la nivel de demnitate.

Cum ai ajuns în Roma?

Una dintre colegele mele de la fabrică a plecat în Italia și s-a angajat la o terasă. M-a chemat și pe mine. Am lucrat o vreme acolo și m-am mutat la un alt restaurant. Atunci l-am cunoscut pe Franco, fostul meu iubit, cu care am avut o relație de 8 ani.

A urmat apoi o perioadă complicată, când nu mă mai angaja nimeni decât la negru, fiindcă nu aveam permis de ședere. Atunci Franco mi-a zis să încerc să fac ceva ce-mi place, fiindcă, în fiecare zi când se întorcea de la serviciu, mă găsea plânsă pe canapea.

Atunci mi-am amintit de visul meu din România, dar mi se părea imposibil de realizat. I-am povestit și lui, iar când a auzit mi-a zis atât: „draga mea, noi stăm la un sfert de oră de Cinecittà, de studiourile de film. Mergem acolo, batem la ușă și întrebăm. Cum o vrea Dumnezeu!” Ne-am dus acolo, el m-a încurajat tot timpul și am intrat.

Făcuseși vreodată actorie până atunci, vreun curs, ceva?

Nu, niciodată. Dar o aveam pe Stela Popescu, era idolul meu.

Am dat probă de casting pentru un reality show foarte popular printre adolescenți. Nu pregătisem nimic, nici nu știam ce însemnă monolog. Mi-au dat ei repede un text, l-am citit de câteva ori și l-am jucat. Juriul a rămas șocat.

Am vorbit câteva minute, le-am spus de unde vin și mi-au dat un sfat pe care am ales să îl ascult: veneam din România, nu stăpâneam bine limba, accentele, subtilitățile, iar acel show de televiziune se baza exclusiv pe votul publicului. Nu era pentru mine.

Le-am dat dreptate și m-am retras. Fraco nu a fost de acord cu mine. I se părea o oportunitate să fiu 6 luni pe ecrane și să am și șansa să câștig marele premiu. Dar, din fericire pentru mine, m-a încurajat să mă înscriu la cea mai bună școală de film, la Cinecittà.

Am dat proba și după interacțiunea cu juriul am primit un telefon de la secretariat și am aflat că voi avea o bursă de studiu și trebuia să plătesc doar jumătate din taxe și intram direct în anul II, la nivelul mediu, nu la începători.

Cum ți-ai câștigat celebritatea?

Cu primul film de scurt metraj, în 2015. Am zis că vreau să-mi depășesc condiția. La castinguri mergeam mereu dar trebuia să accept roluri mici, de bonă sau de femeie ușoară. Atunci am decis să scriu un film și să-l fac, „Pe urmele tale”.

Era vorba despre un copil care trăia într-o familie dezorganizată și este abandonat. Doar că îl salvează un actor de stradă, îi dă o șansă iar copilul ajunge un pianist celebru la Viena.

Ar fi putut fi povestea Violetei!

Da. În toate cele patru filme pe care le-am făcut mă regăsesc câte puțin. Al doilea film vorbește despre o familie bogată care crește un copil, iar toate eforturile lor se transformă într-o luptă unu la unu între soți. Iar copilul le dă o lecție părinților: în timp ce ei se certau, fetița merge pe gheață și devine un sportiv de performanță.

Al treilea film, de mediu metraj vorbește despre o familie numeroasă, cu 5 copii, dintre care unul este oaia neagră, Cenușăreasa. Eu am fost Cenușăreasa.

Iar Inimă albastră, filmul în care joacă Maia Morgenstern vorbește despre o mamă care pleacă din România și își lasă copiii în grija părinților ei, iar în Italia trăiește viața de diasporean: muncă foarte multă pentru a le oferi copiilor de acasă un trai mai bun.

Și eu sunt un emigrant, nu mi-am lăsat copiii, dar l-am lăsat pe tata. Nu am reușit să îmi iau rămas bun de la el. Dar acum mi-l amintesc pe tata cum l-am lăsat: în putere, vânjos, zâmbind. Nu cred că aș fi putut suporta să-l văd cum se topește de pe picioare, măcinat de o boală cruntă.

L-am iubit pe tata foarte mult și sunt convinsă că el este îngerul meu păzitor. Sunt sigură că este foarte mândru de mine.

Dacă mă gândesc bine, eu am stat foarte puțin cu tata, iar rolul lui patern l-a ocupat în viața mea un profesor de limba și literatura română din Dumitrești, domnul Giurcă, care a murit anul trecut în aprilie. El mi-a zis cu puțin înainte de moartea sa: „Violeta, să știi că sunt foarte mândru de tine. Te-am iubit ca pe copilul meu și să nu uiți niciodată că ai avut un tată special. Un om extraordinar a fost Anghel, un om respectat, nu vreun terchea berchea!”