Vlad Nicolici: "Mama mi-a arătat cum să privesc viața astfel încât să fiu printre cei mai buni. Tata este omul care mi-a pus puterea în suflet, prin modelul care îmi este în viață".

Vlad Nicolici este actor și muzician. Iubește aceste profesii în egală măsură și nu ar putea să renunțe la niciuna. Cel mai trist lucru i se pare faptul că oamenii ar renunța destul de ușor la teatru, fără de care, spune el, se poate trăi, dar nu se poate trăi frumos. Cât despre muzică, cel mai mult își dorește să ajungă să ”se joace” cu publicul așa cum o făcea Freddie Mercury.

Cum împaci actoria cu muzica?

Vlad Nicolici: Eu sunt genul de om care face foarte multe lucruri. Și îmi place chestia asta. Îmi place să îmi dau energia în mai multe locuri, iar asta nu înseamnă că o arunc. Iată de ce cred că niciodată n-am să pot renunța la muzică ori la teatru. Amândouă domeniile mă împlinesc cum nu mă împlinește nimic în viața asta. Amândouă îmi oferă ceva aparte de care efectiv depind. Simt că am ajuns în punctul în care, dacă am o perioadă în care lucrez mai mult la teatru, sufletul meu e obligat să facă niște muzică. Sau invers: când am prea multe concerte, sufletul meu mă trage spre teatru. Sunt dependent și de muzică, și de teatru.

Când au început aceste adicții la tine?

Vlad Nicolici: „Bună, eu sunt Vlad și sufăr de muzică și teatru!” (râde)

Adicția față de muzică a început când mă plimbam cu tata prin oraș, cu mașina, iar el a pus un CD cu Deep Purple – Live at the Royal Albert Hall – apoi a început să se miște și să bată în volan. Văzându-l pe tata cât de bine se simte ascultând muzica aia, mi-am zis, eu copil, că pot și eu să mă simt atât de bine. Cumva trăgeam cu coada ochiului să văd cum bate ritmul, cum se mișcă, parcă analizam și felul în care îi place muzica. Imediat după aceea mi-a pus Queen și mi-a povestit și ce se întâmpla acolo, cum Freddie Mercury ținea tot publicul în picioare și făcea jocuri cu cei din fața scenei. Informația asta, în care un solist vocal se joacă cu publicul prin muzică, pe mine m-a fascinat. Mi se părea că e un joc pe care nu l-a descoperit nimeni, mi l-a descoperit tata și îmi povestește mai departe despre el.

Cred că aveam vreo 5-6 ani atunci și este singura poveste pe care mi-o amintesc atât de bine de când eram mic, pentru că m-a marcat. Țin minte exact unde eram.

Joaca noastră, pe vremea aia, era să tragem cu puștile cu apă. Dar, după povestea tatei, am știu că vreau să fiu și eu ca băiatul ăla care se joacă cu publicul pe scenă.

M-am imaginat pe scenă.

Când am ajuns acasă, am văzut imagini din concert și am început să-l imit pe Freddie. Iar de aici înspre teatru, în viața mea a intervenit poezia. Am încercat să scriu poezie de foarte mic, fără un scop anume, ci din plăcere.

Inspirat de ce?

Vlad Nicolici: Foarte greu să răspund. Realmente cred că eram inspirat de sufletul meu. Le scoteam din mine. Nu știam ce anume și cum funcționează. Mă duceam la mama, îi citeam o poezie pe care am scris-o, mama mă încuraja. Ea m-a sprijinit întotdeauna și am văzut din partea ei că e bine ce fac.

De aici am tot continuat să scriu poezii, iar în liceu profa de română mi-a spus că ar trebui să dau admitere la trupa de teatru a școlii. Am dat, am intrat și am ajuns pentru prima dată pe o scenă micuță de liceu.

Am învățat un monolog al lui Horațiu Mălăele – O zi din viața unui om – și în momentul ăla am realizat cât de tare îmi place să se uite toată lumea la mine și să-mi zâmbească așa cum îmi zâmbea mama acasă când îi citeam poezii. Ăla a fost momentul când m-am îndrăgostit prima oară de scenă și, ulterior, de teatru, când am început să citesc mai multe piese.

M-a atras foarte tare pentru că puteam să-mi imaginez mult mai departe decât scria autorul.

A venit apoi admiterea la facultate.

Eu sunt primul ne-inginer din familia mea. Terminasem liceul cu bacalaureat la matematică – fizică și cu media 9,50. Am intrat la vreo 3 facultăți doar ca să-i mulțumesc pe ai mei și să le arăt că, orice ar fi, eu am intrat la facultate. Admiterea la teatru se dădea ultima oară, în toamnă, iar cu două săptămâni înainte i-am anunțat că asta vreau să fac, deși avusesem o discuție în care mi-au demontat orice era frumos artistic în lumea asta, începând cu ”trebuie să mănânci”.

Doar că mie atunci nu-mi era foame de mâncare. Eu mă gândeam că dacă vreau mâncare, găsesc o soluție, dar dacă vreau aplauze, nu am cum să mă descurc.

M-am apucat să învăț cu trei săptămâni înainte de admitere și am intrat printre primii 10 la facultate. Țin minte și acum discuția pe care am avut-o cu tata. El mă suna după fiecare etapă să mă asigure că și dacă nu am trecut, e bine oricum, că am facultățile alea serioase pe care pot să le fac. Spre dezamăgirea lui, probabil, am trecut de toate etapele și am intrat. La final am vorbit cu el și i-am explicat că eu nu văd altfel, că dacă aș face altceva, cred că m-aș trăda pe mine, pur și simplu. Și acum cred că dacă ești cel mai bun sau printre cei mai buni nu are cum să-ți fie foame.

Ce-ți aduc ție muzica și teatrul de nu poți să renunți la niciuna dintre ele?

Vlad Nicolici: Și muzica și teatrul îmi dau înapoi iubirea pe care le-o dau eu lor. Și asta se întâmplă prin oameni și prin empatie. Când am descoperit conexiunea dintre mine și spectatori, fie că e muzică, fie că e teatru, am realizat că niciodată nu voi renunța la niciuna dintre ele. Orice om își dorește iubire, sub orice formă, iar pe lângă iubirea de la părinți, genul ăsta de iubire nu îl poți lua din altă parte.

Cât de greu este începutul? Unde este mai ușor? În teatru sau în muzică?

Vlad Nicolici: Nu cred că este mai ușor în teatru decât în muzică sau invers. Este despre a fi artist. E la fel de greu. Poate că în România este privit altfel teatrul și este mai greu din punct de vedere al remunerației. Oamenii nu mai simt nevoia de teatru și asta e grav. Nu este printre priorități.

Poți să trăiești fără teatru, fără îndoială. Dar nu poți să trăiești frumos. Teatrul înseamnă cultură și nu poate lipsi din sufletul unui om dacă vrea să trăiască frumos. Noi avem salarii mici, se lucrează în condiții dificile, iar în pandemie se punea problema să ne taie sporurile de hrană. Atunci mi-am dat seama că oamenii ar renunța la teatru. Țara asta ar renunța la teatru și e grav. De ce e grav? Pentru că putem să trăim și să supraviețuim toți într-o grotă, dar nu vrem să ne întoarcem acolo.

Cum te-a ajutat notorietatea de la ”Vocea României”?

Vlad Nicolici: M-a ajutat pe ambele planuri, și în muzică, și în teatru, deși eu nu mă simt un artist reușit. Mai am mult până acolo. Dar mă ajută vizibilitatea pe care o am în ceea ce privește oamenii cu care lucrez. Am început să fac proiecte mari, frumoase, de anvergură. Pe de altă parte, nu cred că mă ajută mai mult în teatru sau mai mult în muzică. Mă ajută în ambele planuri, iar eu încerc să profit de situația asta.

Cum te-a ajutat mama ta?

Vlad Nicolici: În primul rând, prin a-mi fi model, dar nu neapărat un model de artist. Ea mi-a arătat cum se privește viața asta astfel încât să fii printre cei mai buni. Întotdeauna m-a susținut foarte tare și o să-i fiu recunoscător toată viața. Experiența ei în televiziune și nu numai este pentru mine o comoară. I-am ascultat de fiecare dată sfaturile și încă mai fac asta. O sun, filosofez cu ea și pur și simplu îmi rezolv un rol. E magic. Asta vine din conexiunea cu mama, care este una specială. Ne ascultăm, ne înțelegem și ne simțim foarte bine unul pe altul. Știe ce să-mi spună ca eu să înțeleg și să aplic mai departe. Iar eu știu să ascult.

Și tatăl tău?

Vlad Nicolici: Tatăl meu este omul care mi-a pus puterea în suflet, prin modelul care îmi este în viață. Prin faptul că este un om care, în ciuda greutăților vieții, nu renunță să facă lucrurile cu un profesionalism pe care eu nu l-am văzut nicăieri în altă parte, cu o rigoare extraordinară și cu putere. Eu am văzut cum să fiu un om mai bun, un bărbat mai bun trăind pe lângă el. Mi-a arătat. Cred că așa un copil învață cel mai ușor lucruri în viață. Eu datorită tatălui meu cânt. A fost și el basist în liceu, într-o trupă care se numea ADN, care cânta rock. Când eram mic, l-am prins cu basul în mână. Avem și o poză de când eram mic: el cu basul și eu cu creioanele, băteam în pat ca un toboșar.

Care a fost impactul divorțului părinților tăi asupra ta?

Vlad Nicolici: În ciuda greutăților vieții, noi suntem niște oameni care ne iubim. Suntem uniți prin iubirea asta pe care uneori nu o conștientizăm. Iar eu am jucat mereu rolul de ușă deschisă între ei doi. Eram destul de mare când au divorțat. Știam că sunt o ușă deschisă pentru ei, am înțeles sentimentele și ce se întâmpla. Pentru sora mea impactul a fost mai mare, ea fiind mai mică. A conștientizat mai lent lucrurile, dar ei au știut să fie oameni buni și frumoși, au știut să ne protejeze și să ne țină acoperișul ăla orice s-ar întâmpla, așa încât noi să putem să ne dezvoltăm frumos.

Și sora ta tot teatru vrea să facă? De ce?

Vlad Nicolici: Așa cum părinții mei au fost un model pentru mine, cred că eu sunt un model pentru sora mea. Sunt 6 ani între noi. De exemplu, când eram mici, eu ascultam melodia care îmi plăcea cu volumul la maximum. Plecam la școală și, când mă întorceam, auzeam aceeași melodie cântată de ea. Cred că a încercat constant să ia lucruri de la mine. Inițial a vrut să se facă actriță, ca și mine, dar am venit puțin în ajutor. Mi-am dat seama că este mult mai organizată și mult mai deșteaptă decât mine, are un spirit de manager extraordinar. De exemplu, în liceu organiza un festival de teatru. A venit la mine la facultate, am întrebat-o ce face și mi-a zis în treacăt că merge la rector să-i ceară o sală de spectacol pentru festivalul ei. Eu știam că stăm foarte prost cu sălile, dar am lăsat-o. Nu am terminat țigara, că s-a întors și mi-a spus că a primit sală. Eu nu aș fi avut curaj în clasa a unsprezecea să mă duc în fața lui Adrian Titieni să-l conving să-mi dea o sală pentru un festival. De atunci am știut că asta e puterea ei. Așa că i-am sugerat că, dacă vrea să facă teatru, să se uite la regie, că are aptitudini foarte bune pentru asta. A dat la regie, unde se intră greu, este cea mai bună din anul ei și sunt foarte mândru de ea.

Care este cel mai îndrăzneț vis al tău?

Vlad Nicolici: Sunt două: unul ar fi să ajung pe Wembley și să fac același joc cu publicul pe care l-a făcut Freddie. Al doilea ar fi să fac un copil. Asta ar fi foarte îndrăzneț din partea mea.