Violonista Maria Marica: „Cred că în lumea asta tulbure și plină de distracții în care trăim, ne-ar face tuturor bine ca cineva să ne amintească din când în când care sunt lucrurile cu adevărat importante”

Cum ai ajuns la vioară? Și cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest instrument?

Având deja un frate și două surori mai mari care cântau la violoncel, vioară și pian, cred că tata, violoncelist și el, ar fi preferat ca măcar eu să nu fiu muzician. Însă mama e cea care a insistat să învăț și eu muzică așa că am ajuns la Școala de Muzică Augustin Bena și nu la Liceul de Muzică, ca frații mei, pentru că muzica ar fi trebuit să rămână doar un hobby pentru mine. Iar legat de alegerea instrumentului, mama susține că a purtat cu mine o conversație în care m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt și eu aș fi ales vioara, dar eu nu recunosc nimic. Îmi amintesc doar că mi-ar fi plăcut să cânt la pian, pentru că tata mă învățase câteva cântecele din Caietul pentru Anna Magdalena Bach înainte să încep să iau lecții de vioară și era mult mai ușor pianul pentru un începător. Mama și-ar fi dorit să cânt la violoncel, dar tata s-a gândit că e prea greu de cărat în spate pentru o fată așa că am ajuns violonistă. Pasiunea pentru vioară a început să vină mai târziu. Nu îmi plăcea să studiez, dar cred că mi-a plăcut dintotdeauna scena, așa că făceam ceea ce era necesar ca să pot fi pe scenă. Dragostea mea pentru muzică a fost mereu mai mare decât pasiunea pentru instrument, și am iubit vioara doar ca pe mijlocul meu de expresie muzicală. De când studiez cu David Grimal am început să înțeleg lucrurile altfel, pentru că el este un violonist absolut extraordinar și are un dar pentru a ne arăta frumusețea viorii, dar niciodată ea nu se va ridica deasupra muzicii. Vioara este exact așa cum o și numim, un instrument, care trebuie pus întotdeauna în slujba muzicii, fără să devină un scop în sine.

Maria Marica: „Spun mereu că știu și cum e să ai frați, și cum e să fii copil singur. Aveam doar trei ani când fratele meu a plecat în Statele Unite, iar până să împlinesc 7 ani plecaseră deja și surorile mele”

Maria, ai crescut în Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist și cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. Cum erau serile la voi în familie, cu multă muzică?

Eu spun mereu că știu și cum e să ai frați, și cum e să fii copil singur. Aveam doar trei ani când fratele meu a plecat în Statele Unite, iar până să împlinesc 7 ani plecaseră deja și surorile mele, eu fiind mezina și la distanță mare de frații mei. „Seratele muzicale” pe care mi le amintesc aveau loc cu puțin timp înainte să intru la școală, când mama mi-a făcut rost de o vioară mică la care nu aveam habar să cânt, dar scoteam ce sunete puteam. Iar tata încerca să imite pe violoncel ceea ce eu făceam cu vioara și mă simțeam extrem de flatată că joaca mea părea să semene a muzică.

Mult mai târziu am avut ocazia să cântăm toți patru împreună și asta s-a întâmplat o singură dată, pentru că nu reușim să ne adună toți în același loc foarte des dar și pentru că nu prea există repertoriu pentru două viori, violoncel și pian. Dar acel concert a rămas cu atât mai special pentru mine. 

Ce rol a avut muzica în copilăria ta?

Muzica a fost întotdeauna prezentă în viața mea, așa că mi-a părut dintotdeauna lucrul cel mai natural cu putință. Am crescut la filarmonică, să spun așa, tatăl meu fiind prim violoncelist al Filarmonicii din Cluj, iar mama încă îmi povestește cum pe la 3-4 ani mergeam la concerte iar eu dirijam neobosită. Îmi amintesc că îmi plăcea mult și să dansez de cum auzeam muzică prin casă. Puțin mai târziu însă, în școala generală, am început să observ că existau lucruri pe care le înțelegeam diferit față de alți copii, datorită muzicii. Cred că, într-un fel, muzica m-a maturizat destul de devreme și a fost mereu, așa cum continuă să fie și astăzi, o neîntreruptă lecție de viață.

Citește și: Povestea unui român libanez. Lubnan Baalbaki: „am schimbat 3 școli, vreo 4 case și orașe și asta din cauza mutărilor pe care părinții mei au fost obligați să le facă pentru a ne salva viața”

Ți-a plăcut de la început această lume, ți-ai văzut mereu un viitor în muzică… sau a fost, cel puțin la început, mai mult un vis al părinților tăi?

Cred că tocmai pentru că, așa cum spuneam, muzica a fost mereu ceva extrem de natural pentru mine, nu reușesc să îmi amintesc un moment în care să îmi fi spus „eu vreau să fiu muzician”. Dar nu îmi aduc aminte nici să-mi fi imaginat vreodată viața în afara lumii muzicale. Părinții mei au avut într-adevăr de dus muncă de convingere cu mine până să încep, pentru că nu îmi plăcea deloc să studiez și pe de-asupra aveam o spaimă teribilă de primul meu profesor de vioară, Vasile Socea. El râde și în ziua de azi când povestește cum mama, care a trebuit să vină cu mine la ora de vioară ca să fie sigură că nu mai fug, m-a privit cu seriozitate în ochi și mi-a spus „Maria, noi avem o înțelegere: tu până în clasa a opta faci vioară”, iar eu mi-am înghițit lacrimile și am continuat lecția. 

Din fericire, nu a trecut mult timp până să prind drag de cântatul la vioară și de a fi pe scenă – ceea ce nu înseamnă că îmi și plăcea să studiez, asta am învățat mult mai târziu- iar parcursul meu s-a desfășurat atât de natural încât la finalul celor 8 ani obligatorii de vioară nici nu mi-ar mai fi trecut prin cap să mă întreb dacă voi continua sau nu.

Maria Marica: „Am întrebat-o pe mama cum ne-a suportat atâția ani de zile. Iar ea mi-a răspuns foarte simplu: Păi, Maria, eu eram la serviciu, nu prea vă auzeam studiind”

Care a fost cel mai important sfat pe care ți l-a dat tatăl tău?

Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tata este disciplina. Orele de studiu nu sunt negociabile. Bineînțeles că nu suportam să îl aud trimițându-mă la studiu când eram mică, dar dacă ar fi lăsat după mine, sunt convinsă că nu aș fi fost astăzi violonistă. Însă pe lângă această disciplină, cred că ceea ce s-a străduit tata să îmi transmită este dragostea lui pentru instrument. Îmi spunea mereu când eram mică „Maria, așa de frumos spun francezii jouer le violon, cu vioara trebuie să te joci”. Îi sunt prin urmare foarte recunoscătoare că s-a străduit să mă facă să-mi găsesc plăcerea în orele de studiu și să le iau ca pe o bucurie, astfel încât această disciplină a căpătat cu timpul o cu totul altă profunzime pentru mine.

Dacă pe tatăl tău îl urmezi în viața profesională, de la mama ce ai luat?

Dragostea pentru frumos, pentru armonie, bucuria de a admira tot ceea ce poate aduce liniște în lumea asta atât de agitată și de tulburată. 

Cum s-a adaptat ea într-o familie în care muzica pare să fie pe primul loc?

Îmi amintesc că la un moment dat, în perioada liceului, umblând pe la concursuri și olimpiade eram cazate foarte multe fete împreună și inevitabil cineva era nevoit să studieze în cameră. Mi-am dat seama atunci că poate fi frustrant să ai lângă tine un instrumentist care studiază și am întrebat-o pe mama cum ne-a suportat atâția ani de zile. Iar ea mi-a răspuns foarte simplu „Păi, Maria, eu eram la serviciu, nu prea vă auzeam studiind”. Am râs bine, pentru că știu cât de mult iubește mama muzica și chiar dacă a studia și a cânta nu sunt tocmai sinonime, sunt sigură că nu a fost niciodată deranjată de noi, ci dimpotrivă. Însă, așa cum spuneam, mama e cea care a insistat ca și eu să fac muzică și se pare că a făcut bine!