Vişinel Bălan: „pentru noi, copiii care am crescut în centre de plasament, „a ierta” este singura şansă de supravieţuire”

Vişinel Bălan este un activist în domeniul drepturilor copiilor instituţionalizaţi. La rândul său, a fost un copil abandonat. A trăit în centre de plasament, a trecut prin 10 astfel de instituţii până la vîrsta de 26 de ani (a plecat din ultima acum 3 ani), iar din una chiar a evadat, la un moment dat… I-a fost greu, dar…. a iertat. Sau, cel puţin asta spune. A iertat abuzurile de toate felurile, suferinţa în toate formele ei… A învăţat să supravieţuiască prin toate mijloacele. A apelat la orice pentru a trăi. Un singur lucru a fost constant în viaţa lui: şcoala. Nu a abandonat-o niciodată, agăţându-se de ea ca de o barcă de salvare. Este abil, inteligent, arată bine. El spune că are sufletul bătrân, de aceea este mai uşor iertător… Cu toate acestea, pe parcursul interviului îmi spune că nu suportă atunci când cineva ţipă la el, că are momente în care rămâne paralizat mai ales atunci când merge în gară şi vede copii ai străzii…

„Lumea judecă superficial copiii sau tinerii care au trăit în regim insituţionalizat, dar nu ştie şi nici nu îşi poate imagina ce se întâmplă în multe din aceste instituţii”, spune Vişinel Bălan.

După cum ştim, companiile trimit în multe din orfelinate, mai ales la final de an (dar nu numai), cadouri, computere, haine etc., dar nu şi iubire, atenţie, afecţiune…Că nu au cum. Numai că exact asta le lipseşte acestor copii. Iar cei mai mulţi dintre ei suferă abuzuri, ba chiar şi mor atunci când condiţiile din orfelinate sunt sub orice critică.

E trist să vorbeşti cu Vişinel şi, cumva, asta o ştie şi el. De aceea se şi uită în ochii tăi atunci când povesteşte despre cum a trăit în gara din Comăneşti, judeţul Bacău, după ce a fugit dintr-un orfelinat, cum a suportat abuzurile sexuale din partea unor tineri mai mari ca el care trăiau în acea gară, cum a văzut atunci că suferinţa lui era suferinţa multora, pentru că lângă el erau fie copii ai străzii care sufereau la fel, fie mame cu copii, care trăiau, de asemenea, în sala de aşteptare a gării. Se uită în ochii tăi şi vede cum lacrimile ţi se adună pe măsură ce îţi povesteşte despre orori emoţionale.

„Viaţa asta i-a omorât pe unii şi i-a transformat pe alţii. Unii au reuşit să treacă peste suferinţă, alţii, nu! Eu le spun copiilor de la Desenăm viitorul că trebuie să ierte, fiindcă dacă nu vor trece peste abandon şi peste ceea ce simt azi, vor ajunge rău. Unii nu trec niciodată şi se sinucid, alţii găsesc cumva un sens, o cale de ieşire!”

„Eu cred că, dacă vrei să salvezi un copil, îl salvezi!”, spune Vişinel. „Nimic nu este mai grav, mai greu, mai dureros pentru un copil decât instituţionalizarea!”

Vişinel luptă azi pentru aceşti copii. Activează în Asociaţia „Desenăm viitorul tău” şi încearcă să-i ajute pe cei din orfelinate să se vindece sufleteşte, să-şi găsească un drum, sau, pur şi simplu, să treacă peste suferinţele proprii.

„Îmi aduc aminte că la Centrul unde trăiam, dacă nu dormeam după amiaza, mă băteau. Mă băteau aşa, cât să simt. Că oricum, după bătaie te lua somnul! Aşa a fost după-amiaza în care mi-am cunoscut fraţii”…

Doi dintre cei 12 fraţi ai săi, au venit într-odupă amiază la Centru. Vişinel nu ştia că are o familie. Cu această ocazie a aflat că vine dintr-o familie cu 13 copii, că au fost luaţi din braţele mamei lor din cauza sărăciei crunte în care au fost născuţi. Tatăl, cioban, o bătea pe mama lor până la desfiinţarea fizică, iar statul a considerat că acestor copii le va fi mai bine în instituţii. Aşa au ajuns care pe unde: Vişinel la Comăneşti, ceilalţi la Târgu Ocan (unul dintre cele mai rele centre, spune el).

În acea zi Vişinel a aflat că are o mamă. Ba chiar a fost dus de către fratele lui să o vadă. A avut un şoc.

„Arunca cu bolovani după câini, era într-un halat murdar. Mama nu ştia cine este Vişinel. Fratele meu vorbea cu ea şi încerca să o convingă că şi eu sunt copilul ei. Nu ştia decât de Gheorghe şi Virgil, dar nu ştia de Vişinel. La un moment dat a avut un declic şi a început să plângă. M-a luat în braţe, dar pe mine asta nu m-a ajutat. Când am văzut şi casa, atunci i-am mulţumit Cerului că m-au abandonat. O sărăcie cumplită, murdară, dacă aş fi rămas acolo nu aş fi făcut şcoală, asta mi-a devenit foarte clar atunci…”

Vişinel, tu se pare că ai o temă în viaţa asta!

Da, poate… Dorinţa mea este să rezolv problema adopţiilor.

Cum?

Pregătesc Raportul Eşecului Post instituţionalizări şi asta sper să schimbe lucrurile. Dar am nevoie să adun formulare completate de la copiii din centrele din ţară. Întâmpin rezistenţă… De pildă, directoarea de la Brăila de la DGASPC a spus că asemenea chestionare nu pot fi date în Brăila, că nu este acceptabil.

De ce?

Că sunt subtile şi induc răspunsul copiilor. Dar până la urmă au acceptat, dar au intervenit pe chestionare. Pur şi simplu le-au spus copiilor ce să scrie, viciind rezultatele. În mai multe judeţe s-a întâmplat asta.

Ştiu familii care vor să adopte, dar le este frică, spunând că nu ştiu ce va deveni acel copil şi că le poate face rău.

Orice copil este special, dar depinde de mediul în care creşte. Că şi dacă e al tău poate deveni agresiv. De fapt, un copil agresiv este unul care creşte într-un mediu agresiv.

Cum poate un copil abuzat şi insituţionalizat şi care a trăit tot ce a fost mai rău, să ierte…?

Ideea este că am fost un copil abuzat, maltratat, uneori şi pe mine mă şochează ce am trăit şi că am rămas senin, cu toate acestea. Am cunoscut un înţelept acum 3 ani care m-a spus că viaţa pe această lume este un cadou pentru mine. Mi s-a părut interesant ce spunea, mai ales că mi-a zis că sufletul meu este bătrân. Eu nu pot spune că am trecut sau am iertat, dar ştiu că nu pot să urăsc.

Ce abuzuri ai suportat?

Sexuale, fizice, emoţionale. Toate au fost rele, dar cele fizice au fost cele mai groaznice.

Cine te-a abuzat? Cei de la centru?

Nu, atunci când trăiam în gară alături de tineri fugiţi din orfelinate ca şi mine, că ţi-am spus, am evadat la un moment dat, am suferit din partea lor aceste abuzuri sexuale. Dar ce puteam face? Poliţia ştia de noi, eu chiar furam pentru poliţişti şi mă simţeam chiar bine că o pot face, fiindcă ştiam că voi trăi bine datorită acestui lucru.

Câţi dintre fraţii tăi ai trăit în orfelinate?

Toţi treisprezece, marea majoritate la Târgu Ocna – unul dintre cele mai groaznice centre, doar eu am fost singurul rătăcit la Comăneşti. Patru au murit, mai suntem 9. Mama ne-a dat pe toţi, deşi am înţeles că pe mine, fiind ultimul, a vrut să mă ţină, dar nu s-a putut. Tata mi-a spus şi el, când mai vorbeam cu el înainte să moară că, dacă aş fi rămas în casă, probabil că m-ar fi dat la căldărari să fac oale, ca să ştiu o meserie.

Copiii sunt bătuţi în centrele de plasament?

Da.

În toate?

Da.

Ai făcut terapie?

Nu prea. Am lucrat mai mult eu cu mine, cred că de aceea am şi dat la teatru. Dar cea mai mare linişte emoţională am avut-o când m-am îndrăgostit. Numai că despre asta nu vreau să vorbesc. Revenind, nu mi-am dorit totuşi să fac actorie, ci regie. Dar Cătălin Naum mi-a spus că sunt bun de scenă, nu de regie cum aş fi vrut eu. Şi am intrat în 2011 la Teatru. Îndrumător mi-au fost Titieni, Laura Gavrilescu, Ionuţ Brancu…

Joci?

Nu. De 2 ani de când m-am concentrat pe partea socială nu am mai jucat. Am mai fost într-un spectacol la Green Hours, dar tot regia mă atrage. Mi-ar plăcea să pun în scenă spectacole pentru care societatea românească nu cred că este potrivită.

Şi anume?

Spectacole în care să se joace nud, spectacole experimentale, extravagante, nonconformiste… Nu-mi plac chestiile figurate într-un tablou. E nevoie să fie satisfăcut şi un anume tip de public.

Cum arăta o zi din viaţa ta de elev?

De exemplu în clasa a 11- a mă duceam la şcoală, apoi eram concentrat pe tot felul de proiecte sociale orientate către rromi, apoi după amiaza mergeam la partid.

Care partid?

PNL din Bacău.

De ce tocmai acolo?

M-au chemat odată să îl joc pe Moş Crăciun şi mi-au dat o listă cui să dau cadourile. Şi eu le-am dat, dar am făcut şi mişto de ei şi lor le-a plăcut. Şi stăteam pe la sediu… Făceam cafeaua, mai cumpăram ce-mi dădeau pe liste… Şi m-au crescut acolo cumva.

Dar, repet, de ce la partid?

Pentru că erau singurii care mă ascultau sau care mă bagau în seamă. Eu nu voiam să stau acasă. Adică la centru. Şi făceam orice ca să plec. Aşa că mă duceam la sediu. Eram băgat în seamă, asta conta.

Cum se întâmplă lucrurile în centre similare din alte ţări?

Am fost de curând în Portugalia. Acolo biserica se implică foarte mult. Dar există şi acolo abuzuri. Vorbim despre pedofilie, despre preoţi care…

Nicăieri în lume nu e bună o astfel de instituţie?

Nu e bună. Nicăieri. Dacă vrei să distrugi un copil, atunci du-l într-o instituţie.

Ce variante sunt?

Plasament familial, adopţie, orice măsură care e mai bună pentru el.